Tribuna, ianuarie 1909 (Anul 13, nr. 1-23)
1909-01-24 / nr. 18
Anul XIH. Arad, Sâmbătă, 6 Februarie (24 Ianuarie v.) 1909 Nr. 18 ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe jum. an . 12 « Pe o lună . 2 « Nrul de Duminecă Pe un an . 4 Cor. : Pentru România şi America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA! Deák Ferenc-uteza 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Anul XIII. NUMĂR POPORAL Nr. 4 24 Ianuarie. (R) Moartea a fost nemiloasă şi crudă faţă de neamul românesc. Nu numai că ne-a împrăştiat în trei mari împărăţii şi-n câteva ţări mai mici, dar şi pe norocoşii cari au rămas în ţări româneşti, i-a împărţit în două tabere: în moldoveni şi munteni, cari, îndemnaţi de duhul cel rău, veacuri d’arândul s’au războit între dânşii. Par’că n’ar fi fost fraţi de acelaşi sânge, ci duşmani, pe viaţă şi moarte ... Şoimenii viteji ai lui Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei, pustiit-au deci, cu fier şi foc Ţara Muntenilor şi tot aşa: Matei Basarab, Mihai Viteazul şi atâţi voivozi mari ai Munteniei călcat-au năpraznic hotarele Moldovei, încingând ţara în foc. Şi moartea rămânea pretutindeni să însemneze urmele pe unde treceau armatele ţărilor surori. Vremea de odihnă, pace şi frăţească înţelegere era mai rară decât sărbătorile împărăteşti . . . Măcar că şi moldovenii şi muntenii trăiau strânşi într’un cerc de vrăjmaşi. La miază-zi turcii, la miază-noapte şi răsărit polonii şi tătarii, la apus ungurii. Dar rar s’au ajutat unii pe alţii împotriva duşmanilor fireşti şi foarte des au cerut ajutorul străinului, pentruca să învingă asupra fratelui. Urgia cerului, nu altceva! Abia înainte cu jumătate de veac s’a îndurat Dumnezeu de neamul românesc, trimiţându-i bărbaţi luminaţi, plini de vitejie şi mai presus de toate având inimă caldă, care n’a tresăltat decât pentru binele neamului. Şi se făcu astfel în anul mântuirii 1859 ziua 24 a lunei Ianuarie marea unire. Muntenia şi Moldova îşi aleseră un singur Domn, se proclamează o singură ţară: Principatele unite ! »Să fim un singur trup, precum suntem un singur suflet, căci suntem toţi una, având o origină, un sânge, o patrie, o istorie, o credinţă, un Dumnezeu...« Aşa a zis încă în toamna anului 1857 Mitropolitul Sofronie al Moldovei, când a deschis Adunarea obştească dela Iaşi. Dorinţa asta mare de a se unî, trăia de mai mulţi ani în sufletul fruntaşilor celor două ţări, dar erau cumplite piedecile ce se puneau în calea întrupării gândului înalt. După revoluţiunile dela 1848 sugrumate de muscali şi turci, fruntaşii celor două ţări au ajuns unii în temniţe, alţii surghiuniţi, departe de ţară. Pe vremea aceasta uneltirile străine se ţineau şir în Moldova şi Muntenia, săvârşindu-se toate nelegiuirile, blăstămăţiile şi neomeniile pentru a zădărnici planul unirei, pentru care marii patrioţi lucrau cu o râvnă uimitoare chiar în străinătate, bătând pela toate uşile şi căutând să scape ţara de epitropia înăbuşitoare a Austriei, a Rusiei şi Turciei, şi rost să facă, pentruca să li se dea ţărilor române cel puţin putinţa să spună ce vor, ce dorinţe au... Ceeace abia la 1857 s’a putut ajunge, când aleşii poporului se adunară în aşa zisele Divanuri adhoc, la Bucureşti şi laşi. In aceste Divanuri se spuse întâia oară că românii vor unirea ţărilor surori, cari pe viitor să se numească România. Ce luptă s’a purtat, până să ajungă aceste zile fericite de 7 şi 9 octomvrie, numai aşa ne putem da seamă, dacă ne vom gândi la strădaniile fără margini, la suferinţele nespuse şi jertfele de tot felul ale celor din surghiun, ale marilor Brătianu, Ion şi Dumitru, Costache Rossetti, fraţii Golescu, M. Cogălniceanu, Ioan Ghica, şi alţii, cari aveau nu numai să rupă iţele ce în străinătate se ţeseau dinadins pentru încâlcirea afacerilor celor două ţări, ci tot ei, marii surghiuniţi trebuiau să ţină cald sufletul în cei d’acasă, adesea desnădăjduiţi. In Octomvrie 1856 de pildă, Dumitru Brătianu scria (din Londra) celor d’acasă. »Nu vă descurajaţi, fraţii mei; piedecile ce încercaţi trebuie să fie pentru voi un bold, care să vă împingă şi mai tare la lucru, la luptă. Nuvelele diplomatice sunt bune: Franţa ne susţine mai mult decât oricând, şi Englera, de nu sprijină Unirea — jeleasă fiind de Franţa — n’a făcut nici n’a scris nimic contra-i. Toţi îmi zic că, de ne vom arăta uniţi şi fermi în Princiate şi de vom şti susţine în străinătate o agitaţie favorabilă unirii, Englitera ne va sprijini şi ea şi vom avea desigur Unirea...« In Ianuarie 1857 marele patriot aflase: »Zece mii de turci au să ocupe Principatele, ca să menţie buna rinduială în timpul alegerilor«. Scrie, deci, celor d’acasă: »De vom suferi-o, această măsură va fi o îndrumare cătră o garnizoană permanentă, la care umblă să ajungă Poarta, cu spri-1S FOIŢA ZIARULUI «TRIBUNA». Principesa Elena Guza. O sută una bubuituri de tun salută triumfător în zorii zilei de astăzi, sărbătoarea mare a celui mai însemnat eveniment din istoria ţării româneşti, — unirea Principatelor. Este o jumătate de secol de atunci. Ca şi azi, o zi ghieţoasă şi rece, însă o zi de tremur şi teamă în frigurile nesiguranţei de ce va aduce ziua de mâine. Se fierbeau toţi pentru ideia unirii şi la Cameră în tumultul discuţiilor se luptă toată seama bărbaţilor mari ce voiau să aducă odată la îndeplinire visul ce-l urmăreau zi cu zi. Afară în curtea Camerii poporul adunat în gloată aştepta nerăbdător sfârşitul discuţiilor ce nu mai luau capăt, când tînărul Vasile Boerescu într’o cuvântare ce a stors lacrămi din ochii consulilor străini, explică celor adunaţi că odată ce sunt uniţi asupra ideii de unire, — persoana se impune dela sine: ea este Cuza deoarece fiind Domn al Moldovei este şi singurul ce ar putea, înlesni unirea definitivă. Şi Cuza fu ales şi Domn al Munteniei, adecă Domn al Principatelor unite în ziua de 24 ianuarie 1858. Fu un entuziasm cum nu se mai văzuse de la revoluţia anului 1848! O sută de mii de oameni ieşiră întru întâmpinarea Domnului şi Domniţei Cuza la bariera oraşului Bucureşti, şi dela opincă la domn toate inimile tresăriră în bucuria cea mai desăvârşită, căci după cum spusese C. A. Rossetti lui Ion Brătianu, într’o telegramă, după ce cunoscuse pe Cuza: »Domnul e sublim« şi poporul fu dintr’odată cucerit de chipul blând şi bun al Domnului de fiinţa frumoasă, senină şi blajină a Domniţei. Şi dacă Domnul Cuza a fost o providenţă pentru poporul român, pentru ţăranii cari nu-l pot uita niciodată, Domniţa Elena le-a fost îngerul de pază care a veghiat deapururi, asupra fericirii şi păcii lor. Soţie ideală, ei i-a fost dat sa fie cea mai bună mamă căci poporul tot, i-a fost copil unic. Fericită, s’a bucurat pentru mulţămirile ce le-a putut aduce totdeauna semenilor săi, căci ea nu a putut lega de sine niciodată noţiunea domniei şi a supusului, le-a şters lacrămile, le-a uşurat poverile şi suferinţele, le-a alinat durerile, mângăindu-i şi ajutându-i cu tot sufletul cu toate puterile în obidă. Şi când lovită greu, a trebuit să urce Calvarul, ea a plecat capul şi nu a murmurat, ci s-a rugat şi a iertat. A încins hlamida şi a coborît tronul ca un înger biruit, şi a plecat înainte ocrotindu-şi iubitoare singurul suflet ce-i mai rămăsese în pază, soţul doborît. Şi când şi el îi fu răpit de voia destinului crud ce o lăsa singură în haosul mulţimei unde nu mai avea chiemare, ea se furişă îndurerată într’un colţ de lume, între munţi, la Piatra, în judeţul Neamţ, unde trăieşte azi, neştiută de nimeni dar nu uitată de toţi cei umiliţi pe care îi ajută şi-i sprijină mereu cu marea ei bunătate! Născută la 1825, domnişoara Elena Rossetti, fiica postelnicului Iordache Rossetti dela Soleşti, se mărită cu Alexandru Cuza, fiiul vornicului Cuza, tînăr de abia întors dela studii din Paris, întrat pe atunci ca membru judecător în judeţul Covurlui. In timpul revoluţiei dela 1848 în Moldova, Cuza care era şi el printre revoluţionari, fu prins de emisarii domnului Mihaiu Sturza, legat cobză, împreună cu mai mulţi tovarăşi de-ai lui şi dus într’o cazarmă, unde fu atât de crunt bătut, — el viitorul Domn, — încât capătă la picior o rană mare de pe urma căreia suferi multă vreme. El a suferit toate durerile poporului şi poate de aceea l-a şi înţeles atât de bine şi l-a ajutat totdeauna din toată inima. Trimis împreună cu alţi rezvrătiţi la arestul din Galaţi de unde urma să fie porniţi în surghiun la Măcin, viitorul Domn se află în mare pericol. Dar credincioasa soţie rămase la Soleşti cu groaza şi durerea în suflet, alergă în hodorogiturile unei mizerabile căruţe de poştă până la Galaţi şi prin protecţia consulului englez, cumpără pe marinarii greci cari trebuiau să conducă bărcile la Măcin şi salvă astfel nu numai pe soţ, dar şi unirea! Aşezaţi în bărci surghiuniţii, scoaseră garăfile pline cu şampanie ce aveau cu ei şi reuşiră să îmbete pe ofiţerul şi soldaţii în paza cărora erau daţi, pe cari îi convinseră chiar să treacă în alte bărci pentru a fi mai în largul lor. Ei o porniră spre Galaţi, dar un moment după aceea, paznicii desmeteciţi îi urmăriră spre Galaţi. Acolo fugarii prinzând de veste izbutiră să se facă nevăzuţi, singur Cuza, fu prins, căci având rana de la picior nu putuse să fugă împreună cu ceialalţi. Neavând altă scăpare, Cuza începu a se plânge de tovarăşii săi cari îl părăsiseră atât de nedemn şi spuse ofiţerului că vrea să se răzbune asupra lor şi de aceea îl roagă să-l sprijine ca să-l conducă în casa unde ştia că se refugiaseră fugarii. Ofiţerul îi dete braţul şi-l ajută să meargă până