Tribuna, septembrie 1909 (Anul 13, nr. 188-211)

1909-09-26 / nr. 208

Anul XIII. Arad. Sâmbătă, 26 Septemvrie (9'Octomvre) 1909. * Nr. 208. ABONAMENTUL “s suia aa . 24 Cor. ft ss Ihm. i 12 « P* 3 Issă . 2 t S.\'Síí ás Domínecá ii u . 4 Cor. Finire goraânîa ţi i Aasriss . . 10 Cor. §8r*il î?.r zi pentru Roşisi* f! străinătate pe aa 40 iaad. REDACŢIA ţi ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţumite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fii. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Cine-s vrăşmaşii bisericii noastre? Alegerea părintelui Iosif Traian Bădescu ca episcop al diecezei de Caransebeş nu a fost întărită. Ştirea aceasta străbate azi toate plaiurile româneşti şi pretutindeni unde mai sunt români cu iubire de neam, ei vor tresări izbiţi de senzaţiunea asta dureroasă. Alegerea părintelui Bădescu este a doua alegere de episcop în mult sbuciumata dieceză văduvită a Caransebeşului. Guvernul a refuzat însă şi a doua oară de a întări voinţa majorităţii sinodului, a reprezintanţilor bisericeşti şi mireni ai bisericii noastre. E o bruscare şi violare de lege care întrece temeritatea oricărui atac de până acuma asupra bisericii noastre. Neîntărirea părintelui Bădescu este un triumf al şleahtei Burdea-Ionescu. In clipa când guvernul este pe punctul de a pleca definitiv, temându-se de un nou guvern, mai puţin dispus a-i servi ca unealtă pentru poftele ei de stăpânire, gaşca asta a făcut o supremă sforţare spre a obţine neîntărirea alesului bisericii. Faptul acesta spulberă toate bănuielile şi învinuirile ce se urziseră în jurul alesului episcop din Caransebeş, cari, dacă nu au fost drepte, dar în atmosfera de tăcere şi mister ce se creiase în jurul întăririi, erau totuşi explicabile, ca răsărite din curiozitatea publicului. Uimiţi şi plini de adâncă răzvrătire ne întrebăm: cine sunt vinovaţii acestei noi călcări a autonomiei noastre bisericeşti? Vinovatul cel dintâi este sistemul păcătos de guvernământ care lucrează în mod statornic şi consecvent pentru surparea bisericii naţionale româneşti. Cârmuitorii noştri văd că ea e cel din urmă adăpost de viaţă românească, şi ştiu bine că dacă vor izbuti să o surpe, noi vom rămâne descoperiţi în bătaia focului vrăşmaş. Iaţ de ce s’au urmat într’un şir necontenit atacurile asupra bisericii noastre, începând cu introducerea limbii ungureşti ca obiect obligatoriu în învăţământul nostru confesional, în anul 1879. Au urmat apoi legile despre congruă, legde bisericeşti cari iarăşi pe noi ne-au lovit mai mult In sfârşit a venit la putere cel mai mare duşman al naţionalităţii şi bisericii noastre, contele Apponyi, care prin legea sa şcolară, prin noua lege a congruei şi mai în urmă prin faimoasa-i ordonanţă despre catechizare a grăbit cu paşi mari munca de dărâmare a bisericii autonome şi naţionale. Dacă la început zdrobirea ei s’a căutat pe cale legislatoare, căutând a da măcar justificarea formală a voinţei reprezentanţei naţionale şi a suveranului, sistemul de azi a luat o direcţie nouă. El lapădă acuma şi formele şi apucă drumul cel mai simplu şi mai comod al ordonanţelor şi al practicei administrative. Ordonanţa despre catechizare, ordonanţele de aplicare a legii şcolare, care o agravează nesfârşit de mult faţă cu textul ei original, dovedesc că, regimurile mai nouă trec tot mai mult spre calea asta mai uşoară a nimicirii noastre. Guvernul nu s-a mulţumit cu atâta. El au găsit un nou mijloc de slăbire a bisericii şi de pregătire a căderii ei, este amestecul în viaţa ei internă. Am amintit astă primăvară că în mai multe din ordonanţele şi rescriptele sale ministrul instrucţiei, contele Apponyi începuse a se adresa episcopilor noştri declarând că nu recunoaşte consistoriile şi sinoadele ca foruri legiuitoare ci numai ca foruri consultative şi că hotărîrile episcopilor singuri sunt pentru el normative. Mijlocul cel mai sigur de amestec sunt însă alegerile de episcop şi dreptul de întărire acordat de lege. Cazul episcopiei din Caransebeş dovedeşte intenţiile guvernului în chipul cel mai eclatant. Prin mijlocul dreptului de întărire guvernul vrea să-şi impute cu toată puterea candidaţii lui agresaţi şi docili politicei sale. Prin al doilea caz de neîntarire se învederează că guvernul e hotărît a nu permite ca voinţa alegătorilor să biruiască. S’a invalidat alegerea a doua şi se pare că pe calea asta se va urma necontenit înainte, până când majoritatea sinodului se va lăsa îndoită de teroare sau mituită de corupţie spre a alege o persoană supusă ocârmuirilor. Neîntărirea părintelui Bădescu, ca şi a părintelui Musta, este un simplu popas pe acest drum, un incident după care guvernul trece fără păsare înainte, spre ţinta pe care o ţine veşnic în ochiu: a decapita biserica prin arhierei incapabili sau vânduţi interesor străine, fiinţe fără caracter şi cinste, cari ar fi chemaţi să fie executorii voiţelor distructive ale guvenelor ungureşti. FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«, Oscar Wilde. In jurul şcoalei de Arte frumoase din Paris, e o împletitură de străzi înguste, cu hoteluri vechi, case uniforme, cu ganguri umede şi trepte strâmte, cu prăvălii întunecoase, de reproduceri artistice, antichităţi şi curiozităţi, cu anticării şi crâşme suspecte. La numărul 13 al uneia din aceste străzi — rue des Beaux Arts — mai largă şi mai curată decât celelalte, e hotel d’Alsace, unde a murit acum nouă ani, scriitorul englez Oscar Wilde. A murit sărac şi singur, câţiva ani după ce Parisul îl cunoscuse bogat, plin de glorie şi veşnic înconjurat de prieteni şi admiratori. Şi într’o zi de iarnă, câţiva din puţinii prieteni cari îi mai rămăseseră, I au dus la cimitirul Bagneux. Pe una din cele câteva coroane, cel din urmă dintre admiratorii săi, stăpânul hotelului unde murise Wilde scrisese pios: »Chiriaşului meu...« Oscar O’Flahertie Wills Wilde s’a născut la 15 octomvrie 1856, în Dublin. El moştenea un nume pe care părinţii îl îmbrăcaserăcu cinste şi nobleţă, nu numai în domeniile literaturei, artei, archeologiei şi ştiinţei, dar şi în istoria ţării mele de origină şi în evoluţiunea ei ca naţiune« — cum se spovedeşte în »De profundis«. Încă de tînăr, Oscar Wilde vestea pe artistul paradoxal, individualitatea bizară de mai târziu. La universitatea din Dublin, el obţinu medalia de aur Berkeley, pentru un studiu asupra poeţilor comici greci, iar la 21 de ani, după ce văzuse Italia şi Grecia, luă faimosul premiu »Newdigate«, pentru un poem asupra lui Ravenne. Tinereţea lui e plină de lupte, de încercări estetice, de polemici universitare. Spiritul şi paradoxele sale îl făceau cunoscut, admirat şi invidiat; caricaturiştii îi publicau portretul, iar scriitorii de teatru vesel îl puneau pe scenă, în satirele lor. La 1881, Wilde îşi tipări întâia culegere de poeme, cari fură citite şi răspândite imediat, în toate ţările anglo-saxone. Americanii publicar" o ediţie a versurilor sale şi chemară pe autor să reţină conferinţe. Ca şi poemele sale, ca şi întreaga lui activitate de pân’atunci, aceste conferinţe purtau pecetea unei încrederi în sine aproape impertinentă, pe lângă spiritul şi inteligenţa care le ilumina, pe lângă calităţile sobre ale unui stil pe cât de clasic, pe atâta de afectat. Unii critici francezi îl numesc pe Wilde »Surfait«, —făcut, de porunceală, chinuit, cum s’ar traduce în româ,neşte această nimerită expresie). Întreaga operă a acestui scriitor extraordinar de inteligent se resimte de tendinţa pozei, a gestului. Ca şi Heine şi Nietzsche la nemţi, ca şi Baudelaire şi atâţia alţii la francezi, el are ceva de farsor în seriositatea cu care-şi asvârle maximele paradoxale, în nasul burghezilor. Întors din America, unde conferinţele şi o dramă a sa, Vera, avuseseră un mare succes, Oscar Wilde îşi petrecu întâia tinereţe în Paris şi Italia. Numele său de scriitor se fixează însă mai târziu, pe la 1890, când a publicat două volume de poveşti feerice, pline de aluzii la contemporanii săi, — și ciudatul roman Dorian Oray, despre care se poate spune că e opera sa de căpetenie. De atunci începe renumele lui Wilde. însurat cu o femeie frumoasă și bogată, Constance Lloyd, bogat el însuși, plin de glorie, ilustrul tînăr începu să frecventeze lumea snobilor, să dea tonul modei şi să sfideze. întreaga societate înaltă a Angliei îl răsfăţa; tinerii »dandy« imitau tăietura jiletcelor sale şi buchetul de flori scumpe, exotice, pe care îl schimba în fiecare zi butoniera redingotei sale. Scriitorii şi artiştii tineri ţineau ţigara cu gestul său, iar literatura nouă engleză începea să poarte o haină de cinism uşor, de afectaţiune, ca în opera lui Wilde. La Paris, celebrul «Petroniu al veacului XX» începea să facă senzaţie. Era primit în cercul marilor poeţi din generaţia lui Baudelaire şi Verlaine, pentru cari avea mare admiraţie şi cari îl admirau, la rândul lor. Cu gesturi căutate, cari îl prindeau de minune, devenind de la o vreme aproape a doua sa natură, el povestea frumos celebrile poeme în proză, încingea discuţii estetce în cafenele şi suprindea prin noutatea teoriilor şi a hainelor cu cari le îmbrăca. Era pe vremea când îşi adunase în volum disertaţiunile estetice, sub titlul Intenţii. Acestei cărţi îi urmă o nouă culegere de poveşti feerice, — şi apoi, Seria Lucrărilor sale dramatice. Evantaiul ducesei de Windermere Ducesa de Padua, se mai joacă şi azi, mai cu seamă în America. Salomea, drama lui într’un act e cunoscută pretutindeni (a fost tradusă şi în româneşte de Zaharie Bârsan) şi se joacă mai cu seamă în Germania. Atmosfera de mister, grandilopuenţa stilului şi prevestirile de moarte cari plutesc în această piesă în afară de puterea ei dramatică, au făcut pe cel mai de seamă compozitor mu-