Tribuna, octombrie 1906 (Anul 10, nr. 184-203)
1906-10-26 / nr. 201
Anul X. Arad, Joi 8 Noemvrie (26 Octomvrie) 1906. Nr. 201. REDACȚIA Dfc&k Ferencz-utcza nrul 20. ABONAMENTUL Pe an an ............... 20 cor. Pe jumătate an ... 10 . Pe 1 lună................ 2 Norii de Duminecă pe an 4 coroane. Pentru România şi America 10 coroane peatru România şi străinătate umerii de zi pe an 40 franci. ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza urul 20. INSERŢIUNILE e un şir garmond : prima dată 14 bani; a doua oară 12 bani; a treia oară 8 bani de fiecare publicaţiune. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon oraş şi comitat 50 Forţa noastră etnică. De dr. Dionîsie Stoica. Faptul, că forţa vitală a poporului nostru este mare, nu mai are nevoie de-a fi demonstrat. De acest adevăr se convinge şi cel mai neorientat muritor, dacă i se amintesc cei vreo 17 secole de persecuţii, sforţări şi suferinţe, credinţa şi dragostea de lege şi moşie din tot decursul acestor secoli şi puternicul nostru simţ naţional, ale cărui flăcări isbucnesc cu vehemenţă in zilele noastre. Dar dacă e adevărat, că aceste calităţi ale noastre ne-au susţinut şi dacă prin aceste calităţi ne ridicăm şi mai ales ne vom ridică — am fi poate unilaterali, dacă n’am atribui nici o însemnătate în direcţia aceasta atitudinea faţă de noi a vecinilor noştri şi a puternicilor zilei. Cu cât trăieşti mai în pretinse cu cineva, cu atât te apropii mai mult de el şi-i asimilezi obiceiurile. E cunoscută politica de cucerire, profesată de Romani. Tratau totdeuna prieteneşte cu locuitorii ţărilor supuse şi astfel — abstragând superioritatea elementului roman, îi asimilau aproape cu desăvârşire. Noi am trăit în cursul veacurilor viaţă de supuşi şi — abstragând calităţile noastre conservative — n’am fost asimilaţi, pentrucă numai de prietini n’am dat. E vorba de timpul năvălirilor barbare. Ajungând sub regimul maghiar n’am dat de mai bine, iar în timpul din urmă dacă la noi s’a desvoltat mai mult simţul naţional, avem s’o mulţumim în mare parte împrejurărilor şi în primul rând intoleranţei Maghiarilor. Căci simţul naţional şi mai ales naţionalismul altruistic, e mai mult o urmare a împrejurărilor, o necesitate sociologică, decât o necesitate sufletească. O dovadă, care ne confirmă, că intoleranţa maghiară a alimentat naţionalismul nostru este lipsa de naţionalism puternic în Bucovina pe de o parte, iar pe de alta trezirea Macedonenilor şi a Basarabenilor. Oportunişti s-au găsit totdeuna şi se găsesc în toate părţile. Şi mai vârtos, când oamenii tind după o viaţă personală ticnită şi în referinţe aranjate, dându-li-se aceste pretenţiuni, nu mai vreau să ştie de durerile mulţimei, ale unei clase, ori ale unui neam. Suntem datori să ne dăm bine seama de această împrejurare, astăzi mai mult, decât oricând. In cursul veacurilor aspiraţiunile şi politica Maghiarilor ne-a ţinut la distanţă — cu foarte puţine excepţii — şi am rămas intacţi. Apropierile eventuale de azi ne-ar strică echilibrul şi ne-ar face săne opăcim în drumul, atât de clar determinat şi precizat în noţiunea: cultură naţională unitară. Timeo Danaos... Al Romanilor să ne vie în minte de câte ori vom fi ispitiţi de frumoasele daruri ale celor dela putere. O frumoasă dovadă de independenţă şi de conscienţă naţională au dat harnicii profesori dela Braşov, cari au respins întregirea de salare a contelui Apponyi, dându-şi bine sama, că ce ascunde acest dar, frumos dichisit. Şi sunt de toată lauda nizuinţele de a lor lui d’Annunzio, zadarnice sforţările actorilor timp de mai bine de o2 de oră să potolească huiduelile — piesa a căzut ca premieră, a căzut şi când a fost repetată a doua seară. Şi altă veste — tot de acelaşi calibru — soseşte din Londra. Bernshard Shaw-cel amintit mai sus, a suferit aceeaşi soarte »ingrată» , piesa «Antoniu şi Cleopatra» a fost primită de public cu toată antipatia posibilă. O premieră e botezul de sânge a unei piese teatrale. După cum e obiceiul într’unele părţi ale noastre, a pune copilului mic înainte: un ban, o peană şi alte obiecte, cari indică o meserie şi dacă copilul alege banul prevestim că se va face om bogat, dacă alege peana de scris, un meşter al condeiului, apoi militar, advocat şi mai ştiu şi eu ce mirozenii, tot astfel — după cum pieza e primită de public ca premieră — ni se prevesteşte viitorul şi soarta ce o aşteaptă. Fireşte câteodată nu ţise brodeşte prevestirea. După cum copilul, care a întins mâna după condei ajunge câteodată tăietor de lemne, aşa se întoarce pe nesimţite şi soarta unei piese. Opera lui Rosini «Wilhelm Teil» a fost fluierată ca premieră. Astăzi e un punct de forţă a oricărei opere mari. Contemporanii râdeau de ideile bizare ale lui Richard Wagner, astăzi lumea înnoată în cultul lui Wagner. Publicul de la noi, căruia nu-i este dat să asiste la premiere prin oraşele noastre, nu ştie prin câte faze trebue să treacă acest botez de sânge. Mi s-a întâmplat de multe ori să văd şi citesc prin jurnalele noastre din România: piesa cutare şi cutare a fost jucată cu succes desăvârşit pe nu ne apropia nici acuma de clasa dominantă care vreme de multe veacuri ne-a maltratat şi disconsiderat. După cum se accentua foarte nimerit într’un articol din »Tribuna«, noi n’avem nimic comun cu aceşti oameni şi o apropiere reală între noi şi ei nu poate exista. Ca cetăţeni ungari ne vom împlini ca şi’n trecut datorinţele faţă de stat, vom fi iubitori de ordine şi de dreptate, cerându-ne în acelaş timp drepturile. A pune piedeci desvoltării noastre în direcţia pe care ne-o impune trecutul şi prezentul, înseamnă a nu ne da seama de viitor. A tulbura chiar şi numai pe o clipă însufleţirea naţională, înseamnă a pierde din vedere, că un asemenea lucru este în stare de a produce zăpăceală în inima şi sufletul celor sincer pătrunşi de idealul naţional şi în gândurile mulţimii celei mari, care se încrede cu toată puterea în vorbele şi faptele celor ce le revine rolul de conducători. Transportarea osemintelor lui Rákóczi în ţară şi la Caşovia a dat prilej unei atitudini neesplicabile din partea câtorva buni Români. De ce atâta zel patriotic din partea unor episcopi români şi de ce participarea oficioasă a Românilor pe la gările, pe unde trecea trenul cu moaştele lui Rákóczi ? înţeleg, dacă alta ar fi ţinuta guvernului faţă de noi. Dar aşa!? Unde rămâne demnitatea noastră naţională ? Şi unde este folosul moral şi material al zelului nostru patriotic ? Avem noi alte destule de îndreptat, pentru ca să scoatem la liman lupta noastră politică, culturală şi economică — să nu ne mai agravăm poziţia în jos şi în sus şi scena teatrului X din Viena. Şi când te gândeşti că «succesul desăvârşit» a fost un succes care-ţi provoacă mila, îţi vine să zîmbeşti. Publicul nostru însă va aplauda «frenetic», e doar o piesă aplaudată în Viena. Vorbesc despre stările din Bucureşti, pe unde cutreeră de un rând de ani trupe de operetă cu tot ce are Viena, mai slab, ca ansamblu, dar e de ajuns ca trupa să vină din Viena, ca obscurii actori de aici să-şi anunţe sosirea cu litere cât pumnul de mari, cu acel pompos, «actor din Viena», şi aplauzele sunt asigurate. Anul trecut am urmărit cu deosebită atenţiune repertoriul teatral vienez. Cu deosebire am asistat regulat la toate premierele date pe una din cele mai de seamă scene de aici — timp de 6 luni de zile. Am ajuns la unele constatări elocvente pentru istoria teatrului, înainte de toate, un public special. Nu este nici publicul de Duminecă după amiazi — îngăduitor la extrem — nici publicul de duzină de la obicinuitele reprezentaţii, întreaga sală are un aspect sărbătoresc. Criticii radioşi în rândurile dintâiu ale parterului. »Elita«, aşa numita elită a societăţii şi-a dat şi ea întâlnire aici. Toaletele — ultima modă. Directorul îşi frânge manile, îndeamnă în dreapta în stânga, are o vorbă bună pentru şeful claquerilor — clasa privilegiată, care aplaudă pentru bani — strânge mâna criticului cutare, temut în întreagă breasla ziariştilor. Şi publicul e conştiu şi el de însemnătatea momentului. Când se anunţă începutul piesei prin lovitură de gong (mai modern) sau prin sunet de clopoţel, se răspândeşte linişte mormântală, printre rândurile publicului. De Premiere. — Convorbiri despre teatru. — De Horia Petra-Petrescu. Viena, Noemvrie. Suntem în toiul teatrului. Cele 10 teatre principale ale Vienei atrag zilnic miile de ascultători. Fireşte, Burgtheaterul şi Opera — teatrele de elită ale capitalei Austriei — au alt public, decât teatul din Josephsstadt, unde se joacă «minunica» şi celelalte piese franţuzeşti pipărate, cari în Bucureşti au «onoarea» a fi reprezentate pe scena Teatrului Naţional. La Burgtheater, teatrul suvenţionat din partea statului, se aduc reprizele pieselor classice: «Faust», piesele lui Shakespeare, trilogia «Wallenstein», şi întreg ciclul lui Schiller în excelenta regie cunoscută din anul jubilar a lui Schiller. Pe lângă asta își încearcă puterile și Bernhard Shaw, scriitorul modern englez, cu o pioză bizară ca întreagă arta lui. Blumenthal — autorul de comedii cu chilogramul — a avut o premieră, dar n’a avut nici un succes. Dar nu voiesc să vă vorbesc de astă-dată despre repertoriul teatral, care domnește în teatrele vieneze. îmi rezerv dreptul acesta pentru altă-dată. Altceva mă face să iau condeiul în mână. Din Roma soseşte ştirea, că unul din cei mai de seamă scriitori moderni, Gabriele d'Annunzio, a suferit cu ocazia reprezentării tragediei sale cele mai nouă (Piu che l’amore—mai mult decât iubirea) o înfrângere mare, completă. Piesa a fost fluierată. Zadarnice au fost unele protestări ale partizani