Timpul, mai 1995 (Anul 6, nr. 85-106)
1995-05-05 / nr. 88
„Doamne, atîta mi-e de greu C-am plecat din satul meu“ • In Duminica Tomii, la Muzeul Satului din București, s-a organizat prima rugă din Banat •Intregoști, președintele României In curtea casei de la Borlova mi-am simțit sufletul greu de atîta dor. Am plîns și-am oftat din adîncuri, ca și cînd pe bietul meu suflet înstrăinat ar fi stat toate pietrele pămîntului. N-au mai rămas nici ci pentru poezia lui Ion Budescu. Taragotul lui Luca Novac, amintirea cea mai vie a rugilor reale din satul meu natal, de la Borlova, nu m-a putut opri să-mi vărs focul. Nu mă poate opri nici acum in timp ce scriu. Plîng și scriu: Scriu și plîng ... „Doamne, atîta mi-e de greu /C-am plecat din satul meu/M-aș întoarce n-am la cine/In ogradă n-am pe nimeni“. Cînta Valeria Arnăutu pentru toți bănățenii adunați, duminică, 30 aprilie 1995, la Muzeul Satului. Pentru toți cei care și-au pierdut părinții. Și locul unic — pe care nici un apartament confortabil din lume nu-l poate înlocui — care se numește „acasă“. Unicul care se numește „acasă“. Cînta și eu simțeam că este pentru mine pedeapsă și soartă Mai mult decit pot suporta uneori. Și ea mine cine știe cîți ar fi ! Altfel nu mi-aș explica faptul că în Duminica Tomii, chiar dacă Bucureștiul se înseninase, iar incinta muzeului se făcuse superbă,după o zi amenințătoare de ploaie, curtea casei de la Borlova a devenit neîncăpătoare. Bănățenii din „diaspora“, cum i-a numit, cu binecunoscuta autoironie bănățeană, maestrul Constantin Lucaci, pe bănățenii care trăiesc în București, au venit la „ruga bănățeană“. In tradiția satelor noastre, ruga e un reper al existenței. Se pregătește. Se așteaptă. Cu casa curată, cu straie noi, cu muzică și cu masa plină de bunătăți. Curați și înnoiți pe dinafară și și pe dinăuntru. Nunta, botezul, înmormîntarea, ruga sau nedeea i-au umplut bănățeanului viața. Așa cum e ea. Cu bucurii și cu necazuri. Cu cîntec de joc și cu doină de dor, de jale. Organizatorii rugii de la Muzeul Satului, Societatea culturală „Banatul“, al cărui președinte de onoare este caransebeșeanul Florentin Cârpanu, și Inspectoratul pentru Cultură al județului Caraș-Severin, s-au străduit să plaseze într-un alt plan, care oricît s-ar dori nu poate să scape de nuanțele transplantului, s-au străduit, deci, să păstreze tradiția. La rugă goștii vin cu o seară înainte, sau în dimineața primei zile de rugă. Revenind în timp și la condițiile rugii noastre, tradiția i-a determinat pe gazde să se întîlnească sîmbătă seara cu o serie de oficialități. Ministrul agriculturii Valeriu Tabără. Prezent în Parlament și apoi în Guvern, de la Timișoara. loan Tărăcilă, ministrul de Doru interne, timișorean. Mihai Ungheanu, secretar de stat la Ministerul Culturii. Cine știe dacă nu viitorul ministru al Culturii ?! A doua zi a fost așteptat invitatul de onoare, președintele Iliescu. A venit și a petrecut toată dimineața între bănățeni. A făcut-o în numele celor trei ani trăiți la Timișoara și în Banat, într-un gest pe care l-au vrut unii surghiun politic, dar care s-a transformat într-un atașament. Prezența domniei sale la prima rugă organizată la Muzeul Satului, în cei 59 de ani de cînd ființează acest muzeu, e semnul prețuirii pentru Banat și bănățeni. Să nu uităm, în țară se află ex-președintele american George Bush și se putea invoca un pretext onorabil pentru scuze. De altfel, toate oficialitățile române erau preocupate de această personalitate, care nu este numai un ex-președinte, ci și un om politic cu un cuvînt greu la Casa Albă, și în marile probleme ale lumii. S-a văzut că președintele Iliescu s-a simțit bine. Și a declarat că se simte bine. A fost primit de către dl Cârpanu și celelalte gazde la intrarea în muzeu. A fost condus lingă o biserică din județul Cluj, acolo unde s-a gîndit jocul, petrecerea. La rugă jocul se face satului sau în curtea în mijlocul După ce protopopul de bisericii, Făget și preotul din satul Păru au săvîrșit slujba, a început petrecerea. A fost momentul cînd m-am apropiat de dl Ion Iliescu pentru a afla cum se simte. Mi-a făcut prima declarație de presă din această zi. „Am acceptat de la bun început cu mare plăcere această invitație și mă bucur pentru idee. In felul acesta Muzeul din București aduce, așa Satului cum spunea dl Cârpanu, în memoria noastră, ceea ce a păstrat de-a lungul secolelor poporul și bănățenii al cărui folclor e atît de bogat". Bănățenii de care cred ea sufletește vă simțiți legat, chiar dacă nu sînteți bănățean, nu ? „Este chiar o participare de suflet, pentru că am petrecut cîțiva ani în mijlocul bănățenilor, într-o perioadă nu foarte comodă pentru mine, dar am simțit căldura oamenilor și solidaritatea lor“. Mai tîrziu, în curtea casei de la Borlova, fără nici un protocol, fără să fie înscris în program, președintele României avea să adauge : „Dacă-mi permiteți, mă consider un bănățean adoptat“. Dimineața cu președintele României și ceilalți foști au mai inclus și un popas la Palatul Elisabeta. Intr-o expoziție organizată sub cerul liber, bănățenii și-au prezentat publicațiile ce-i reprezintă. Intre ele și aparițiile editurii „Timpul“. Dincolo de conveniențe, găștii și gazdele s-au întreținut firesc. Și cum din firescul zilei de azi nu poate lipsi politica și evenimentul, președintele Iliescu a schimbat opinii și despre celebrul 1201 și despre impresia pe care a făcut-o Palatul Parlamentului asupra ex-președintelui american Bush. Palatul Parlamentului. A doua clădire din lume, imediat a după Pentagon, l-a uimit pe G. Bush, prin interioarele sale care reprezintă arta unor meșteri anonimi adusă la desăvîrșire. Fiii satului se întorc întotdeauna „acasă“. Mai cu seamă la rugă se întorc „acasă“ ! Și fiii Banatului, acum bucureșteni, s-au întors la Muzeul Satului, în curtea casei de la Borlova, pentru a se iluziona că sînt „acasă“. Cînd totul dispare ce ne mai poate ține de fericire, deci iluzia ? Doamne, cu am putut fi de bucuroasă că această curte a devenit simbol pentru „patria princeps“ a fiecărui bănățean. Am fost fericită pentru că la Borlova am văzut lumina zilei. Pentru că în casa aceea, în mai 1936, cînd se deschidea Muzeul Satului, Rusanda și Petru Sgaverdia, bunicii mei, au fost primii și Singurii ghizi naturali. Marele sociolog Dimitrie Gusti a ales, după criterii sociologice, nu numai zonele, casele, aduse în muzeu, ci și țăranii care să dea autenticitate și viață „satului“. Așa că, pot spune : am primit în curtea casei strămoșești, în sufletul meu, pe toți cei care pentru o duminică au visat că se află pe iarba verde de acasă. Și am ascultat-o pe Valeria Arnăutu: „Doamne, atîta mi-e de greu/C-am plecat din satul meu/ M-aș întoarce, n-am la cine/în ogradă n-am pe nimeni“. în fața casei, nea Ionică Stepan, de la Biniș, făcea o demonstrație la roata sa de olărit, dind primul ulcior pentru a se duce cu el apă de pomană unui colos al muzicii bănățene, Efta Botoca, plecat dintre noi. Ana Meda, din Reșița, cosea cu mărgele. In curte întîlnirea cu fiii Banatului continuă. Toma George Maiorescu și maestrul Lucaci spuneau cuvinte de duh. Ion Budescu, de fel din Dalboșeț, recita din versurile proprii, ing. Jebelean de la Timișoara contrabalansa : „Al mai tare om din lume!“. " » Luîndu-mi rolul în serios, m-am întreținut cu maestrul Nicolae Florei, bocșanul nostru care a cîntat „în curtea casei părintești“, cu maestrul Țăranu, timișorean cu ochii scăldați în lacrimi, însoțit de soția sa Sanda Țăranu, de la Televiziune. După masă, așa cum e obiceiul la rugă, la nedee, a avut loc hora satului, jocul. Maestru de ceremonii Emilian Dumitru, coregraf la Ansamblul „Doina Banatului“, din Timișoara, susținut de orchestra și dansatorii ansamlului și de fanfara țărănească din Lăpușnicu. Mare, comparabilă prin arta sa cu marii profesioniști. , Jocul a fost început de protopopul de Făget și o tînără dansatoare. O parte din bănățeni au jucat, animați de Sorocul lui Tiberiu Ceia sau de melodiile Elenei Jurjescu, altă parte a „stat pe margine“, exact ca la rugile noastre. Ministrul agriculturii o învîrtea binișor pe Valeria Arnăutu, într-un moment de respiro, mi-a declarat că mai bine decit la guvernare. Și e i-am crezut ! Poetul și omul de televiziune Ion Budescu a avut un adevărat recital de dans, cu o „bucureșteancă“ de la Topleț. Am văzut bucureșteni care n-au uitat nici brîurile, nici dorul. Pentru toți a dornit inegalabilul Achim Nica. După obiceiul locurilor noastre, s-a cîntat de pomană în memoria lui Afiton Lațcu și Efta Botoca. Și au fost numite jocuri în sănătatea bănățenilor plecați de acasă. Cei care n-au intrat în horă, pe margine, s-au putut bucura de revederi, de noi cunoștințe, cu amintiri și cu punți întinse între inimi. Tîrziu in seară, s-a încheiat și prima rugă bănățeană de la Muzeul Satului. Cine știe cîți bănățeni, de atunci și pînă acum, nu aduc, ca și mine, povara melodiei : „Doamne atîta mi-e de greu/C-am plecat din satul meu/ M-aș întoarce n-am la cine/în ogradă n-am pe nimeni“! ... Dorina SGAVERDIA Ore pariziene Capitala luminilor, a artelor frumoase și a frumuseților nebânuite se înfățișează turistului în toată splendoarea ei, cu grandioasele construcții și Sena ce spală picioarele goale ale istoriei. Despre Paris s-a vorbit și se va vorbi enorm. Este, probabil, cea mai „magnetică“ placă turnantă a Europei. Parisul rămîne un oraș care, dincolo de marile sale monumente, dincolo de răsfățuri și orgolii, de tranziții transferate meticulos, își duce viața ca oricare așezare. Am cunoscut Parisul ca pe un flash fotografic, cu fragmente de imagini, din cele mai diverse, strîns grupate în jurul Catedralei Notre Dame. Străzile burgheze, curate și egoiste, fațadele clasice, întreținute pedant, ușile de cristal sau lemn masiv, curțile interioare ascunse trufaș privitorului de rînd, buticurile de mare lux se împletesc armonios și pictural, ca într-o adevărată panoramă metropolitană, cu mirosul de gogoși prăjite, sosuri arabe și bucătărie chinezească, cu sute de mici tejghele pe care semnolează cartofi prăjiți, spaghetele crenvurștii americănești și plăcintele cu furnicile picante. In fața catedralei, milioane de turiști, anual, își răsfață privirile, iar călătorii asiatici închid, în aparatele fotografice, sufletul atîtor opere de artă. Respectul pentru imaginea fotografică este atît de mare, nncit un grup de 20 de urmași ai lui Mao m-au așteptat citeva minute, fără să mă tulbure, pînă am reușit, cu aparatul meu rudimentar, să surprind turlele catedralei infingîndu-se în norii argintii și împuiați. De-a lungul podului ce traversează Sena se înșiră gravuri, desene, guașe, litografii, toate oferite turistului, la prețuri acceptabile, dar infernale pentru punga noastră de frați vitregi în ale latinității. Vedetele de necontestat ale acestei galerii în aer liber, au fost însă portretiștii și caricaturiștii. Pentru echivalentul doar 20 DM puteai să-ți imortaalizezi chipul în ipostazele cele mai inedite. In josul apei, depășind sediile postului Radio France International și televiziunii TF1, întîlnim emblema turistică a Parisului, construită în 1887 cu oțelul reșițean, fapt specificat pe o placă de bronz. De la înălțimea celor 276 metri, Turnul Eiffel exprimă un adevărat esențial: francezii nu acceptă nimic și adjudecă totul, mai ales neprevăzutul. Nopțile marelui oraș sunt aidoma zilelor, cu străzi aglomerate, garnituri de metrou respectind orașul, cu graba de nedescris a turiștilor și localnicilor de a lua cu asalt localurile de noapte, cabaretele sau teatrele de revistă, peep-show-urile și lupanarele cele mai deocheate. In pudoarea nopții, în susul și în josul Senei circulă șlepuri încărcate de turiști. Buildinguri, vase de turism de un lux epatant, o culme a răsfățului, în care turiștii bogați sunt introduși în imense care de plastic transparent, așezați comod, cu texte și șansonete la cască, totul la prețuri echivalente cu o seară la Moulin Rouge. Există însă și șlepuri ordinare, negre și leneșe, care au pe capete grădini și peluze, flori și arbuști ornamentali. Cu 20 de franci ne-am cumpărat un turn Eiffel din bronz, menit să ne aducă aminte mereu de orele parisiene, de flashurile fotografice și de plimbările noastre pe malul Senei molcome. Era în decembrie. Mario HAI.INT