Tribuna, ianuarie 1907 (Anul 11, nr. 1-24)
1907-01-28 / nr. 23
Anul XI. Arad, Duminecă 28 Ianuarie (10 Februarie) 1907. Nr. 23. ADMINISTRAŢIA Deák f'erenez-ateza nrul 2P. INSERŢIUNILE de un şir garmond: prima dată 14 bani; a doua oară 12 bani; a treia oară baut de fiecare publicaţiune. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon oraş si comitat 502. REDACŢIA Detk Ferencz-utcza nrul 20 ABONAMENTUL Fi im ui ............. 24 cor. Pe jumătate an .. 12 . Pe 1 Iuli........ 2 Nrii de Duminecă pe an 4 coroane. Pentru România ti America 10 coroane. Pentru România şi străinătate Mânerii de zi pe an 40 franci LICEUL DIN CARANSEBEŞ. La Caransebeş se va înfiinţa, poate chiar în anul şcolar viitor un liceu. Fireşte un liceu românesc, veţi zice. Vă înşelaţi, liceul are să fie unguresc, numai banii vor fi bani româneşti. Româneşti prin locurile şi plaiurile al căror produs sunt, prin oamenii cari îi dau şi mai ales, şi mai dureros, prin multul sânge românesc al cărui răsplată sărăcăcioasă sunt. Ce privelişte dureroasă! In vreme ce la Brad se adună ban cu ban, fărimătură cu fărimătură cu o stăruinţă îndârjită şi sfântă mijloacele pentru complectarea liceului românesc de acolo, la Caransebeş se va înfiinţa unul întreg şi nou dintr’odată, dar unul unguresc cu mijloace româneşti. Ce contrast, ce coincidenţă de bucurie şi de durere în acelaş timp! Şi ceea ce-i mai trist, este că suntem în situaţia ciudată de-a trebui să convingem pe nişte români cu sentimente bune româneşti cari însă doresc—un liceu unguresc. Hotărîrea representanţei comunităţii de avere din Caransebeş este simptomatică pentru o întreagă stare de lucruri, pentru o întreagă fază, fază de desvoltare naţională în care trăim. Ea se poate numi cu două cuvinte epoca sentimentului naţional şi a culturei străine. Numai într-o astfel de epocă se putea ca nişte români să nu înţeleagă marea primejdie a unui liceu străin în sînul lor ridicat, în parte mare cu concursul lor. Şcolile ungureşti ne-au dat pe românii cei mai buni, şi nici un român nu se perde în ele. De câte ori nu se aude »argumentul« acesta! El este spus totdeauna în ton triumfător cu aerul unui argument irezistibil. Dl advocat Ionescu (într’un recent articol al d-sale în ziarul acesta) care-i un bun român, de vreme ce oferă 10.000 de cor. pentru un liceu românesc »dacă s’ar putea«, încă îl aduce spunând că trei deputaţi actuali ai Caraşului au eşit din liceul unguresc din Lugoj, înainte de a-l admite chiar, să ni se dea voie să punem acest argument la îndoială. Cine argumentează cu el se gândeşte numai la românii cari nu s’au pierdut prin şcolile ungureşti — ceea ce a ajuns să nu mai fie un merit mare — nu se gândeşte la românii cari, din fericire mai puţini, se perd şi s’au pierdut, căci sunt fără îndoială şi de-aceştia. Liceele ungureşti din Sighet, din Sătmar, Şimleu, Oradea-mare, Dej, Gherla, Arad, Cluj, Timişoara, Seghedin, Hódmezővásárhely, Dobriţin, etc., cred că nu ni-i dau pe toţi românii înapoi pe cari îi supun curei lor radicale de maghiarizare. In Seghedin au fost anul trecut 93 de elevi români la şcoalele secundare de acolo — îmi spunea un preot care le iera catichet. Oare aceştia eşiţi din ele, se vor întoarce toţi la noi ? Nu cred. Deci teza nu-i tocmai aşa de iresistibilă. Dar să admitem: nici un român nu se pierde în şcoalele străine. Nu sunt ele totuşi o mare primejdie? Ce-i drept, oamenii cu şcoală şi cu cultură străină nu văd, nu simt primejdia asta. Tocmai aici rezidă răul. Şcoala străină a stins din ei acest fel de românism. După 60 de ani de viaţă petrecută supt înrîurirea şcoalei străine am ajuns să avem o clasă de cărturari cu o fizionomie intelectuală pocită, hibridă. Cei mai mulţi dintre noi ştiu mai bine ungureşte sau nemţeşte decât româneşte, vorbesc româneşte într’un chip execrabil. Ideile şi simţirile lor cele mai alese, mai adânci şi mai puternice se îmbracă, fără ca ei să-şi dea seama, în haină străină. Elementele culturii lor sunt culese din impresiile, din lectura străină, cunoştinţele multe-puţine, solide sau şubrede sunt trecute prin prizmă străină. În astfel de împrejurări, se poate ca partea cea mai preţioasă şi mai intimă a lor, gândirea şi simţirea lor să nu fie atinşi şi prefăcută de duhul străin al culturii lor? Nimeni nu îndrăzneşte să afirme lucrul acesta. Când ne întâlnim cu un român din regat, avem o supriză ciudată. Observăm tot mai mult că nu ne înţelegem, nu ne potrivim cu gândirea lor. Vorbimaceiaşi limbă şi pare-'că totuşi ea este alta la fiecare dintre noi, suntem din acelaş neam şi totuşi ni se pare că suntem străini unul de altul. Dimpotrivă, când vorbim cu un »străin«, nici o nepotrivire, nici o pedică nu rezultă în cursul conversaţiei — ne înţelegem perfect, par’că sufletele noastre se apropie unul de altul şi sunt înrudite. Să te înţelegi şi să te potriveşti mai bine cu un străin decât cu un român, oare nu-i grozav? Nu-i înfiorător să vezi cum între sufletul tău şi al străinului este punte pe cari oricând treci lezne, iar între tine şi alt român este o prăpastie ? Iată ce va să zică cultura străină. Ea înlezneşte trecerea de la sufletul tău la cel străin, ea te leagă cu legături tot mai multe şi mai strânse de el, de felul lui de a fi şi tare, rupe firele cu cari te-a legat firea de oameni de acelaş sânge. Procesul acesta se săvârşeşte pe nesimţite. Te crezi încă român şi nu mai eşti român cu adevărat. Ea produce o dezbinare lăuntrică între cultura ta şi sentimentul tău naţional. Ea sădeşte în tine două suflete, unul teoretic cel românesc, şi altul străin care-i real. Trăeşti într’o cumplită amăgire, crezând că eşti al al tău şi stăpân pe tine, în vreme ce altul te stăpâneşte, altul te fură pe nesimţite. Căci conştiinţa naţională pluteşte la suprafaţa conştientului, în vreme ce cultura străină îşi are rădăcina în adâncurile tainice ale inconştientului necontrolabil. Este o luptă surdă care se dă în aceste două elemente cari se exclud şi din cari fiecare caută să te cucerească întreg pentru sine. Cum se va isprăvi acest conflict care se petrece în noi dar fără ştirea noastră? Care va fi mai tare din cei doi duşmani ce se luptă ? Răspunsul, este lesne de găsit. Trăind succesiv mai multe generaţii supt înrîurirea culturei străine, fondul românesc al sufletului nostru va scade tot mai mult, şi se va stinge în mod necesar. Cultura străină fiind mai puternică, în cele din urmă ne va cuceri şi ne va deznaţionaliza cu desăvârşire. Văd gesturi şi semne de îndoială. Şi totuşi sunt atât de multe semnele cari dovedesc toate că, înaintăm încet şi necurmat pe calea acestei evoluţii. Avem şi acuma in unele părţi un număr oarecare de persoane de-ale căror sentimente româneşti nu ne îndoim, dar cam prin limba pe care-o vorbesc mai bine, deci şi mai mult şi mai bucuros, prin modul lor de gândire absolut strain, prin înclinări şi apucături, nu mai sunt decât nişte români teoretici, dacă mi se iartă vorba asta. Ei formează avantgarda acestei caravane al cărei gros îl facem noi ceilalţi, în vreme ce arier-garda, ţărănimea noastră, se urneşte încet încă. Când mai încet, când mai repede, cu popasuri şi cu întârzieri, fără să ştim, fără să vrem, ne mişcăm cu toţii înspre aceasta ţintă finală: desnaţionalizarea. Chiar dacă nu s-ar perde, ce ne-ar mai folosi atunci sentimentul naţional ? Cei mai foloseşte poporului irlandez sentimentul naţional, acum când şi-a perdut limba şi firea, anglizându-se afară de 4—5o/o. Intr’un articol admirabil de concis dar plin de idei, dl Iuliu Maniu spune că dreptul de existenţă şi desvoltare naţională al fiecărui popor îl formează nota aceea nouă specifică şi originală a sa pe care o reprezintă în marea bogăţie şi varieţie de culori şi forme naţionale ale istoriei. Cultura străină stinge sau cel puţin falsifică această notă proprie, a noastră. Când o vom perde, atunci ne vom perde orice titlu de drept pentru a exista ca naţiune deosebită în faţa istoriei.❖ A fost inevitabil de-a întră în discuţia acestor probleme. Oricât de depărtate par ele de chestiunea unui liceu în Caransebeş, ele se înlănţuesc totuşi. Liceul unguresc de-acolo ar forma un nou izvor de cultură străină pentru noi, un nou focar de la care ar pleca raze de străinism într’un ţinut atât de românesc. Poate nici un liceu străin nu ar avea un procent mai mare de elevi români ca el. Nu este o primejdie pentru noi? Puţine ţinuturi au o nevoie de o şcoală secundară românească, de cultură românească în măsură mai mare ca tocmai Bănatul. Colţul acesta de românism este poate cel mai mult decât oricare altul, ţinutul sentimentului verde, neaoş românesc, dar al culturii străine. Nicăiri poate contrastul dintre aceste două nu-i aşa mare ca aici. Dovadă Caraşul care ne-a dat 4 deputaţi români şi ne va da cu ajutorul lui Dumnezeu şi pe al cincelea şi dovadă limba românească pe care-o vorbesc intelectualii români din Bănat.