Timpul, iunie 1938 (nr. 386-415)

1938-06-11 / nr. 396

g No. 396 — II — VI — 1938 (12 pagini) J!&M#03L_. A murit Ovid Densușianu Cultura românească a pierdut un exponent de frunte. Școala româ­nească, un dascăl învățat. Cu Ovid Densușianu dispare u­­nul dintre cei mai autorizați filo­logi, ale cărui lucrări de linguistică s’au impus atât în țară, cât și peste hotare- Pasiunea și meticulozitatea cercetărilor sale, au dus la desco­periri dintre cele mai interesante, descoperiri care constitue un îndrep­tar pentru cei ce se vor strădui de acum încolo, pe drumul cu atâta strălucire deschis de Densușianu. Primul filolog serios după Hașdeu, Densușianu a avut o activitate bo­gată, atât în domeniul filologiei cât și al beletristicei. A publicat în 1901 prima istorie a limbii române în franțuzește, lucrare serioasă, reali­zată cu îndelungată pregătire. S'a ocupat de folclor și în acest dome­niu a dat la iveală „Păstoritul popoarele romanice“*. Printre scrie­tu­rile sale de seamă, se situiază „Li­teratură română modernă“, în trei volume, un curs universitar tipărit după note stenografice, cuprinzând răstimpul între școala Ardeleană și Vasile Alecsandri. Densușianu a întemeiat reviste. Așa sunt „Grai și suflet“, revista de filologie și folclor. Apoi, după ce s-a despărțit de­­ mișcarea semănăto­­ristă, a condus „Viața nouă“, unde a militat pentru simbolism. El a in­trodus la noi pe Maeterlinck, Ver­­haeren, Regnier, etc­, fă­cându-i cu­noscuți prin scrieri și cursuri la U­­niversitate. Spre deosebire de cei ce socoteau simbolismul, expresie a sufletului german, Densușianu sus­ține teoria latinității simbolismului. Articolele despre simbolism sunt a­­dunate în cele două volume editate de Casa Școalelor, intitulate „Sufle­tul latin și poezia nouă"*. Sub numele de Ervin, a scris poe­zii. Cităm: „Limanuri albe, Heroica, Sub stânca vremii, etc. In ultimul timp, Densușianu lucrat la dicționarul Academiei Ro­­­mâne, dar neaprobându-i-se colabo­rarea lui Candrea, a lăsat lucrul în seama d-lui Sextil Pușcariu. Pentru o mai completă prezentare a lui Ovid Densușianu, vom studiile sale de dialectologie și nota cel despre „Dante și latinitatea“. Profesor, om de știință, poet și gânditor, moare în vârstă de 65 ani, lăsând un gol greu de împlinit în cultura românească. Orgă Apelul maestrului Enescu ă la Ateneu „Asociația muzicală Română".­­Tuparea de muzicanți cunoscută din interesanta activitate desfășu­rată în ultimele stagiuni, a hotărât să deschidă o subscripție publică, în t­opul de a înzestra sala Ateneului r­omân cu o orgă. Este o admirabilă inițiativă pe care o aplaudăm din tot sufletul și trufie căreia concertele noastre sim­­fonice își vor putea desăvârși re­pertoriul cu lucrări reprezentative, imposibil de realizat fără orgă­ “toa­ta audițiile de acest fel, ca „Mat­thäus Passon” și „Johannes Pas­sion”" au fost executate fără orgă, folosindu-se armonium, ale cărui posibilități modeste nu pot da mă­sura întreagă a unei partituri. Gestul „Asociației «Muzicale’’ cu atât mai frumos, cu cât e vorba e despre o întreprindere particulară-primul care l-a înțeles a fost ma­estrul George Enescu. Iată apelul lansat de cel mai mare compozitor român! Lipsa unei orgi în București ex­clude din programele concertelor ce­le mai geniale creațiuni ale litera­turii muzicale. Cu mulți ani în urmă începusem o activitate artistică menită să strîn­­gă fondurile necesare pentru a dă­rui Capitalei orga dorită. Evenimen­tele politice neprevăzute au între­rupt atunci acțiunea mea. Asociațiunea Muzicală Română, în fruntea căreia se găsesc cele mai distinse personalități, deschide o subscripție publică pentru înde­plinirea acestui scop. Salut cu bucurie inițiativa Aso­­cia­“i Muzicale Române, societate culturală și filantropică la a cărei întemeiere, sub înaltul patronaj al veneratei Regina Elisabeta, am contribuit acum 35 de ani și care se bucură astăzi de Augusta protec­­țiune a Majestății Sale Regina Ma­ria- Adresez un călduros apel publi­cului românesc ca să dea generosul său sprijin unei atât de folositoare realizări. Instalarea unei orgi intr’o sală de concerte va da un nou avânt miș­cării muzicale, devenită atât de in­tensă in Capitala noastră și va face posibilă executarea. In condițiuni de artă desăvârșită, a nemuritoare­lor oratorii de muzică mondială. In acest scop țin la dispozițiunea Asociației Muzicale Române suma de cei 80.000 (optzecimii) și urez succesul cel mai desăvârșit* (ss) GEORGE ENESCU Dar cheltuelile pe care le implică cumpărarea și instalarea unei orgi 'pre'eâs'it’ând b­e sumă importaritâ.“nu­ ar avea sorți de izbândă, decât cu o largă participare a tuturor- Comitetul Asociației Muzicale Ro­mâne, alături de maestrul Enescu, face un călduros apel la toți cei ce doresc propășirea românismului în artă, ca să-și dea obolul întru în­zestrarea sălii Ateneului Român cu orga necesară. Sumele se pot depune la: 1) Banca Națională a României, Str. Doamnei nr. 8, ghișeul nr. 7 „cont orgă Nr. 980’’; 2) Cassa Națională de Economii și Cecuri Poștale, serviciul Cecurilor imobilul fost Prager, Calea Victo­riei Nr. 9 ,cont orgă"; 3) Ziarul „Universul’’. Charles Maurras a fiost ales membru al Academiei Franceze, cu douăzeci de voturi. D. Fernand Gregh a obținut 12 voturi. Patru voturi au fost nule-Maurras a fost critic literar la „Gazette de France’’. A publicat intre altele „Calea Paradisului” și „Trei idei­ politice” dar politica a început­ să-l intereseze tot mai mult până ce a absorbit întreaga sa activitate. In 1899 a creat cu un grup de prieteni mișcarea „Action Fran­chise”. Șef de școală și teoretician al mișcării nemonarhiste, viața ’"s Maurras este indisolubil legată de istoria timpului modern. In­fluența sa este foarte mare și a­­ceasta nu numai în Franța. Se recunoaște îndeobște că „ideia na­țională" îi datorește foarte mult. In ultimii ani mișcarea de la „Action Francaise” a fost condam­nată de biserica romano-catolică, socotind că ideologia ei este ba­zată pe agnosticism. Mișcarea a fost respinsă și de fosta familie regală franceză. Domnul Nichifor Crainic, directorul revistei „Gândirea”, a tipărit recent, în te­ascurile editurii „Cugetarea" o nouă carte de doctrină naționalistă, inti­tulată „Ortodoxie și etnocrație’’. Se știe că d- Nichifor Crainic și-a început publicarea operelor de ideo­logie politică prin volumul „Puncte cardinale în haos”. ,Ortodoxie și etnocrație’’ continuă și împlinește ciclul. In anexă, un „program al Statu­lui etnocratic" așa cum a fost for­mulat în paginile revistei „Sfarmă- Piatră”. De ziua Cărții, va vedea lumina tiparului romanul d-lui Petru Șerbănescu, ro­man intitulat „Viață frîntă”. Cartea aceasta, care va apărea în editura „Cultura Poporului", va în­semna in paginile ei, condiția tra­gică a existenței celor mulți și u­­mili. Autorul, d. Petru Șerbănescu, es­te unul din tinerii noștri literați al căror nume s’a afirmat viguros în paginile periodicelor românești din ultimii ani. Cunoscând talentul și izvorul in­spirației tânărului autor, putem prevedea acestei cărți un succes pe care nu ne îndoim că-l va merita. Noua colecție „Scriitorii Români Uitați” s Editurei Fundației pentru Literatu­ră și Artă „Regele Carol II“ se îm­bogățește cu încă o lucrare antolo­gică, alăcătuită de d. N. Davidescu cu deosebită râvnă critică și muncă cercetătoare: „Opere” de St. Petică TIMPUL I ANDREESCU . Teatrul VESEL de Vară I­asta GRADINA MARCOUSI 1 SEARA __________CALEA GRIVIȚEI­94­1 PREMIERA „sun u imititii" comedie localizată de d-nii Tudor Hușatescu I și Sică Alexandrescu cu V. Maximilian, Vasiliu Birlic și Mișu Fotino în rolurile principale ■ ANGELO FRATTINI COLIBA DIN PĂDURE M­ă gândesc că dacă trenul de pe linia Ra­venna n’ar fi căzut în prăpastie din cauza zăpezii, în ziua de 28 Februarie nu l aș fi întâlnit niciodată pe Giorgio! Asta dovedește odată mai mult că Plutarc — sau Pascal — avea dreptate afirmând că lucrurile mici au adesea efecte mari. Mai întâi, nici nu aveam de gând să merg să văd accidentul, de­oarece am oroare de asemenea spectacole, dar Luigi mi-a explicat că victimele au fost culese și internate în spitale. Cum în ultima vreme sunt atât de puține distrac­ții în hotelul ăsta, mai ales decând sărmanul sue­dez a fugit cu mrs. Strangfeld, m’am decis pornesc și eu spre locul catastrofei. Iată-ne, insta­lă lați în automobilul lui Freddy și sburând cu opt­zeci pe oră spre spectacolul care ne atrăgea tot așa de vârtos ca o reprezentație a lui Mari­netti. Mașina scrâșni prelung din frâne, patină vreo cinci metri apoi se opri. — Am ajuns­ spuse Freddy, scoțându-și cas­cheta și trecându-și degetele-i osoase peste chelia lucitoare ca ghiata unui patinoar. Priveliștea nu era de fel extraordinară, doar o grămadă de fierărie strâmbată în fundul unei râpi. Lem­a, proastă ca o gâscă și-a țuguiat buzele pline cu roage: — Aii Doamne Sfinte! când mă gândesc că puteam fi cu toții în trenul acesta!... Firește, am isbucnit în râs. Trenul fiind un tren personal, n’avea decât vagoane de clasa treia, așadar nici unul dintre noi nu se putea găsi înău­­tru. Exact cincisrpezece minute după ce ne-am dat jos din automobil l-am observat pe Giorgio, care era galben ca un mort și lua fotografii de la locul catastrofei. Băiatul mi-a plăcut imediat. Era pe gustul meu. Ador bărbații blonzi, cari poartă mustăcioara subțirică și pardesiuri cu gulerul înalt. Surâzând ca o reclamă de pastă de dinți, m’am înțepenit în fața aparatului său de fotografiat. Giorgio mi-a spus politicos: — Ertați-mă, signorine, dar din pricina dumnea­voastră nu pot fotografia locomotiva. Am răspuns șăgalnic: — N’are nici o importanță; mă poți fotografia, împreună cu locomotiva... îmi este perfect indife­rent dacă ești fotograful unei gazete, ori nu, totuși nu prea tin să fiu fotografiată pentru ziare. Nu pricep dealtfel mania pe care o au toți, de a mă fotografia mereu sub pretextul că sunt cea mai elegantă femeie din Italia, cu care, sincer vorbind, nu mă paston­ez decât după probleme patologice și eugenie. — Vă interesează eugenia? m’a întrebat Gior­gio cu un aer stupefiat. Ce e asta? Bine­înțeles nu-i puteam explica lucrurile astea pe câmpul plin de zăpadă în fața unui tren deraiat, așa că i-am spus să vină să soarbă un cocktail la hotelul unde locuesc, pe la orele șase. Mi-a răspuns mirat: — Mi se pare că nici nu știți cine sunt! Am replicat: — îmi este indiferent. — De cine să întreb la hotel? — De nimeni! Te voi aștepta la bar. De ce să ne desvăluim numele? Să lăsăm mai bine să plu­tească un văl de mister asupra noastră. Crezi că este vreme să lipim etichete pe suflete? Mi se pare că Giorgio a fost foarte impresionat de vorbele astea. Pe la șase a venit la bar și mi-a spus surâzând: A— Vorbește-mi despre eugenie. A comandat niște lichior și am început să-i vorbesc despre sociologie, înfățișându-i i­­deile mele asupra familiei și construcției viitorului. Eram foarte convingătoare, deoarece purtam rochia cumpărată la Paris, care-mi vine ca turnată. Giorgio m’a ascultat cu multă atenție, după aceia mi-a spus că este doctor în filosofie și că a publicat o carte asupra economiei politice, dar cu toate astea n’a auzit încă teorii ca ale mele. I-am spus că n’ași putea iubi un bărbat bogat. — Niciodată? — Da, niciodată, afară de cazul când el ar avea calități cu totul deosebite, și încă nu sunt sigură. Doamne sfinte! am adăugat, sper că n’am făcut nici o gafă, și că nu ești bogat! — Nu, din contră sunt sărac, sărac ca Iov și mă adăpostesc într’o colibă din pădure... — Ah! ce mult aș vrea să văd coliba! Trebue să fie minunat să locuești într’un ase­menea loc! Voi veni să-ți cârpesc ciorapii și să-ți prepar cina! — Cum se miră el, te pricepi la treburi de astea? — Sigur. Să nu crezi că sunt o femeie mondenă și frivolă. In ciuda strămoșilor mei de vită nobilă, a luxului în care am fost crescută, îmi place sim­plicitatea, viața modestă și munca. Vei vedea ce jumări de ouă știu să gătesc! Mâine îți fac o vizită... — Nu, nu mâine, draga mea, coliba nu este încă gata. Vino peste trei ori patru zile. — In cazul acesta vei veni dumneata la mine. Mă simt așa de singură în palatul în care locuesc! Lumea este lacomă de petreceri și banii mă desgustă! A doua zi ne-am plimbat prin pădure. Giorgio mi-a vorbit îndelung despre sufletul lui, care nu se putea acomoda de fel cu omenirea asta lacomă și interesată. Eram absolut de aceiași părere. Mai îmi spuse că ar vrea să fie sărac lipit pământului, spre a-și putea seama de sinceritatea prietenilor. Mirată, i-am spus: — Te credeam foarte sărac! — Sunt, dar nimeni nu știe de unde îi poate pica într’o bună zi o moștenire ! I-am istorisit viața mea, prima căsătorie cu un conte foarte bogat, care s-a ruinat la ruletă, și pe care a trebuit să-l părăsesc, deoarece banii nu fac fericirea. Numai cu multă greutate Sf. Scaun a decis să anuleze legătura noastră... Giorgio mi-a apucat mâna și am făcut plini de emoție... După două zile mă invită să dejunez cu el în coliba din pă­dure. Coliba era mică, rustică, drăguță, dar prevăzută cu tot confortul modern. L’am întrebat din ce pricină coliba se află așe­zată într-un parc atât de mare. Giorgio mi-a răspuns că parcul aparține cele­brului financiar și baron Camillo, care e unul din protectorii lui. — E chiar atât de bun și inteligent după cum se aude, baronul ăsta? — Nu știu, făcu Giorgio, mi se pare că el caută să facă bine când poate, dar lumea prea îl jecmă­nește. Ți-ar place să-l cunoști vreodată? — Ferească sfântul! — De ce? — Fiindcă baronul Camille e un om putred de bogat, și știi prea bine că nu pot suferi miliardarii, deși mă trag dintr’o familie nobilă și bogată... A­­fară de asta, am auzit că e mizantrop și nu poate suferi femeile. — Basme, spuse Giorgio. Mi se pare că nici d-ta nu poți suferi oamenii bogați. — Nu urăsc pe nimeni, dar după­ cum ți-am spus, cred că n’aș putea fi fericită decât cu un bărbat sărac. — Chiar și dacă ai fi silită să muncești toată viața? gătesc!!— Da! îmi place să spăl rufe, să cresc copii, să mi legai un șort alb, apoi începui să cânt cu o voce limpede ,o­­ romanță bătrânească din Apenini.­­ •• > ! Giorgio era Vrăjit. Din păcate, ouăle erau tare , ciudate și nu voiau cu nici un chip să se prăjească, așa că am fost nevoiți să le aruncăm câinelui care nici nu s’a atins de ele deoarece din nebăgare de seamă pusesem oțet în loc de untură. Giorgio a adus icre negre și două sticle cu șampanie. I-am spus că iubesc nespus viața asta simplă și rustică, și că-l găsesc foarte inteligent pentru un om din popor. Le făcu roșu la fată și prinse să bolborosească: — Crezi că ai putea viețui mereu cu un om din popor? — Cum să nu, dacă las iubi cum te iubesc pe tine! — Mă iubești? — M’aș afla oare aci, în coliba asta, cu o femeie de vită nobilă, obișnuită cu confortul și luxul, dacă n’aș fi nebună după tine?... Se aruncă la picioarele mele. — Te iubesc cum încă n’a iubit cineva pe lume... Soarele se apropia de asfințit. Razele lui aurii jucau prin părul meu blond. Giorgio exclamă: — Cât ești de frumoasă ! Fruntea lui era încruntată și ochii triști. Petrecându-mă până la ușă, se porni deodată pe plâns, cerându-mi iertare: — Scumpa mea, spuse el, scumpa mea, te-am înșelat! — Ce? Cum? Nu mă mai iubești? Nu vrei să te mai căsătorești cu mine? — O! nu mă gândesc decât la asta! Nu știu însă dacă nu vei fugi îngrozită de lângă mine când vei cunoaște adevărul!... Află, că nu sunt un biet învățător, după cum te-am lăsat să înțelegi, ci sunt... sunt chiar baronul Camillo... Giorgio Camillo, celebrul financiar! Dar liniștește-te, îți voi respecta scrupulele, și scăpa de toată averea dăruind-o instituțiilor voi de binefacere, și mă voi căsători cu tine sărac ca Iov... — Nu, nu să nu faci una ca asta, scumpul meu Giorgio. Nu pot primi un asemenea sacrificiu! Sunt gata să renunț la căsătorie, decât să te văd împărțindu-ți averea unor oameni nerecunoscă­tori... Află că eu voi fi aceea care mă voi sacrifica, și cu tot desgustul pe care-l am pentru bani, te voi lua de bărbat. Uite, am chiar o ideie, spre a nu avea asupra ta superioritatea sărăciei mele minu­nate, îți propun să-mi pui jumătate din avere pe numele meu... O! Nu refuza, nu fii prea generos­, primește! E o adevărată fericire pentru mine să fac sacrificiul ăsta pentru bărbatul pe care-l iubesc! N’am vrut să mai ascult protestele lui Giorgio și am fugit la poștă, de unde am trimis telegrame ziarelor și cunoscuților anunțând logodna noastră, apoi m’am înapoiat la hotel, și după ce am răsucit cheia de două ori în broască, am scris mamei mele următoarea epistolăi. SCUMPA MEA MAMA. Ce multă dreptate ai avut atunci când m’ai po­vățuit să trag la hotelul ăsta trist din munți! Sigur, era singura cale ca să pot intra în vorbă cu ori­ginalul baron Camille, care se ferește de lume ca de ciumă! Când te gândești că nu reușisem să pun mâna pe el nici la Lîdio, nici la Ostia, nici la A­­malfi, nici la San Remo, nici la Capri, deși mă țin pe urmele lui de trei ani de zile! In momentul de față, totul merge mai bine decât credeam. Suntem logodiți oficial și Giorgio mi-a făgăduit că-mi pune jumătate din avere pe numele meu! Mămico, te rog să nu dai pe la noi decât după ce ne vom căsători, și mai ales sfătuește pe papa să nu se mai ocupe de găinăliile lui obșinuite. Și tu te poți lăsa de ne­goțul de zarzavaturi! Avem destulă avere acum ca să putem trăi tot restul vieții, fără grije... Odată cu scrisoarea asta îți trimit și 10.000 lire pe care am avut grije să se șterpelesc din portofelul viito­rului meu bărbat... Sărutări drăgostoase, SOLARIA Traducere de IONEL TRIF. REZUMAT In Expresul Orient, care face in trei zile ruta Stambul-Calais, Rot­ehell. alias Cassetti, autorul răpirii micuței americane Daisy Arm­strong, este ucis cu 12 lovituri de cuțit. Crima s-a săvârșit în plină noapte lângă gara iugoslavă Vincovici, unde trenul se află înzăpezit. Detectivul belgian Poirot găsește în compartimentul victimei o batistă de femeie cu inițiala „H“ și o sârmă de curățit pipe. In cadrul interogatoriului luat de Poirot, depun conductorul vago­nului Pierre Mihail, precum și călătorii Mac Queen și Eduard Master­­man, secretarul și servitorul victimei d-na Hubbard, vecina de comparti­ment a lui Ratchett, Greta Ohlsson, servitoare, prințesa rusă Dragomi­­roff și contele Andrenyi, diplomat ungur și soția sa Elena. 48 — Scuză-mă, domnule, dar ni­meni nu și-ar închipui, văzându­­te, îmi scot pălăria, domnule Poi­rot. — Ești prea amabil, domnule Hardman. _ Deloc. Mă închin­ în fața su­periorității dumitale. __Problema nu este însă rezolva­tă în întregime, spuse Poirot. Nu cunoaștem încă numele criminalu­lui lui Ratchett. _Totuși, atâta fineță din par­tea dumitale mă uimește. Fără să vorbesc numai de mine, mai sunt două persoane, asupra cărora n’ai ghicit nimic, până acum, bătrâna doamnă americană și servitoarea. Fără îndoială, le crezi in afară de orice bănuială. — Doar dacă nu te introducem în colecția noastră în calitățile de... spălătorească și bucătăreasă, ale familiei Armstrong. — Nimic nu mă mai poate sur­prinde, de-acum înainte! exclamă d. Hardman, resemnat. Mi se pare că trăiesc printre nebuni. __ Ah! dragă Poirot, duci jocul prea departe, îi obied­ă d. Bouc. Poirot se întoarse spre el. — Nu înțelegi nimic? Să vedem, spune-mi, știi cine a ucis pe Rat­chett? — Dar dumneata? ripostă d. Bouc. _ Da, spuse Poirot. Știu de un minut. Este atât de simplu, încât sare în ochi. Mă mir că dumneata nu vezi. Și dumneata d-le Hard­man? Detectivul dădu din cap. __ Zău că n’aș putea spune cine este asasinul. După câteva clipe de tăcere. Poi­rot se întoarse spre d. Hardman. _Vrei să fii așa de­ bun, să-mi aduci aici pe toți călătorii dom­nule Hardman? Două soluții mi­au venit în gând și aș vrea să le expun față de toată lumea. _ Și eu sunt de părerea dumi­tale, spuse d. Bouc. Din douăspre­zece călători din acest vagon, nouă au fost amestecați, într’un fel oa­recare, în afacerea Armstrong. Ce vom mai afla? Său, mai exact, ce vom mai demasca? __ Ca răspuns la întrebarea du­mitale, iată pe confratele nostru a­­merican, d. Hardman, îi spuse Poi­rot:_ Și el vine să facă mărturisiri? înainte ca Poirot să fi putut răs­punde prietenului său, am­eúcanil se apropie de masă și așezându-se, spuse, cu vocea pe nas. — Ce se întâmplă în tren? Ar părea că suntem într’un azil de ne­buni. Poirot clipi din ochi. — Ești sigur, domnule Hardman că n’ar fost grădinar la familia Armstrong? —Nu aveau grădină. — Sau poate chelner? — Nu am manierele fine, pe cari le necesită această funcțiune. Nu, am locuit în casa Armstrong... dar încep să cred că sunt o excepție, în acest tren. Spune-mi, poți sa-im explici acest fenomen? _ Este ciudat, într’adevar, apro­bă Poirot, surâzând. __ Spune, mai bine, că este de necrezut! declară d. Bouc. _ Ai o părere personală asupra asasinatului lui Ratchett? — Nu, domnule. Mărturisesc că nu înțeleg nimic și mă pierd în bă­­nueli. Este clar că toți aceștia nu foarte greu să numesc pe vinovat, din tot grupul. Cum dracu ai descoperit atâtea lucruri? Iată ce mă intrigă. — M’am gândit, pur și simplu.­­Lasă-mă să-ți spun că ești un șmecher. Da... un șmecher îsteț ! Sunt gata să proclam în fața lumii întregi! D. Hardman se aplecă înainte și privi pe Poirot cu admirație: CAPITOLUL IX (ultimul) Poirot expune cele două soluții Călătorii se adunară în vagonul restaurant și luară loc, în jurul meselor. Toate figurile exprimau atenție și încordare. Suedeza continua să plângă și d-na Hubbard o consola. — Hai, puțin curat ! Totul se va aranja. Nu te mai irita atât. Dacă prin­tre noi există un asasin, este clar că nu dumneata ești acela Trebuie să fie cineva nebun, ca să te acu­ze de această crimă ! Hai... așează­­te lângă mine și liniștește-te. Poirot se sculă. Funcționarul companiei, care stă­tea lângă ușă, întrebă: __ Pot să rămân și eu, domnule? — Desigur, Mihail­ Poirot începu: — Domnilor și doamnelor, voi vorbi în englezește, fiindcă toți cu­noașteți — mai mult sau mai pu­țin — această limbă. Suntem aici, ca să descoperim a­­devărul asupra asasinatului lui Sa­m­u­el Edward Ratchett, alias Cas­setti. Există două soluții posibile. Le voi expune înaintea voastră și voi ruga apoi pe d. Bouc și pe doc­torul Constantin care se află de față, să-mi spună care din două soluții este cea adevărată.ce le Cunoașteți faptele. D. Ratchett a fost găsit, azi dimineață, asasinat cu lovituri de curît. Știm că mai trăia noaptea trecută la ora 12 și 37 minute, fiindcă la acea oră vorbea conductorului, prin ușă de un ceas spart, descoperit în buzunarul pija­malei victimei, acele marcau 1 și 15 minute. Doctorul Constantin, care examină cadavrul, a fixat ora mor­ții între miezul nopții și două di­mineața La douăsprezece și jumă­tate, după cum știți cu toții trenul este blocat de zăpadă. Deci, după această oră nimeni n’a putut pă­răsi trenul. D. Hardman, membrul unei a­­genții de detectivi din New­ York -­­mai multe capete s’au întors spre d. Hardman — ne-a asigurat că nimeni n’ar fi putut trece prin fața compartimentului său, numărul 16, fără să-L observe. Suntem deci o­­bligați să credem că asasinul se as­cunde printre călătorii vagonului Stambul—Calais. Aceasta era, cel puțin, ipoteza noastră. — Cum? întreabă d. Bouc, sur­prins. __Totuși vă voi expune asta foar­te simplă. D. Ratchett, amenințat de unul din dușmanii lui dă d-lui Hardman semnalmentele individu­lui și îi spune că atentatul, dacă trebuie să se întâmple, se va pro­duce, probabil, în timpul nopții a doua a călătoriei. Vă voi atrage atenția, doamnelor și domnilor, că d. Ratchett poate mai mult decât a spus, știa In noaptea a doua, după cum se aș­tepta și Ratchett, criminalul s'a urcat la Belgrad, sau poate la Vin­covici, prin ușa pe care colonelul Arbuthnot și d. Mac­Queen, cobo­râți o clipă pe peron, au lăsat-o deschisă. Acest individ este îmbră­­cat într'o uniformă a Companiei, peste hainele lui obișnuite și având un passe­ portout de conductor, in­tră în compartimentul d-lui Rat­chett, care doarme adânc, sub in­fluența narcoticului. Asasinul lovește de mai multe ori, cu o ma­îi­ne violentă și părăsește comparti­mentul, prin ușa de legătură cu compartimentul d-nei Hubbard. — Chiar așa este, aprobă ameri­canca. — Trecând pe­ acolo, criminalul bagă cuțitul, cu care se servise în valiza d-nei Hubbard și fără să-și dea seama, pierde un nasture de la tunică, strecoară afară, din comparti­ment și o ia pe culoar. In grabă, se desbracă de uniformă într’u­n com­­partiment gol și o bagă într’o va­liză. Câteva minute mai târziu, înain­te ca trenul să pornească coboară tot prin ușa vecină cu vagonul res­taurant Asistenții îl ascultau, atenți, fiind pradă diferitelor emoții. __ Și ce-ai de spus despre ceas? îl întreabă d. Hardman. — Totul se explică perfect: d. Ratchett a uitat să schimbe ceasul, care indica tot ora Europei Orien­tale, cu o oră înaintea celui a Eu­ropei Centrale. D. Ratchett a fost asasinat la 12 și un sfert și nu la unu și un sfert. — Nu-i valabil raționamentul dumitale ! strigă d. Bouc. La unu fără douăzeci și trei de minute, ci­neva a vorbit din compartimentul lui Ratchett: era el sau asasinul lui. Continuarea mâine TEA­TRUL COMEDIA fILERIINORESCU I Ultimele 4 spectacole de seară și Duminecă ultimul matineu IONESCU G. MARIA Luni 13 Iunie premiera BARZA (Dame Nature) Comedie în 3 acte de Birabeau în versiunea d-lor T. Mușatescu și Sică Alexandrescu y /

Next