Tribuna, septembrie 1909 (Anul 13, nr. 188-211)
1909-09-01 / nr. 188
Anul XIII. Arad, Marţi, 1/14 Septemvrie 1909. Nr. 188. REDACŢIA fi ADMINISTRAŢI* Miksa utcza 2—3. INSERŢIUNILE se primesc la adtaini*traţie. Mulţumite publice fi Loc deschis costă fiecare fir 20 ■. Manuscripte nu se inspciază. Telefon pentru oraşul comitat 502. ABONAMENTUL Fin nr . 34 Car, ha|M. 12 . Pe a inii . 20 Knd ia Dtuotatci Fi au u , 4 Cor. Futni Bonţi aia ţi t , , 18 Cor. Mnd 4* zl pentru Rostai* fl atronatate pa m 40 Inad, CONFLICTELE CU COROANĂ. Bărbaţii de stat ai Ungariei şi partidele politice folosesc adeseori fraza că »conflictul între naţiune şi Coroană trebueşte evitată, când ei pregătesc o nouă lovitură. Atât unii cât şi alţii iau atitudinea falsă ca şi când ar domni între »naţiune« şi Coroană cea mai perfectă armonie, care trebuie păstrată. In realitate însă se ştie îndeobşte, că între oligarhia maghiară şi Coroană este un conflict permanent, care din când în când se atenuiază şi se înăspreşte, dar niciodată el n’a fost înlăturat cu desăvârşire. La anul 1865 actualul împărat, împins de mari strîmtorări, în care ajunsese politica austriacă, a crezut de cuviinţă a face o încercare pentru înlăturarea acestui conflict şi a dat Ungariei cele mai largi drepturi de autonomie şi de independenţă, primind totodată garanţii pentru conservarea unităţii monarhiei şi pentru libera desvoltare culturală a popoarelor ce constituiesc statul ungar. Astăzi, după patruzeci şi trei de ani de la punerea în practică a acestei încercări, nimeni nu va susţine cu temeia că ea a reuşit şi intenţiunile împăratului au fost realizate. Autonomia şi independenţa Ungariei — cea ce a dat împăratul — nu numai că sunt reale, ci ele au fost sporite şi lărgite cu mult peste intenţiunile dela 1865, iar garanţiile pentru conservarea unităţii mo- j narchiei şi pentru libera desvoltare cultu- rală a popoarelor ce constituiesc statul un- ştar — cele ce avea sa dee oligarchia maghiară — au remas pe hârtie şi nerealizate, şi conflictul între coroană şi »naţiune« nu numai ca n’a putut fi înlăturat, ci a luat forme din ce în ce mai aspre. De aproape un an de zile ţara noastră să găseşte într’o criză guvernamentală din cele mai strajnice din câte statelor constituţionale le-au fost dat să vadă cândva. Am ajuns a nu mai forma un guvern de ori ce natură, care să descurce lucrurile încurcate până aci. Cei mai de samă bărbaţi de stat, pe cari oligarchia i-a putut produce, se trudesc de luni de zile în zadar pentru a găsi cheia situaţiunii. Ei îşi reneagă şi calcă în picioare »principiile« lor politice de partid, albi şi roşii îşi dau mâna şi să aliază, dar ghemul nu vrea să se descurce. Regele constituţional cu proverbiala sa iubire de pace şi cu răbdarea sa fără margine, caută să le facă îndemână actualilor stăpănitori reculegerea, până acum însă fără resultat şi fără vre-o speranţă întemeiată de resultat Aici s’ar părea că Wekele abilul şvab din Würtemberga, are să mai captiveze încă odată pe colegii săi precum o mai făcuse în atâtea rânduri; aici iasă la suprafaţă bietul Kossuth, fiul renegatului slovac, care ca un scamator îşi învârte mantaua sa politică, doar-doar va nimeri direcţia, de unde bate vântul; aci se avântă contele Apponyi, elevul distins al iezuiţilor din Kalksburg şi promite marea cu sarea; aci apare din întunerec figura investită cu aureola regală a lui Lukács, fiul şiret al neguţătorului armean, care îşi face de vorbă cu paraponiţii partidului kossuthist promiţându-le fotoliuri ministeriale. Acest caleidoscop politic, oricât de bogat ar fi el în tablouri, odată trebuie să ajungă la sfârşit şi ţara va trebui să primească un guvern. întrebarea de căpetenie, care preocupă toată lumea, este, dacă noul guvern al Ungariei, — poarte el orice numire, care să contribuie la înlăturarea conflictului cu Coroana sau nu ? Nimeni nu este în stare să dee astăzi un răspuns la aceasta întrebare. După toate probabilităţile criza va găsi o soliţiune aşa zisă provizorie. Provizoriile sunt mult protegtate în politica veche austriacă, Coroana încă se supune bucuros lor, fiindcă ele feresc pentru momentul dat monarhia de mari sguduituri, iar coaliţia maghiară cum nu s’ar învoi ca să-şi mai prelungească firul vieţii fie şi numai cu un an doi ? Căci n’aduce anul, ce aduce ceasul. Soluţia provizorică n’are fireşte să înlăture conflictul ce l acopere numai, precum s’a mai întâmplat şi alte dăţi. Provizorul însă va avea şi el odată un sfârşit. Noi românii avem cel mai mare interes ca conflictele cu Coroana să fie înlăturate în mod definitiv, fie şi cu preţul unor sguduituri ale monarchiei. Subt actuala politică de stat noi suntem într’un permanent războiu de apărare şi ne vedem greu jigniţi în progresul nostru cultural. Prin înlăturarea definitivă a conflictelor cu Coroana, s’ar prăbuşi şi alcătuirea de idei utopice, din care stăpânitorii actuali au construit politica de stat fără rost de astăzi. Poporul maghiar, îmbătat de conducătorii săi şovinişti, şi-ar FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. Dumbrava-Roşis. — Sonet — Străbatem în tăcere dumbrava plângătoare, Cum spre Altare sfinte se 'ndreaptă credincioşii; Cu vaete sinistre ne-adastă’n drum pletoşii Şi plânsele de jale suspin cuvântătoare: — Voit-am cu războaie să vă răzbun strămoşii Aduşi de craiul Albert al Polonimii soare Şi-a cărui tristă soartă din vremuri călătoare O plânge orice frunză de ale Dumbrăvii-Roşii! Câţi r- am murit de ghioage, baltage şi securi Sau la Cozmin în codru sub brazi rostogoliţi, Pierit am brăzdând câmpul cu-ntinse arături. Şi trista spovedire ce-o gemem, s'auziţi Cum trece cu durere prin vârfuri de păduri Şi miilor de veacuri diapururi să vorbiţi. Adrian Gh. Lazariu. Din literatura italianăt. Silvio Zambaldi. Legenda Laşului. De mult, de mult, erau trei băieţi: Ciotto care avea limba lungă şi un picior mai scurt, Pulcetto care avea o cocoaşe în spate şi un nas cârn, şi Pallino care avea un cap rotund ca o bilă şi doi ochi cari priveau unul la făină şi altul la slănină. Toţi trei se vorbiră să facă un lucru mare, ca să se facă renumiţi în toatălumea. Ciotto, care cu toate că avea un picior mai scurt decât cellalt, se gândea la călătorii aventuroase, propuse să pornească la drum drept înainte, fără sâ se abată nici la dreapta nici la stânga, până ce după ce ar face ocolul lumei, o sâ se Întoarcă iar de unde au plecat. Propunerea era frumoasă și ușoară de dus la căpătâiu atâta timp cât o fi pământ pe care să puie picioarele, dar când or da de rjuri și de mări ? Din cauza aceasta, ideia lui Ciotto fu părăsită. Pulcetto la rândul Isău, propuse să se urce în vârful unui munte foarte naiv, să facă o scară lungă și să se urce la lună sau la vreo stea de pe-aproape. Dar și la acest proiect, care ar fi putut să fie genial, se opuse o mică dificultate, adică nu găsiră de ce să razime scara. Pallino a fost cel mai practic, în vale, văzuse o mică ridicătură de pământ moale pe care crescuse nişte plopi stufoşi şi propuse să se vâre între ei fără să fie văzuţi de cineva, şi să sape câte puţin în fiecare zi, o groapă care,să treacă pământul de la o parte la alta şi să iasă în cealaltă parte, ca să visiteze antipozii. Dar şi de data asta era o mică greutate: focul din centrul pământului, dar îl vor stinge cu găleţi de apă. Propunerea lui Pallino a fost admisă cu aclamaţiuni, şi se hotără să se puie repede pe lucru. Ciotto aduse o sapă, Puicetto un tîrnacop şi Pallino, ca cel mai prevăzător, aduse un coş cu care se care pământul săpat. Pulcetto, care era fiul unui zidar, luă direcţia lucrărilor: puse un călcâi în pământ şi învârtindu se în loc, făcu cu celalalt un cerc care trebuia si fie mărimea groapei. In ziua întâi săpa un con de aproape un metru de adâncime şi făcură socoteala că ori să iasă de cealaltă parte, după vreo treisprezece mii de zile. Ascunseră sculele în scorbura unui plop trăsnit şi se întoarseră mulţumiţi fiecare la casa lui, dar după ce au jurat solemn să fie cel mai mare secret despre lucrarea lor. Insă Ciotto, care avea limba lungă, cu mare greutate şi o putea ţine în gură, şi doar câte o ochiadă chiorîş, de a lui Pallino, o ţinta la loc. Pulcetto, care se bucură atât de mult de lucrarea lor încât par’că un loc de cocoaşe avea aripi, dădea cu piciorul şi cu pietre, în toţi cari rîdeau de el sau îi atingea cocoaşa. Un obicei urît din timpurile acelea era să rîză copiii de cocoşaţi, obicei de lume ignorantă, care nu se ducea la şcoală din cauză că nu erau şcoli, iar copiii nu se plângeau de fel. A doua zi se întoarseră la groapă şi se puseră iar pe lucru, dar pământul care îl puneau alături amenința să ridice groapa în loc s’o afunde. Trebuiră sâ piarză timpul, cărându-1 mai la o parte.