Tribuna, ianuarie 1908 (Anul 12, nr. 1-25)
1908-01-15 / nr. 12
Anul XII. Arad, Marţi, 15-28 Ianuarie 1908 Nr. 12. ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe jum. an . 12 « Pe 1 lună . 20 Nrul de Duminecă Pe un an 4 Cor. — Pentru România şi America 10 Cor. Nrul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferenc-ateza 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Intre două tabere. Ne bucurăm că discuţia încinsă în jurul atitudinei politice a deputaţilor saşi nu s’a închis încă. Acum de curând ea a adus nou material prin scrisoarea unui deputat sas, a dlui dr. Rudolf Schuller publicată de »B. H.« în loc de frunte. Reţinem mai întâiu de toate o preţioasă mărturisire a dlui Schuller: „In opinia publică ungurească, zice dânsul, circulă multe credinţe greşite asupra vitalităţii poporului săsesc. Nu cunosc nici un singur sas românizat, nimeni dintre noi n'a auzit de un astfel de fenomen. Căsătoriile între ţărani români şi saşi sunt o curată imposibilitate. Comunele cari mai de mult aveau locuitori saşi, dar azi sunt locuite de români nu s’au românizat în felul acela că saşii s’ar fi prefăcut în români. Aceasta nu s’a întâmplat niciodată. Dacă vr’odată sate vntregi au pierdut caracterul lor săsesc, aceasta s’a întâmplat totdeauna în urma unui eveniment mare, ca râsboaiele cu turcii, epidemiile etc. »Atunci se întâmplă că poporul românesc a intrat în comunele devastate. Adesea sașii au părăsit astfel de comune, ajungând într’o minoritate foarte neînsemnată, dar nici în cazurile acestea n’a fost vorba de românizare, de schimbarea caracterului etnic al poporului. Știm cazuri, când, acum sunt 30—50 de ani, cea din urmă familie săsească a plecat din câte o comună care mai de mult avuse locuitori saşi, și s’a mutat într'o comună săsească învecinată. Garda moare, dar nu se predă. Sunt de altă parte comune aşezate mai ales în afară de vechiul fundus regius, pe teritorul vechilor comitate unde saşii de mai multe veacuri încoace fac a treia parte a poporaţiei şi o fac şi acuma. Ne-am păstrat naţionalitatea şi fiinţa noastră de saşi per tot discrimina rerum. Am citat acest pasaj în întregime căci socotim că are o însemnătate extraordinară. Intre saşi şi între români deopotrivă a fost o credinţă răspândită de multă vreme că saşii se românizează sau cel puţin s’au românizat în trecut. Chiar noi am fost dispuşi să o credem şi printr’un exces de bună credinţă, am admis-o ca adevărată. Suntem recunoscători dlui Schuller că vine dânsul, ca sas, să o spulbere în mod definitiv şi foarte hotărît. Dar cu atât mai puţin înţelegem restul scrisorii dlui Schuller. Dânsul răspunde »învinuirii ce s’a adus în »B. H.« poporului săsesc, că politica sa guvernamentală nu e sinceră, şi că scopul său e numai de-a dobândi la reforma electorală, o bună împărţire de cercuri dar de-a se alătura pe urmă la partidul naţional. »îndrăznesc să afirm, zice dl Schuller, că actualmente între saşi nu-i o axiomă politică mai generală decât că, prin firea lucrurilor, locul nostru în viaţa politică a ţării noastre nu poate fi decât alăturea de unguri«. îndrăznim să afirmăm contrarul. Credinţa aceasta nu e tocmai atât de generală. Acum vreo 3—4 săptămâni »Kronstädter Zeitung« a făcut o mărturisire preţioasă. Intr’un articol de polemică întitulat ni se pare »Conştiinţa naţională şi atitudinea politică« ziarul săsesc a făcut cu francheţă mărturisirea că generaţia nouă nu aprobă politica oficială a partidului popular săsesc. Nu acuzăm fireşte pe dl Schuller de intenţia de-a spune neadevărul, dar se dovedeşte încă odată că generaţia mai bătrână săsească nu cunoaşte deplin curentele şi dispoziţia de spirite din sânul tenerimei. Cu vre-o 10—15 zile înainte de scrisoarea d-lui Schuller a apărut în »Bud. H.« un articol-răspuns al d-lui Emil Neugeboren redactorul ziarului »Sieb.-Deutsches Tageblatt«. Dânsul se apară de învinuirea pangermanismului. Acuzaţia fireşte, era gratuită şi nefondată, aruncată cu uşurătatea răutăţii şi a superficialităţii atât de obişnuită la gazetarii unguri. Dar recitiţi, vă rog, scrisoarea d-lui Neugeboren! Ceva din freamătul codrului de la Teutoburg, ceva din mânia grea şi aspră a lui Hermann Arminius, ceva din zingherul de arme al războinicilor Cherusci răsună din scrisoarea asta. A fost mai mult explozia unei porniri de-o clipă şi dl Schuller caută să-i atenueze efectul spunând că deşi scrisoarea a fost cam »bruscă«, tocmai dl Neugeboren e redactorul ziarului săsesc care reprezintă ideia comunităţii de interese între unguri şi saşi, deci nu e antimaghiar. Cu atât mai rău pentru afirmaţiile lui Schuller. Căci scrisoarea dlui Neugeboren e o preţioasă indicaţie pe viitor. Când maghiarismul agresiv va fi ajuns să atingă şi drepturile şi existenţa saşilor, atunci cei mai domoli şi cei mai cumpătaţi saşi, până şi cei de categoria lui Neugeboren vor fi cei mai fanatici vrăjmaşi ai regimului de maghiarizare. Şi nici nu se poate să fie altcum. Căci în fond, dintre toate popoarele Ungariei, saşii au sentimentul şi conştiinţa naţională cea mai desvoltată. Cine cunoaşte poporul FOIŢĂ ORIGINALĂ A »TRIBUNEI«. O pe fire periculoasă. De Björnsterne Björnson. De când a crescut Aslaug, nu mai aveau oamenii de pe moşia lui Huseby pace; căci acolo se băteau şi se păruiau noapte după noapte cei mai îndrăzneţi flăcăi din tot districtul. Cel mai rău era în nopţile de Sâmbătă spre Duminecă; atunci nu se culcă nici bătrânul Knut Huseby fără să îmbrace pantalonii cei de piele și să-şi puie lângă pat ciomagul cel de mesteacăn. —Dacă am fată, voiu şti cum s’o şi păzesc“, zicea adese Huseby. Tore Nesset eră numai un fecior de arândaş; însă cu toate acestea erau unii, cari susţineau că el venea mai des pe la fata lui Huseby. Bătrânul Knut nici nu voia să audă de aşa ceva, ba chiar zicea că nu-i adevărat, că el nu i-a zărit încă niciodată pe acolo. Insă oamenii râdeau pe ascuns şi ziceau că dacă ar fi căutat el cum se cade prin toate ungherele, în loc să fugărească pe alţii, cari făceau pozne şi tărăboiu prin ogradă şi toate odăile, atunci ar fi aflat de bună seamă pe Tore. Primăvara sosi şi Aslaug se urcă cu turmele pe plaiu la munte. Când soarele ardea fierbinte deasupra văii şi munţii îşi ridicau recoroasele lor piscuri dintre negurile pline de lumină, când tălăngile resunau şi lătrâ canele, iar Aslaug buciumă şi trimbitâ în corn sus la munte — atunci îi cuprindea un dor nestâns pe flăcăii ce lucrau pe ogoare. Iar Sâmbătă seara se urcă repede unul după altul în poiana din vârful muntelui. Insă mai repede veneau înapoi, căci acolo sus în poiană sta un flăcău după uşă, care ieşea înaintea fiecăruia, stâlcindu i în aşa chip, că cuvintele ce Ie mai adăoga flăcăul după bătaie: »Mai vină cât de grabă iarăş, căci ţi-oiu da cu vârf şi îndesat*, ie vâjâiau necontenit în urechi. După cât ştiau oamenii, în toată parohia eră numai unul singur, care avea pumni aşa de vârtoşi, şi acela era Tore Nesset. Toţi flăcăii cei chiaburi ziceau căi prea mare obrăznicie, că berbecul arândaşului căra la pumni cu nemiluita în poiana lui Huseby. Tot astfel zise bătrânul Knut, când auzi de cele întâmplate, dând totodată cu socoteala, că dacă nu se va afi altul care să-l înfrâneze, atunci are s’o încerce el cu feciorii lui. Knut începuse ce-i drept să îmbătrânească, însă deși se apropia la vr’o 60 de toamne, totuși îi plăcea, dacă la vr’o petrecere veselă erau lucrurile prea pacinice, să se întreacă vârtos din pumni cu feciorii lui cei mai mari. Spre poiana lui Huseby ducea numai un drum și acela trecea prin mijlocul ogrăzii lui. Sâmbăta viitoare seara, când voia Tore să se urce în poiană furisindu-se prin ogradă — acuma mai sprinten ca mai înainte — și când trecuse deja pe lângă șură, îl apucă cineva deodată de piept. »Ce vrei dela mine?« zise Tore și-l izbî la pământ, de eră să crape rânza într’însul. »îndată ai să vezi tu, ce?, zise altul dinapoia lui, apucându-l de după ceafă; acesta eră fratele celui dintâi. »Şi acum vine al treilea*, adause bătrânul Knut sărind la dânsul. Puterea lui Tote crescu deodată cu pericolul; el eră mlădios ca o nuiâ şi loviâ de mergeă colbul ; se plecă şi se suciâ; unde plouă pumnii, el nu eră şi dincotro se aşteptau ceilalţi mai puţin, de acolo îi izbiă mai tare. In sfârșit îl stâlciră totuși în bătaie, chiar cum se cade; dară bătrânul Knut povestiă adese mai târziu, că încă nici când nu s’a bătut el cu un flăcău mai voinic. Ei urmară mai departe, până ce începu a curge sânge, însă deodată zise bătrânul Huseby: »stai!* şi adause: »Dacă poţi tu Sâmbătă seara ce vine să scapi de Huseby şi feciorii lui, atunci îţi dau fata*. Tare se târâi cum putu până acasă, şi ajungând acolo se culcă. Lucruri straşnice se poveteau despre bătaia din poiana lui Huseby, insă fiecare zicea: »Mai ales ce avu să caute el acolo?* — Numai una singură eră de altă părere şi aceea eră Aslaug. Ea îl aşteptase cu atâta dor în seara aceea, şi când află acum despre cele petrecute între dânsul şi tatăl ei, se trânti jos şi plânse, zicându-şi: »Dacă nu mă mărit după Tore, toată viaţa nu mai am zi veselă*. Tore stătu Duminecă toată ziua în pat, şi chiar Luni văzu ei că are să mai zacă încă. Şi ziua de Marţi trecu, cu toate că eră o zi aşa de frumoasă. Plouase noaptea, munţii erau umezi şi plini de verdeaţă, iar pe fereastra deschisă venea un miros de frunziş, sunete de tălăngi se coborau în vale, şi colo sus pe munte buciuma o fată; dacă n’ar fi fost mă-sa în odaie, el ar fi început să plângă de nerăbdare. Veni Miercuri şi el zăcea încă. Joi însă socoti: »Cine ştie de nu mă voiu însănătoşa eu până Sâmbătă“, iar Vineri se sculă din pat. Cuvintele bătrânului Knut nu-i mai ieşeau din minte.