Tribuna, ianuarie 1904 (Anul 8, nr. 1-24)

1904-01-15 / nr. 13

Anul Till. Arad, Joi 1528 Ianuarie 1904. Nr. 13. ADMINISTRAŢIA arad, Deák Ferencz-utcza Nr. 20. INSERŢIUNILE: de un şir garmond : prima dată 14 bani; a doua oară 12 bani; a treia oară 8 b. de fiecare publicaţiune. Atât abonamentele, cât şi inserţiunile sunt a se plăti înainte în Arad. REDACŢIA Arad. Deák Ferencz-utcza Nr. 20. ABONAMENTUL pentru Austro-Ungari­a: pe un an . . . 20 cor. pe un an ... 10 „ pe la an . . . 5 „ pe o lună. ... 2 „ N­ri de Duminecă pe an 4 coroane. Pentru România şi străină­tate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 50A. Manuscripte nu se înapoiază. Scrisori nefrancate nu se primesc ofensi­vi şi defensivă. Partidul naţional român, şi peste tot, întreg neamul românesc, n’a făcut şi nu face politică ofensivă, cum atât de mult le place ziarelor maghiare să afirme şi după cum insinuă şi guvernele din Budapesta când, strîmtorate fiind în relaţiunile lor cu partidele ungureşti, vor să-şî întărească si­tuaţia, posând ca — mântuitoare ale patriei şi »naţiune!«... Dacă, de pildă, am fi porniţi spre po­litică ofensivă, desigur că nu întâmpinam pe contele Tisza István cu bună-voinţă, ci am propaga ideia că nouă ori­ce guvern unguresc ne este duşman şi avem să-l com­batem până în pânzele albe, pe când ade­vărul este, că Românimea întreagă ar saluta un guvern cu bună-voinţă pentru noi şi toţi bărbaţii înţelepţi politici români ar dori un modus vivendi care să ne pună la adăpost de lupte mistuitoare şi să ne facă cu putinţă nu numai o pacinică vieaţă cu toate nea­murile din patrie, dar să ne dea tigna de a lucra pentru desvoltarea şi întărirea aşeză­mintelor noastre culturale. Iată de ce am salutat şi noi pe con­tele Tisza, care In vorbirea sa program ac­centua nu numai dorinţa de a netezi neînţelegerile, dar declara că nu vrea statifi­­carea şcolilor confesionale, ci din contra, apreciând folosul mare ce-i aduc aşezămin­­tele confesionale progresului general, va ajuta din banii statului aceste instituţiunî. . . In curînd însă Tisza a venit cu restric­ţiunî şi esplicări cari iute au împrăştiat toate bunele noastre speranţe. L-au atacat adică şoviniştii kossuthişti, acuzându-l că ne face ochi dulci şi că în­­curagiazâ naţionalităţile. Să-l molcomeascâ, Tisza repede a declarat — când a încheiat apoi pact cu Kossuth — câ va fi straşnic întru a controla ca în şcolile naţionalităţilor să se studieze maî mult şi mai temeinic limba maghiară Molohului şovinist îi trebuia pradă. Şi fiind­că Tisza nu poate aduce dela Vi­na concesiile pentru cari Ugran şi tovarăşii fac obstrucţie, s’a gândit şi Tisza, ca mulţi alţi predecesori ai şei, la ce bun în statul acesta naţionalităţile, dacă nu ca balastru de aruncat când vrei să te înalţi ori ca jertfe hidrei şoviniste ? ! Şi iute »Tribuna« se pomeni cu procese dar ministrul Berzeviczy convocă de urgenţă pe înţelepţii ţării, pe inspectorii şcolari, şi din sfatul acesta mare ieşi la iveală ideea mântuitoare cu ,, hungaricum -urile, limba maghiară, istoria, constituţia, geografia şi literatura maghiară în şcolile medii confe­sionale (sârbeşti, săseşti şi româneşti) să se propună ungureşte şi de prof coci numiţi de guvern. . . Ce ar însemna asta pentru învăţământul confesional, ce lovitură s’ar da prin astfel de măsuri, credem că nu trebue să mai espli­­căm. Guvernul ni-ar trimite profesori de istorie cum e bunăoară Varga Otto din Bu­dapesta, pe care chiar şi guvernul unguresc fusese silit să-l ia în disciplinar pentru »teo­riile« sale privitoare la Casa Domnitoare. Ni-ar impune cărţi didactice ca istoria lui Horvath, în cari figurile măreţe ale neamului românesc: Şaguna, Şuluţ, Avram Iancu, zilnice. Ne culcam mai de­grabă sub cortul nostru, decât în hanurile ţării, foarte primitive şi murdare. Toma cumpăra de ale mâncării şi pre­gătea, ne înţelegem de minune. Legume erau slavă Domnului, le culegea de pe drumuri, dar carnea nu ne lipsea nici­odată, căci, cumpăram din când în când câte un berbece pe un preţ de nimica. După­ ce am băut repede cafeaua, am luat’o la drum. Cele d’intâiu raze ale soarelui din Iulie luminau calea, foarte rea, de altmintrelea, ca de obiceiu, în ţara aceasta, şi cu toate că eram pe marele drum ce duce de la Belgrad la Con­­stantinopol. Un vânticel de apus ne aducea din ce în ce mai mult parfumul pătrunzător al tran­dafirilor, cu toate că până acum nimica nu ne făcea să credem că suntem aproape de câmpia aceasta îmbălsămată. Toma mi-a spus că în curînd vom trece prin valea trandafirilor, și că vom străbate ori trei zile de-a rîndul ogoare cu trandafiri. Pe la zece ceasuri, pe vîrful unui deluşor ce trebuea să-l suim, am scos o esclamaţiune de mirare, răpit de frumseţea tabloului ce se deschidea în faţa noastră. Cât puteai cuprinde cu ochiul, o câmpie întreagă unde trandafirii se ridicau de-a lungul spalierelor paralele, ici colo, se vedeau locuinţi mici pentru paznici. Arare ori vedeai alăturea de care, bivoliţele de­jugate rumegând la fen, şi mulţimea asta enormă de copăcel, femei, bărbaţi şi copii foind, chiuind şi cântând. Soarele, ridicat de o suliţă pe cer, răspândea căldura lui dădătoare de vieaţă asupra sunt trataţi ca nişte nemernici, trădători şi bandiţi. . . Şi câte n’ar fi capabili să facă în şco­lile noastre medii nişte profesori trimişi de guvern nu să-i înveţe pe elevi carte, căci lucrul acesta îl pot face şi profesorii noştri, ci să-i crească în cultul ideilor şoviniste. ... Credem însă că — vorbind pe înţeles unguresc — nuca asta va fi tare de spart chiar şi pentru un voinic cu măsele ca Tisza. Ar trebui adică să ceară întâiu ca M. Sa să tragă cu condeiul peste o lege dela 1869 şi de la 1868. Statutul organic şi legea de naţio­nalităţi . . . Şi nu credem ca M. Sa să facă aceasta nici chiar de dragul lui Tisza, care dacă la Viena s’a bucurat de trecere mare, noi aşa ştim: era nu atât pentru­ că ar urma poli­tica de zdrobire a naţionalităţilor, ci îl cre­deau că-i mâna de fel care să-i înfrâneze pe şoviniştii răsturnători ai ordine! din ţeară şi cari şi-au pus gând să teroriseze şi Viena şi naţionalităţile. Dar, în sfârşit, nu intenţionăm să dis­cutăm planurile lui Berzeviczy cari sunt o flagrantă contradicţie a celor spuse de Tisza în vorbirea sa program, şi nici să facem escursiune asupra căuşelor cari l’au cum­pănit pe actualul prim-ministru să conceapă asemenea idei... Vom face-o asta în alt articol. Aci vrem să arâtâm numai un lucru: şi sub Tisza, departe de a porni noi politică de ofensivă, suntem mânaţi la o luptă de­fensivă Să ne apărăm adică aşezămintele scumpe strămoşeşti, şcolile secundare, să ne apărăm comoara nepreţuită a neamului: limba, cărei Berzeviczy intenţionează să-i dea acestei feerii dumnezeeşti. O luarăm încet prin­tre alee şi începurăm a vorbi cu muncitorii. Când ne-au văzut pe noi, toţi au contenit cântecul şi lucrul, curioşi toţi îşi îndreptară pri­virile spre noi; dară mă grăbesc a spune, nu s’a produs nici o manifestaţiune ostilă Toma, şiret cum era el, se duse întins spre un bătrân care, după înfăţişare, părea a fi un şef respectat. De altmintrelea, ţinuta şi ar­mele, ce le avea la brâu, nu ne înşela de loc. In adevăr, şeful ţinutului, poruncea mun­citorilor şi conducea culegerea, florile, trebueau, după aceea, să servească la distilarea esenţei de trandafir. încântat că a fost pus în contact cu un călător francez, Bulgarul se apropie de mine, cu mâna streaşină la frunte, pe urmă strîngân­­du-mă prieteneşte şi mândru, mă sărută pe frunte. El îmi făcea cunoscut, prin Toma, că eram bine venit la dînsul şi că familia şi oamenii lui mă vor primi cu braţele deschise. Trebuia să primesc altfel îl înjuram. Cunoscând obice­iurile din Balcani, trebuia să mă supun şi să primesc, începând de atuncea şi până a doua zi, ospitalitatea lui prietinească. Muncitorii începură lucrul, iar Toma lăsă caii şi căruţa în seama unui argat, şi o luarăm încetişor, întovărăşiţi de gazdă, de-a lungul şi de-a latul buceagului. Toma, interpret credincios, era trăsături de unire între bulgar şi mine. Am aflat prin­­tr’însul că câmpiile acestea întinse de tranda­firi, exploatate de un fel de sindicate, cari aveau, fie­care, un şef de ţinut, însărcinat de asociaţie ca să cultive să culeagă, să distileze şi să vîndă la porţile orientului. De I. Kaufmann. — Căpitane, trei ceasuri! haide să încăle­­căm. Cafeaua e gata. Nebunul de Toma, dormeam aşa de bine, dar, fie, câte­va minute mai de­grabă ori mai târziu, nu face nimica. Şi, pe urmă, am chico­­tit în cărbiţă, de cu seară; mi-era dar de ajuns. Pe când îmi făceam toaleta în mijlocul câmpu­lui, un miros curios mă enervă. Am întrebat pe Toma ce înseamnă asta.­­ — Trandafirii, căpitane! — Cum, trandafirii, ce i-au dat să mă­nânce erî? — A, înțeleg... Vai, eu nu înţelegeam nimica. După o esplicaţiune anevoioasă, am aflat că nu erau alţi vinovaţi, ci ventul de apus ne aducea pe aripele lui parfumul câmpiilor de roze pe care trebuea să le străbatem în curînd. Plecaţi în ajun din Nişi ne,îndreptam spre Palanca. Toma Karach, servitorul şi ghidul meu, un fost soldat croat, mergea încet pe lângă un căluţ roib, care trăgea cărucioara cu lucrurile ce le aveam cu noi. Toma fusese rănit şi făcut prizonier de zuavi, la lupta din Magenta, şi a fost îngrijit aşa de bine, încât a păstrat pentru francezi un entuziasm adînc. Obişnuit pe alocurea şi mai cu seamă cu otelurile austriace şi sârbeşti, mam luat cu mine, pentru­ că cunoaşte perfect idio­murile dunărene şi franţuzeasca lui era de ajuns ca să ne înţelegem în afacerile noastre

Next