Tribuna, iulie 1908 (Anul 12, nr. 144-170)

1908-07-24 / nr. 164

Anul XII Arad, Joi, 24 Iulie (6 August) 1908 Nr. 164. ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe jum. an . 12 « Pe o lună . 2­0 Nrul de Duminecă Pe un an . 4 Cor. : Pentru România şi­­ America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA : Deák Ferenc-uteza 20, INSERŢIUNILE se primesc la adminis­­traţie. Manuscripte nu se Ins­ociază. Telefon pentru oraş şi comitat 502, Asociaţia la Şimleu. Mâine Asociaţia va înfige flamura limbei şi culturei noastre pe pământul Sălajului. Poate mai mult decât despre ori­care alt ţinut se poate spune că Sălajul este o pu­ternică metereză a românismului. Aşezat la hotarele românismului, comita­tul acesta este ca un fort avansat şi inex­pugnabil care în zidurile zimţate ale mun­ţilor şi dealurilor săi închide o oaste com­pactă de peste 150 mii de suflete româ­neşti, privind cu mândrie şi sfidare spre şesul cuprins de vrăjmaşi care se deschide de aici înainte. Dar lucru ciudat, de­asupra acestui ba­stion creat de natură, până acuma nu flu­tură stindardul conştiinţei noastre culturale sau vechile steaguri puse pe vremuri erau azi spălate şi şterse de ploi, ciuruite de gloanţe, bătute şi smulse de vijeliile ce se abat mai grele şi bântuiesc mai cumplite înălţimile slobode decât văile apărate. Pentru aceea adunarea Asociaţiunii la Şimleu e o recucerire, e o întărire din nou a unui punct care dela natură a fost întărit dar care nu a fost ocupat definitiv prin munca noastră. Dacă vom căută bine, vom vedea că acest caz de recucerire nu este singurul în viaţa noastră. In defiitiv, toate punctele noastre de razim de azi au trebuit să fie recucerite. In dărnicia ei îmbelşugată, natura bună şi mare, ne-a înzestrat cu puteri fireşti uriaşe, ne-a dat bogăţii ce stârnesc pisme şi pof­tele altor neamuri, bogăţia numărului şi întinderea locurilor, isteţimea minţii şi vân­­joşia rezistenţei. De­asupra acestei temelii largi şi solide, noi suntem chemaţi să ridicăm clădirea u­­nei vieţi naţionale bogate şi proprii. Sun­tem chemaţi de a ocupă locurile, metere­zele creiate nouă de natură şi în definitiv toate opintirile noastre politice şi culturale se reduc la munca aceasta. Asociaţia are menirea de a face în pri­vinţa culturală munca asta. Adunarea ei generală la Şimleu va fi un nou popas în calea ei de recucerire şi ocupare a terito­­rului ei legitim destinat prin natură. Mâine se vor întâlni la Şimleu români din toate colţurile românismului din ţara noastră. Va fi o mare înfrăţire şi contopire a sufletelor în acelaş gând şi în acelaş ideal. Pentru sălajeni va rezulta o premenire şi întărire a sentimentelor lor româneşti, a dragostei lor de neam şi de limbă. Aduna­rea asta îi va lăsa mai solidari, mai ener­gici şi mai doritori de cultură românească. Va rămâne ca o înviorare în sufletele lor şi cu îndemnuri îndoite ei se vor aşterne pe marea muncă de trezire culturală a po­porului nostru. Pentru aceea serbarea pregătită de sălă­­jeni, jertfele aduse de ei, toată munca de­pusă de ei întru izbânda serbărilor va fi în rândul întâi o jertfă adusă pentru sine în­suşi şi ei vor culege roadele străduinţelor depuse. S’ar părea că evoluţiunea Asociaţiei a avut o îndrumare nefirească. In loc de-a prin şcoli, va ştî să ducă mai lesne şi mai cu înţelepciune trebile unei mari gospodării, întoc­mite în alte vremi, când nu era lumină. Şi aşa, logodna s’a făcut, pe urmă, curând, o nuntă ca aceia, încât bătrânii au plâns de în­duioşare Iar când boierul Achim s’a încredinţat că lu­crurile au pornit bine, — şi fericirea nu este un vis pe lumea aceasta, a închis ochii creştineşte, ca un om cuvios, care a gândit drept şi s’a purtat cu dreptate, şi a mers la locul cel veşnic, sub bolta străbună, de marmură sură, năpădită de iederă. ... Numai un lucru avuse pe suflet răposatul boer Achim, o povaţă pe care ar fi vrut s’o dea fetei sale, — şi... n’a îndrăznit. De multe ori se uitase lung la fiinţa aceasta, frumoasă de pică, şi, s’a temut să n’o jignească, sau să înfigă cumva un ghimpe veninos, cu o povaţă poate de prisos, poate necugetată. Cum­­ ar fi spus: Fata mea, să te păzeşti de păcat: multe ispite întimpină omul, căci frumse­­ţea e podoabă cu primejdii, dar legătura făcută în faţa lui Dumnezeu, pe viaţă şi pe moarte, trebuie păzită! Dar lui, într’o viaţă întreagă niciodată o bă­taie străină dat­orilor de creştin şi de soţ, nu-i clintise inima! Cum avea să se întâmple altfel cu Voichiţa, fata tatei, când nici o pi­dă rea n’a putut să aibă, de nicăiri? Insă bătrânul ştia bine, că viaţa lui de vădu­voia, închis între zidurile curţei, unde lumea de seama sa şi de neamul său, nu avea drum şi loc îndămânos de forfotit, nu fusese de ajuns pentru o fată prea tânără ca să-şi dea seama de creşte de jos în sus, ea a crescut de sus în jos. Câţiva intelectuali entuziaşti au che­mat-o la viaţă pe atunci când poporul nu cunoştea încâ nevoile de cultură pe cari azi Asociaţia le slujeşte. Printr’o creştere înceată şi organică însă, Asociaţia s’a întins necon­tenit asupra tuturor românilor. Ar fi greşit să aşteptăm ca ea să crească dintr’odată şi în mod năprasnic. Ca orice organism ea nu poate să crească decât încet, în mod orga­nic, cucerindu-şi pas cu pas terenul. Rând pe rând vedem cum o acţiune după alta devine activă şi începe o viaţă proprie din puterile ei. In Şimleu s’a cucerit un nou vast teren de muncă. Deşi până acuma sec­ţiunea aparţinea celor mai harnice din sec­ţiuni, totuşi avem sentimentul că abia acum începe adevărata muncă culturală. Asociaţiunea se întinde necontenit, ogo­­rînd şi trăgînd brasda muncii ei culturale prin tot mai mult tărim părăginit. Dintr'o sămânţă neînsemnată, aruncată într’un noroc, copacul Asociaţiunii a crescut tot mai mult, însdrâvenindu-se, întinzându-şi ramurile, îndesându-şi umbra şi cuprinzând tot pământul românesc din ţara noastră. Când Asociaţia va fi crescut cuprinzând pe toţi românii, primind şi împărţind viaţă românească culturală, împuternicind limba românească şi duhul românesc în ţara noa­stră, atunci avem sentimentul că isbânda ei e o isbândă mai mult, e în acelaş timp o isbândă politică. Trimetem­ salutul nostru de înfrăţire şi îmbărbătare tuturor fraţilor adunaţi mâine la ce înseamnă v­aţa cea largă, cu amăgitoarele-i măriri şi cu ascunsele-i josnicii... Şi nu de alta s’ar fi îngrijat, dar cu cei răi, rău te faci, iar ti­­nereţele de azi sunt şovăitoare! Dar apoi se gândia: Voichiţa are un bărbat vrednic, se vor iubî şi se vor călăuzi unul pe altul. Şi aşa, povaţa a rămas în inima lui, închisă cu teamă şi c­u mustrare. FOIŢA TRIBUNEI. Gherasim Dunavaţ. De Ion Bârseanul. * *) Niciodată, în liniştita ei tinereţe, atât de limpede şi feciorească, nu se întrebase frumoasa copilă a bătrânului boier prea cuvios Achim Celarian, din Storobăneasa, dacă va veni o zi când va trebui să aleagă între bărbatul său legiuit şi între acela pe cari împrejurări neaşteptate i­ l-ar aduce în faţă, biruitor şi neînduplecat. Ca şi acele nalbe care năvăliau înflorite, nalte şi drepte, silindu-se ca să întreacă nu numai ză­brelele gărduceanului, dar şi coperişul albastru, de olane sclipitoare, al curţei vechi din Storobă­neasa, aşa crescuse Voichiţa boerului Achim, dreaptă şi mlădioasă, veşnic cu ochii râzitori, ca şi cum nalbele cu floarea roşie i-ar fi fost su­rori. Apoi, când boierul şi-a văzut aproape sfârşitul, — şi pe Voichiţa fată mare, cu două cozi mi­nunate, împletite şi lăsate pe grumazi, cu acei ochi cuminţi şi liniştiţi, care erau făgăduinţa unei căsnicii temeinice, a lăsat lucrurile mai în voie despre partea prietenului său, boierul Gherasim Dunavăţ, care avea un fecior purtat prin şcoli, învăţat, dar mai cu seamă stăruitor asupra trebu­rilor moşiei. Şi aceasta îl împăca mai mult ca orice pe bă­trânul Achim: ştia bine că un om care aduce la capul moşiei învăţătura nemincinoasă adunată de­­­ Din volumul «Dor pustiu» de Ioan Bârseanu), apă­rut în editura «Minerva» Bucureşti. * ...Dar ce repede se făcuseră prieteni, şi ce fer­mecător era acest musafir, mai tînăr decât băr­batul şi atâta de înţelegător la cele mai mărunte gusturi ale ei, atât de plăcut şi îndatoritor, a­­proape gata de a jertfi. E sigură, aproape, că el s’ar jertfi pentru ea, şi poate că i-ar înţelege gândul dinainte, atât de mult e aproape cu su­fletul de al ei, ca şi cum gândurile lui ar să­lăşlui între gândurile ei. Niciodată n’are să-l mai lase ca să plece de lângă dânşii. A!... Dar nu! Asta nu se poate!... Şi ce fel de simţiri sunt acestea care năvălesc deodată, şi o înfăşură ca nişte flăcări blânde, cari te ard, simţi bine că te ard, dar sunt atât de mângăioase! Parcă ai dori să ţie cât de mult! Dar are haz cum au ajuns de repede prieteni şi el a găsit un fel de a o chemă, pe nume, aşa de simplu şi alintat, că parcă ar fi fraţi şi nici un fel de supărare nu mai încape. Ea singură, când vrea să-l necăjească, încearcă să­ îngâne, își schimbă glasul, alintându-se, și zice ca el, ui­­tându-se în ochii lui: — Victore!

Next