Tribuna, septembrie 1906 (Anul 10, nr. 164-183)
1906-09-19 / nr. 175
Anul X. Arad, Marţi IQ Septemvrie (2 Octomvrie) 1906. Nr. 175. REDACŢIA Deik Ferencz-utcza nrul 20 ABONAMENTUL f'c un an .............. 20 cor. Fe jumătate an .. 10 « P« 1 lună.............. 2 « N*rii de Duminecă pe an 4 coroane. Pentru Romania şi America 10 coroane. Pentru România şi străinătate * numerii de zi pe an 40 franci. ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza nrui 20. INSERŢIUNILE de un şir garmond: prima dată 14 bani; a doua oară 12 bani; a treia oară 8 bani de fiecare publicaţiune. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon oraş şi comitat 502. Un corb alb. (*) Am arătat, într’un număr recent al ziarului nostru, că preşedintele Tablei regeşti din Dobriţin, a adresat subalternilor sei un circular pentru care presa maghiară Pa timbrat de — nepatriot, Iată această circulară: »Cu prilejul inspecţiunilor ce am făcut pe la tribunale am avut prilej să observ cât de mult sufere principiul nemijlocirii şi verbalităţii prin faptul, că juzii şi funcţionarii tribunalului regesc nu vorbesc limba poporului de pe teritorul acelui tribunal. Cu acest prilej am arătat asupra intereselor justiciare cari nu numai ar face de dorit, dar pretind neapărat, ca rudele care e în atingere cu părţile, din punct de vedere al succesului activităţii sale să priceapă limba poporului. »Doresc, prin urmare, să fiu informat că oare, îndeosebi asupra personalului de serviciu mai tânăr şi prin urmare mai dispus, ce efect a avut îndemnul meu de a învăţă limbi, iar aceasta cu atât mai osebit, pentru că cu prilejul numirilor lor, la propunerile mele dau însemnătate mare ca respectivul concurent, să ştie sau deocamdată cel puţin să priceapă limba poporului de pe teritorul tribunalului unde vrea să fie aplicată. In restul scriptei sale cere chiar să i se trimită concepte de ale funcţionarilor, în limba pe care au învăţat-o. Iată un jude model. Dacă toţi ar fi aşa, dacă toţi astfel ar înţelege principiul justiţiei, multe din plângerile naţionalităţilor ar înceta şi dreptatea în Ţara Ungurească s’ar servi aşa fel, încât să nu dee prilej la atâtea plângeri. Ce a păţit însă acest jude onorabil ? O parte a presei maghiare, aceea care e orbită de şovinismul cel mai patimaş, care nu-şi dă seamă de înălţimea justiţiei şi de sfinţenia dreptului, care crede că juzii trebue să îndeplinească rolul unor agenţi de maghiarizare, se năpusteşte asupra dlui Prubszky Jenő, timbrându-l de nepatriot. Zice că el slăbeşte maghiarizmul şi face ca intrând prin sălile tribunalelor din Ungaria, să te crezi că eşti în Berlin ori pe malurile Dâmboviţei... Fără îndoială, vor fi mulţi Unguri cari citind expectorările şoviniste, să se impresioneze şi să creadă că într’adevăr, seminţia lui Árpád e în mare primejdie, după cum ameninţă ţara întreagă pentrucă, vezi Doamne, s'a găsit un jude destul de curagios să spună ceea ce între dânşii recunosc toţi judecătorii conştienţioşi, că verbalitatea şi principiul nemijlocirii în justiţie numai aşa se pot aplică şi valoră, dacă judele pricepe limba poporului asupra căruia este chemat să facă judecată. Noi credem însă tare, s-o spunem de multă vreme, că în patria noastră mulţumire şi pace între naţionalităţi numai atunci va fi, când se vor afla mulţi Unguri cari să profeseze principiile drepte şi umane ale dlui Prubszky, să le profeseze nu numai ei, dar să le impună şi subalternilor lor, să spargă astfel credinţa generală că şovinismul poate mânile, cari se întăresc din cauza aceasta şi nu mai pot fi ochi atât de siguri, când sunt uzaţi prin muncă brută. Maşina nu dură mult, şi comandat curând altele din America, o maşină de tipar foarte grea şi foarte scumpă, care costă aproape 3000 lei până a ajunge la locul destinaţiei, pentru a lucra atât de obositor, încât tânărul şi puternicul bărbat nu putea lucră mai mult ca 3 ore pe zi, deoarece trebuia să se tipărească cu picioarele în plăci de zinc, ce se apucau cu mânile. Cu toate acestea era mai bine ca cu creionul, care nu putea da decât o singură carte. Monske scrisese lucrarea mea »Pensées d’une reine« pe franţuzeşte pentru o amică a mea oarbă-surdă, şi mai multe alte cărţi pe nemţeşte. Găseam însă prea neînsemnat rezultatul muncei extraordinare şi eram bucuroasă că cel puţin tiparul mijlocea o multiplicare. Cu chipul acesta Monske tipări o serie de cărţi cari călătoriră în toate părţile lumei. Dar nu eram mulţumită şi găseam vecinie munca prea mare faţă de rezultat. Atunci sosi în chip miraculos ajutorul. Sfiţiam un azil în care adăpostiserăm 100 de bătrâni şi pe când parcurgeam coridoarele şi în fiecare odăiţă oamenii cari tocmai se mutau în ele stăteau doi câte doi, ajunsei şi în faţa unui bărbat cu totul tinăr, cu ochelari negri şi mişcări de orb, întrebai imediat ce face tânărul aici. »E orb. »Da«, spusei eu, »dar tineri« Oamenii mă pricepură că înţelegeam să muncească, şi-mi povestiră, că fusese zeţar la un excelent diriguitor de ziar, care-i dedea 200 lei lunar, încă pe când începuse a suferi de ochi şi chiar după ce orbise. Redactorul muri apoi şi nenorocitul tinăr, care întări neamul maghiar ori ţara, ci mai presus de toate Ungaria să fie un stat de drept. Fără justiţie nici un stat nu s’a întemeiat şi dacă s’a întemeiat, a fost de scurtă durată. Rákóczy — acasă. Se ştie, că una din concesiunile »naţionale« cu ajutorul căreia Tisza socotea să desarmeze ori să mai potolească opoziţia obstrucţionistă, a fost permisia dată de M. Sa ca osămintele lui Răkoczy să fie aduse din Turcia şi înmormântate la Kassa cu toate onorurile. Patrioţii au primit cu mare bucurie aceasta, dar lupta a urmat. Iar parada naţională o face, cum se şi cuvine, guvernul actual zis naţional. Wekerle a şi înştiinţat deja municipalitatea oraşului Kassa, că la 28 Oct. osămintele lui Rákoczy Ferencz II vor fi aduse acolo. Tot astfel şi a soţilor lui de exil, acestea vor fi înmormântate la Kézsmárk, ca fiecare oraş să-şi aibă religuiile sale. Se vor aranja mari serbări. Singur oraşul Kassa a votat 30.000 coroane pentru acoperirea cheltuielilor necesare. * Atragem luarea aminte a turor cititorilor noştri asupra foiletonului pe care îl publicăm în »Tribuna« de azi. Avem a face ca şire inspirate de cea mai înălţătoare nobleţă de inimă a marei regine şi poete Carmen Sylva. Cetatea orbilor de Carmen Sylva. Sub figura modestă a unui servitor întră la mine cu câţiva ani în urmă, un tânăr, care abia terminase serviciul militar şi pe care îl chemasem, pentru că era stenograf şi negustor cult şi ştia deci să scrie mai multe limbi, ca să dea oarecare ajutor mânilor mele obosite, să-mi copieze lucrările pentru tipar şi mai ales să-mi fie de mare ajutor în oarecari lucrări de afaceri. El voia să se căsătorească pe atunci şi primi funcţia, care părea a face parte din capacităţile lui, pentru că era la mine, şi el auzise, că pe lângă mine se poate lucra mult şi se poate face mult pentru alţi. In curând avu de suferit lovituri grele de soarte. Perderea primului său copil, a tinerei sale soţii şi a mamei sale urmară una după alta, aşa că tinărul era doborât de durere şi foarte nenorocit. In toate marile dureri am găsit numai munca ca mijloc principal pentru a putea suportă ceea ce trebue să suportăm, şi aşa mă gândii că numai dându-i mult, peste măsură de mult de muncă va putea suportă groaznica singurătate. El lucra încontinuu pentru orbi. Atunci auzii de invenţia Novat pentru orbi şi comadai imediat maşini, deoarece mă ocupam de multă vreme de a ajuta pe orbi, atât pe cei din ţara mea cât şi pe cei din străinătate altfel de cum se făcuse aceasta până acum. Găseam în special că se cere prea puţin forţei lor cerebrale şi li se întrebuinţează prea mult pe lângă aceasta era şi căsătorit, rămase cerşitor. Doamnele filantroape nu sunt totdeauna şi echitabile şi câteodată nu ştiu să găsească imediat ideia şi astfel ele despărţiră pe nenorocitul tânăr de soţia lui, îl însoţiră cu un oarecare bătrân străin gândind că cu chipul acesta e salvat. Mie însă, cu toate că sunt mioapă, mi-a dat D-zeu ochi în inimă ca să văd imediat când un om are nevoe de ajutor grabnic. Când sosii acasă, chemai pe Monske şi îi spusei să alerge, cât mai repede posibil, să închirieze o căsuţă, să instaleze în ea pe soţia lui Teodorescu şi să aducă apoi imediat pe orbul Teodorescu din azil. Toate aceste însă imediat căci spusei eu »până mâne e mort, am citit-o în figura lui, se omoară, nu poate suporta asta!« Totul se întâmplă aşa cum am poruncit şi când Monske intră la Teodorescu acesta spuse: »Mâne nu m’aţi mai fi găsit, m’aşi fi sinucis«. Imediat Teodorescu începu a face copiile paginilor ce le tipărea Monske şi aşa lucrară ei în toată liniştea într’o mică mansardă a locuinţei mele. Teodorescu îşi câştiga iar hrana, locuia comod cu tinăra lui soţie şi mulţumea zilnic lui D-zeu, căci era om foarte pios. * In timpul verei plecarăm la Sinaia iar pe Teodorescu îl trimiserăm la băi căci suferea de-o slăbire a muşchilor probabil din cauza intoxicărei cu plumb care se întâmplă des la zeţari. Când ne reîntoarserăm în oraş, Monske îmi spuse într’o bună zi: »Cred că Teodorescu a găsit ceva!« şi îmi explică, că Teodorescu şi-a bătut capul toată vara, cum ar putea inventa o mai bună mașină de tipar, deoarece aceasta e cu totul nepractică.