Transilvania, 1985 (Anul 91, nr. 1-12)
1985-01-01 / nr. 1
Eminescu şi critica tunara Consumată pe spaţiul a numai aproximativ trei decenii, traiectoria luminoasă a spiritului şi creativităţii eminesciene s-a înălţat pe firmamentul valorilor noastre ca un simbol al veşnicei tinereţi creatoare. Căci rămîne mereu să ne întrebăm, cu uimire, numai douăzeci de ani a avut poetul, în momentul în care debutul său la Convorbiri literare ni-l arăta nu numai împovărat cu toate întrebările lumii, dar încă vibrînd profund de acea înţelegere a lucrurilor pe dinăuntrul lor cel mai intim care a apărut, multora în mod greşit, drept o formă a pesimismului celui mai amar? Şi numai douăzeci şi patru de ani, cînd poezia lui s-a deschis solar spre întreaga bogăţie de culori şi miresme a lumii, aşa cum ne dovedeşte Călin (file de poveste) şi toată acea strălucitoare nebuloasă de versuri ce-i stă în preajmă? Şi numai douăzeci şi şase, cînd coarda gravă a înţelegerii profunde s-a auzit simţită incăodată, ca cea mai directă şi tulburătoare melodie a sufletului însuşi, în grupul de versuri de aceeaşi virstă cu O, mamă . . . sau Pe lingă plopii fără soţ? Şi numai cu foarte puţin peste treizeci de ani, cînd a dezvăluit, pentru înţelegerea/neînţelegerea contemporanilor, testamentul său în ştanţele şlefuite pînă la perfecţiune ale Luceafărului, lăsînd corpul viu şi ascuns al întregii sale opere să zacă, straniu fosforescent, în manuscrise, ca un mesaj actual pentru toate vîrstele viitorului culturii şi poeziei române? Veşnica tinereţe a lui Eminescu, tinereţea lui plină de toate sensurile problematicii existenţiale, ca o vioară de toate melodiile lumii, exercită mereu o fascinantă putere de atracţie asupra a tot ce este autentică creaţie tînără, şi prin aceasta măcar cît de cît atinsă de aripa eternităţii. Căci în momentul în care l-a recomandat, cu toată căldura, publicului românesc, criticul Titu Maiorescu, cel care, el însuşi, fusese rector de universitate la douăzeci şi doi de ani, nu depăşise încă pragul tinereţii biologice. Iar mai tîrziu — pe cît de stranie, pe atît de frumoasă coincidenţă! — primul lui integral monografist şi interpret fără egal, G. Călinescu, avea să aibă, în momentul în care avea să tipărească cel dintîi volum, Viaţa lui Eminescu, din cele şase ale monumentalului său studiu, exact vîrsta pe care Maiorescu o avusese cînd scrisese Direcţia nouă . .., treizeci şi doi de ani. . . Simbol al tinereţii veşnic creatoare a poporului nostru, Eminescu este, deopotrivă, atît piatra de încercare pentru trecerea pragului de maturitate, pentru orice intelectual tînăr, cît şi dovada şi speranţa veşnicei tinereţi a spiritului, pentru cei maturi sau în vîrstă. Nu poţi să-l înţelegi, pe filonul esenţei lui, decit dacă tinereţea ta ascunde un zăcămint de autentică maturitate, ori dacă maturitatea îţi mai păstrează flamura vie a spiritului tînăr. Acesta e unul din motivele pentru care, spre a marca treapta a o sută treizeci şi cincea a ivirii pe lume a poetului, revista noastră şi-a propus, de data aceasta, să o facă prin vocile cîtorva critici tineri. MIRCEA TOMUŞ