Tribuna, septembrie 1908 (Anul 12, nr. 194-217)

1908-09-19 / nr. 208

Anul XII. Arad, Vineri, 19 Septemvrie (2 Octomvrie) 1908 Nr. 208. ABONAMENTUL temi in . S4 Cor. î*e jmn. an . 12 * Pe o lună . S­4 Nrnl de Duminecă Pe un an 4 Cor.­­ Pentru România ji : America . . 10 Cor. Nrnl de ri pentru Ro­mânia ţi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA ţi ADMINISTRAŢIA Deák Ferenc-utcza 20 INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraș­ei comitat 502. Anul XII. NUMĂR POPORAL Nr. 38. Ce ne-aşteaptă? In lungul amarului şir de ani ce l-a stră­bătut poporul românesc din ţara ungurească de la ştergerea iobăgiei încoace, zadarnic căutăm pentru mângâierea ochilor noştri sufleteşti clipe senine. Ne am sbuciumat mereu în ghiarele sărăciei, ne-a păscut ne­contenit urgia guvernelor ungureşti, toate opintirile noastre de a ne ridică alături de neamurile cu soroc mai fericit au fost sleite ale pornirile vrăşmaşe ce au avut aceste gu­verne faţă de noi. Numai un pic n’a fost bine şi apoi iarăşi tot rău. Vreme de patru­zeci de ani câte guverne s’au părândut la cârma ţării, toate au fost călăuzite de gân­dul câinesc de a stânge viaţa naţională a celoralalte neamuri. Deşi neamurile din a­­ceasta ţară plătesc de­opotrivă dările, îngră­mădind an de an comori uriaşe în visteria ţării, guvernele ungureşti n’au avut purtare de grijă decât pentru un singur neam, risi­pind cu largă dărnicie banul îngrămădit din sudoarea tuturora numai pentru întărirea şi ridicarea în bogăţie a acestui neam. Celelalte neamuri şi îndeosebi neamul românesc a fost lăsat într’adins în întune­­recul sărăciei şi al neştiinţei. Ba şi puţinul cât amar l-am putut strânge, cearcă să ni-l ia cu mâna-i păcătoasă. Până când pentru neamul răsfăţat guvernul în dărnicia-i fără măsură a cheltuit avuţii uriaşe ridicându-i şcoli, împărţându-i pământ şi înzestrându-l cu toate libertăţile politice, — nouă ne ia şi şcolile ridicate de noi, pe pământul ce ar trebui să-l împartă între ţăranii noştri — cei cari abia mai au petecul din ţintirim — aduce colonişti până şi de peste hotarele ţării, numai să fie unguri, iar libertăţile noastre politice, drepturile poporului nostru le nesocoteşte, călcând jurământul ce l-au pus în faţa Maiestăţ­i Sale Împăratului pen­tru a păzi aceste drepturi, nefăcând osăbire între neam şi neam. Şi făcut-au tot binele ce-i poate face stă­pânirea din prisosul uriaşelor comori ale ţării, numai spre întărirea unui singur neam Au ridicat oraşe mari, puternice, cu negoţ şi meserii înfloritoare; au făcut aşezăminte obşteşti, oficii multe, dela cari trag plată grasă sute de mii de oameni. Şi câte n’au făcut, — şcoli înalte, teatru, muzee, câte toate şi numai spre întărirea lor şi sleirea puterilor noastre. Noi zadarnic ne-am sbătut de patruzeci de ani. Dacă ne-am cerut drepturile şi partea ce ne-o chizăşueşte constituţia sfin­ţită prin jurământul împăratului, ei s’au în­dârjit. Vrăşmăşia lor faţă de noi a crescut mereu, cu cât ceream şi noi mai desnădăj­­duiţi fărâmătura noastră. Ne-au prigonit, ne-au batjocorit, ne-au chinuit şi ne-au văr­sat sângele pe la alegeri, ne-au băgat prin temniţi, ne-au furat rând pe rând dreptu­­rile şi libertăţile politice — şi ni le fură mereu. Când am văzut că n-o putem scoate la cale cu sufletul lor încâinit, noi am so­cotit să­­ lăsăm în pace, să nu ne mai ri­sipim puterile în hârţueli, ci să ni­ le strân­face loterii, vinde cutii, pe urmă îi pare rău de cutia vîndută şi o cere înnapoi, cumpără lucruri ieftine şi le vinde la altul îndoit ;se joacă la peniţe şi nu perde niciodată; v­ede jurnale vechi tu­tungiului ; şi are un caieţel mic, în care-şi scrie socotelile, plin de numere. La şcoală nu învaţă decât aritmetica şi dacă se gândeşte să capete medalia de premiu, o face numai ca să aibă in­trarea gratis la teatrul de păpuşi. Mie îmi place Ga­cffi şi-mi petrec bine vremea cu el. Ne-am jucat de-a negustorii, şi cât de bine ştie sa umble cu cântarul. Zice că, îndată ce o isprăvi şcoala, o să deschiză o prăvălie, cu o mar­fă ce nu s’a mai văzut. Ce bine­­ a părut când i am dat nişte mărci streine! Numai­decât mi-a spus cât se vinde fiecare din ele, pentru co­lecţii. Tata se prefăcea că ceteşte jurnalul, dar a­­sculta tot ce spunea el. Garoffi are vecinie buzunarele umflate, pline de lucruri şi ca să nu se vază stă mereu cu pele­rina pe umeri. Când umblă, este tot pe gânduri, de pare un negustor. Dar şi mai mult ţine la colecţia sa de mărci, ca la o comoară şi­­mereu vorbeşte de ea, ca şi cum ar câştigă o avere întreagă cu ea. Colegii îi zic sgârcit şi cămătar. Eu nu ştiu de ce, dar îl iubesc şi mă învaţă o mulţime de lu­cruri ; mi se pare că este un bărbat. Coretti, băiatul negustorului de lemne, zice că Garoffi nu şi-ar da mărcile nici ca să scape pe mama sa de la moarte. Tata însă nu crede. — Aşteaptă, ca să poţi să­­ judeci, mi-a zis tata. Garoffi are o patimă, dar are şi inimă. gem punându ne de zor pe lucru la noi acasă, prin ţinuturile noastre româneşti. Să muncim din toate puterile noastre pentru a ne întări şi ridică prin cultură şi bună­stare. Fruntaşii neamului nostru au hotărât să rămânem de­oparte, lăsând guvernele să şi facă hatârul, doar s’or desmetica din visul lor nebun şi vor vedea şi ele că vi­sul lor e vis deşert, că Dumnezeu a rân­duit pentru fie­care neam în parte alt so­roc, că ele sunt flori osebite în grădina lui Dumnezeu şi că busuiocul nu se face ur­zică, românul nu se face ungur. Guvernele ungureşti însă nu s’au desmetecit, ci vreme cât am stat în aşteptare au purces şi mai neîmpăcaţi pe cărarea prigonirilor şi a căl­cării drepturilor noastre. Folosindu se de sărăcia noastră şi de întunerecul în care am rămas pe urma îngrijirii lor maştere, ne-au cumpărat sufletele şi ne-au înhămat la carul lor. Văzând fruntaşii noştri cum îşi fac bat­jocură din neamul româneasc, au hotărât să între iarăşi în luptă, — de astădată cu gândul s-o ducă până la sfârşit prin toate vijeliile câte le-ar stârni stăpânirea împo­triva noastră. De-odată cu noi s’au urnit şi celelalte neamuri oropsite şi focul luptei se încinge cu iaţală peste întreaga ţară. Semnul, care ne călăuzeşte lupta şi în care trebue să învingem e­­votul pentru toţi. Dacă vor avea vot toţi cetăţenii, fără osebire de naţionalitate, se vor schimba ca prin minune stările din ţară. A înţeles stă­pânirea acest lucru şi s’a pus din răsputeri. FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. Edmundo Di Amieis. I­NIMA. Negustorul. Joi, 1 Decemvrie. Tata vrea ca în fiecare zi de vacanţe să vie în casa noastră unul din colegii mei, sau să mă duc eu la ei, astfel ca încetul cu încetul să ma fac prieten cu toţi. Duminecă o să mă duc la plimbare cu Voltini, cela bine îmbrăcat, care se scutură mereu şi căruia îi este aşa de năcaz pe Derossi. Azi a venit la noi Garoffi, cela nalt şi slab, cu nasul ca un cioc de cucuvaie, cu ochii mici şi şireţi, cari îi joacă în cap. Acesta este băiatul unui băcan şi este foarte ciudat. Mereu îşi socoteşte banii ce-i are în buzunar; socoteşte pe degete repede, repede, şi face orice înmulţire fără tabla înmulţirei. E un sgârci şi şi-a şi făcut un libret la Casa de Economii, cred şi eu, nu cheltuieşte niciodată un ban, şi de-i cade sub bancă un centesimo, e în stare să­­ caute­ o săp­tămână întreagă. Derossi zice de el că face ca coţofana, strânge tot ce găseşte: peniţe stricate, mărci vechi, ace cu gămălie, mucuri de luminări. De mai bine de doi ani strânge mărci şi are mai multe sute, din toate ţările, st­ânse într’un album, pe care are de gând să-l vânză librarului, când o fi plin. Până atunci, librarul îi dă caiete pe de­geaba, pentru că i aduce băieţi caii cumpără cărţi. In şcoală mereu face negustorie, vinde lucruri, Deşertăciune. Luni, 5 Decemvrie. Ieri am fost la plimbare pe bulevardul Rivolî cu Votini şi cu tatăl său. Trecând pe strada Dora Grossa, am văzut pe Stardi, cela ce dă cu pi­ciorul, înaintea ferestrei unei librării, uitându-se ţintă la o hartă geografică, şi cine ştie de câtă vreme stătea acolo, căci ei învaţă şi pe stradă. Ne-a răspuns aşa de rău la salutul nostru, necio­­piitul! Votini eră bine îmbrăcat, ba chiar prea bine: cisme de jar, o haină brodată cu șnururi de mă­tase, o pălărie de pâslă albă și ceasornic. Dar azi, nu­­ a mers bine cu mândria lui. După ce am alergat mult pe bulevard, lăsând mult în urmă pe tatăl său care mergea încet, ne oprirăm lângă o bancă de piatră, lângă un băiat îmbrăcat simplu, ce părea ostenit, şi se gândea cu capul în jos. Un bărbat, ce părea a fi tatăl lui, se plimbă în sus şi în jos pe sub copaci, citind jurnalul. Ne-am aşezat pe bancă, Votini între mine şi băiatul cela. Votini ridică un picior şi-mi zise: — Ai văzut cismele mele ofiţereşti? Zise aşa ca să­­ facă pe celalalt să se uite, dar cela nu-şi întoarse capul. Atunci lăsă piciorul în jos şi-mi arătă şnuru­rile de mătase şi -i spuse, uitându-se pe sub sprîncene la băiat, că şnururile acelea de mătase nu­­ plac şi că o să-şi puie pe haină nasturi de argint. Dar băiatul nu se uită nici la șnururi. Atunci Votini începu să-și învârtească în vâr­­ful degetului pălăria lui albă, dar băiatul părea că­­ face înadins, nu se uită nici la pălărie.

Next