Tribuna, septembrie 1907 (Anul 11, nr. 193-215)
1907-09-19 / nr. 206
Anul XI. Arad, Mercuri, 19 Septemvrie (2 Octomvrie) 1907 Nr. 206. ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe luni. an . 12 « Pe 1 lună . 2 « Nrul de Duminecă !»e un an 4 Cor. — Pentru România şi America 50 Cor. Nrul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAJIA Deák Ferenc-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Armată şi popor. De dr. V. Meruţiu. In natură se afirmă forţa. Pe drept — dacă se nimereşte — ori pe nedrept, ea devine stăpâna situaţiei. Dreptatea ori moralul în orice înfăţişare, nu ’şi are originea în natura sălbatică, ci e fructul raţiunei omeneşti, scânteie a dumnezeirei în om. O luptă înverşunată s’a încins, de când lumea, între forţele naturei. Ea e în curgere şi astăzi şi va ţinea poate totdeauna, cât va mai fi acest caos, în care ne învârtim. E un teatru fără pauză, în care şi omul are partea sa, având să părânde rolul spectator cu cel de actor. Scena e pământul, iar jocul e vieaţa. Este însă o deosebire. Rolurile nu se ştiu dinainte şi drumurile nu sunt desluşite. Rolurile trebue depănate de pe ghemul sorţii, iar drumurile aşteaptă a fi cucerite. Apar greutăţile, cari închid drumurile şi aceste nu sunt deopotrivă împărţite. De aici prima neegalitate, de aici prima nedreptate. Sunt drumuri grele şi sunt altele mai uşoare, începe goana după drumuri uşoare. Şi nu e dat tuturora să stăpânească de-a gata cărările uşoare. Astfel începe lupta în vieaţa inşilor, precum şi în a popoarelor. Nedreptatea, ori mai bine, lipsa de dreptate, se poate urmări până în manifestaţiunile cele mai primitive ale naturei. A rămas numai în seama minţii omeneşti rolul de a nivelă în măsura puterilor omeneşti — inegalităţile, ce a ridicat în drumul omenirei natura lipsită de raţiune. Acesta e un rol al tuturora, un rol al omenirei întregi, e lucrul, e munca — în orice întrupare — la desăvârşirea căreia trebue să ia parte fiecare om în proporţia putinţelor sale. Dar realitatea nu odată desminte orice principiu, iar faptele rareori merg ca vorbele. Mintea omenească e ţinută să conducă acest rol, care în sine e o luptă. Dar tocmai această minte omenească, chemată să reprezinte dreptatea şi moralul în lume, a săvârşit în cursul vremilor cea mai strigătoare nedreptate prin felul cum a împărţit munca, din rodul căreia a trăit şi trăeşte societatea, lumea omenească, ţările şi popoarele. Cei mai cuminţi s’au ales din cei mai puţin destoinici, încărcând în spatele acestora şi partea de greu, ce le venea lor. Şi aceşti din urmă au devenit cei mulţi, greul popoarelor. Din necesitatea de a trăi împreună s’au ivit interesele comune, dar şi aceste au ajuns să fie monopolizate spre uşurinţa unora şi spre mai puţină uşurinţa, ba chiar spre greutatea celor mulţi — tot a popoarelor. Chiar împărţirea omenirei în state se basează pe interese de monopol, sfidând tocmai aceea, ce ar trebui să se ţină neclintit în vedere, interesele individuale ale popoarelor. Astfel s’au ivit în sarcina intereselor comune, interesele de clase, interesele de grupuri şi peste tot orice interese speciale. Dar cum aceste nu s’au edificat pe dreptate, nu se pot sprijini decât pe forţă. Iată deci necesitatea, bunăvoinţa unora şi spre greutatea multora de a institui o forţă permanentă, capabilă mai mult de a ataca, decât de a apăra, cu menirea de a conservă interesele scumpe unora şi de a răpi pe cele şi mai scumpe ale altora. Mai mult în acest sens se poate justifică rostul armatelor şi prea puţin prin necesitatea de a înfrâna relele porniri ale oamenilor. Căci de sunt gata orişicând a sări să stăvilească pornirile celor mulţi şi năcăjiţi, nu s’au văzut nici odată sărind să stăvilească relele porniri fără de saţ ale celor puţini şi puternici prin naştere, prin avere şi prin orice, afară de virtute. Iar aceştia, o mână de oameni, cari in vremurile mai de mult formau o clasă internaţională, dacă vreţi, ce se întindea ca pecinginea pe faţa popoarelor, şi ale căror urme se văd şi astăzi ca nişte pete pe organismul omenirei înviorat prin jertfele de sânge ale acelor rânduri de oameni, cari şi-au sacrificat viaţa pentru principiile de egalitate şi umanitate — acestea, oligarhii prin ce altceva au ţinut în teroare grosul popoarelor, veacuri dearândul, decât prin forţa armată ? Iată geneza armatelor până aici. Ele reprezintă forţa în societatea omenească. Dar precum în natură forţa calcă peste dreptate, aşa şi în omenire adeseori se răsboieşte cu moralul. Căci n’au fost morale răsboaiele, cari propagau religiuni prin sabie şi foc, precum nici acele, ce s’au dat şi se dau în numele civilizaţiunii, când de fapt imboldul răsboirii e pofta de a subjuga şi de a răpi. E acelaş spectacol umilitor, ce ni oferă animalele sălbatice, cari nu pot trăi fără învrăjbire şi în a căror luptă cel mai tare răpune pe cel mai slab, fără drept şi fără judecată — în virtutea forţei. Aşa e în omenire astăzi. Autoritatea nu o mai inspiră moralul, ci forţa — Manlicher, Krupp etc. Se zice însă, că armatele păzesc ordinea socială. Dar ordine se numeşte o stare atunci, când toate sunt la locul lor, când fiecărui om sau popor i se respectă dreptul său firesc. Dar o astfel de ordine nu există. Deci aceea, ce păzesc armatele e numai un simulacru de ordine şi adeseori sfruntarea făţişă a ordinei. Când popoarele mici sunt sfâşiate de cele mari cu concursul armatelor şi stau în sclăvie tot de frica armatelor, ce fel de ordine socială e aceasta care se întemeieză pe nedreptate şi cruzime, pe strivirea celor slabi ? Evident, că nu este ordine morală, ci continuarea ordinei sălbatice, care stăpâneşte în natură. Dar pentru pertractarea acestei stări de sălbătăcie până şi în omenire, care totuşi reprezintă o selecţiune în natură, nu era nevoie de concursul raţiunei, al cărei rol e tocmai de a nivela inegalităţile şi de a îndulci sălbătăcia omului — care însă mereu se frământă, mereu, cum să iscodească maşinării şi mai infernale, cu cari, cine o avea poftă de răsboiu, să poată lua de pe picioare omenii cu miile dintr’odată. Dar armatele nu poartă vină de nedreptăţile, ce se petrec în tihnă la umbra baionetelor. Ele nici nu au voinţă proprie. Ele sunt numai o armă în mâna acelora, cari fie printr’un privilegiu al sorţii, fie prin destoinicie stăpânesc popoarele pe pământ. Aceştia însă, puţini ce sunt, domnitorii, oameni fiind şi ei, nu pot să stăpânească zecile şi sutele de milioane fără sfatul oamenilor din jur, luminaţi uneori, fruntaşi numai — prin naştere ori prin împrejurări — adeseori. Şi cum ceea ce iese din gura acestora de sus lege devine şi cum omul greşitor este, adeseori se trece cu vederea dreptatea şi arareori se pleacă urechea spre durerile celor mulţi de jos, pe umărul cărora sunt clădite statele şi toate întocmirile omeneşti. Astăzi aceşti umeri tremură — în mai multe ţări — sub povara ce o poartă, şi cei de sus nu-şi bat capul că temelia e crepată. O încearcă mereu şi nu vreau să înţeleagă, că prăbuşirea acesteia aduce cu sine negreşit şi prăbuşirea celor de sus şi atunci o clădire oricât de frumoasă urmează să ajungă, Doamne păzeşte... un morman de ruine. Cine sunt cei de sus — cari dacă nu dictează înrâuresc paşii armatelor — se cunosc de pe purtare, în fiecare ţară. N’au patrie, nici naţionalitate, iar idolul lor e banul — fără om cu puţină muncă. Iar acei de jos, mulţimea, ce geme de greul, cu care-şi plăteşte viaţa... e poporul de rând. Şi cine sunt armatele, cari ţin în teroare glasul popoarelor? Sunt tot de jos dela temelie, sunt tot poporul de rând. Şi de cumva nu s’au gândit armatele până acum la acest lucru, cine ştie, că nu se vor gândi mâne. Şi atunci primejdie se poate ivi în orice ţară, unde echilibrul social nu va fi stabilit pe dreptate şi echitate. Drept aceea pentru a asigura mersul natural al evoluţiei popoarelor, mers, care nu poate fi ţinut în loc, fără a provoca răvărsări periculoase, e bine, ca cei ce au puterile în mână să se gândească serios, până mai e timp, la stabilirea acelui echilibru social. E bine, ca cei ce ţin pânea şi cuţitul, să ofere măcar pe jumătate bucata cuvenită acelor, cari agonisesc acea pânea ca nu cumva să o apuce ei cu amândouă mânile. Altcum denegarea justelor cereri poate duce la neprevăzut, la adevărate cataclisme sociale, pe cari nu le-ar putea împedeca