Tribuna, decembrie 1909 (Anul 13, nr. 261-285)
1909-12-04 / nr. 264
Anul XIII. Arad, Vineri, 4/17 Decemvre 1909. Nr. 264 ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe un luni. . * Pe o lună . 24 Nrul de Duminecă Pe un an . 4 Cor. Pentru România şi America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţumite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fii. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru cnş şi comitat 592, Anul Nrf. NUMĂR POPORAL Nr. 49 Un apel. Presa e întotdeauna o oglindă vie a societăţii pe care o reprezintă. In ea se reoglindesc toate frământările, mici şi mari, ale acestei societăţi, toate fazele de evoluţie, îmbucurătoare sau supărătoare, prin cari trece această societate. Presa e expresia forţei ce residă în societatea pentru care e creiată. Istoria ziaristicei române din deceniile din urmă e bogată în învăţături. D că ziarele româneşti, cari s’au întemeiat şi susţinut cu mari jertfe, nu şi-au putut împlini toate până la sfârşit rolul frumos al apărării intereselor naţionale, vina n’a fost, întotdeauna numai a ziarului şi a celor din jurul lui. Vina cea mai mare a fost, şi e, a societăţii din care s’a alimentat şi şi-a luat puterile. Am fost prea divizaţi; în sânul poporului nostru s’au ivit prea multe neînţelegeri cu privire la felul de-a lupta; prea multe au fost interesele cari se loviau, încât si se fi putut ridica un ziar mai presus de toate frământările şi zbuciumările unei societăţi în formaţie — şi ziarele noastre au fost nevoite, în măsură mai mare sau mai mică, să reprezinte vederile unei anumite pături sau ale unei anumite grupări. Presa românească a luptat, însă, întotdeauna pentru înlăturarea neînţelegerilor locale şi personale, a muncit întotdeauna pentru consolidarea societăţii româneşti şi cu preţul unor jertfe mari a ajuns în cele din urmă să vază cum marea societate a neamului românesc începe să fie pătrunsă şi convinsă de comunitatea intereselor tuturor membrilor cari o alcătuiesc. Presa românească a venit într’ajutorul societăţii româneşti, convinsă că la rândul ei şi societatea românească îi va veni într’ajutor presei. Progresele mari realizate de presa românească în anii din urmă sânt o dovadă vie a progreselor realizate de societatea românească. Am făcut, însă, calea numai de jumătate. De acum înainte ne aşteaptă luptele grele şi hotărîtoare, cari vor reclama jertfe noi şi mai însemnate decât cele de până acum. Acum e rândul societăţii româneşti să vină cr ajutorul presei sale. * Ziarul nostru în curând va intra în anul al XIV-lea al exstenţei sale. O încercare modestă la început, izvorîtă dintr’o necesitate inexorabilă a împrejurărilor, a ajuns astăzi, mulţămită înţelegerii întemeitorilor şi sprijinului cititorilor, un organ de luptă de care — nu ne sfiim s’o spunem — putem fi mândrii cu toţii. »Tribunal nu mai e astăzi organul unei grupări locale sau politice, ci e un organ al întreg neamului românesc, un apărător dezinteresat al tuturor intereselor românilor. Având corespondenţi speciali în toate părţle locuite de români, precum şi în cen-trele mari ale Europei, dispunând de un serviciu telegrafic şi telefonic prompt, »Tibuna« e astăzi cel mai bine informat ziar românesc. Succesele ziarului nostru au fost recunoscute şi apreciate de toţi cititorii săi. Voim, însă, să mergem înainte pe calea pe care am pornit. Facem, dar, apel la toţi cititorii noştri să ne vie într’ajutor, înlesnindu-ne realzarea îmbunătăţirilor ce avem de gând să le facem. Nu cerem de la cititorii noştri jertfe materiale, ci numai îndemnuri — pentru alţii. Se apropie sfintele serbători ale Crăciunului, cu darurile ei mute şi frumoase pentru toţi, mici şi mari, săraci şi bogaţi. Am dori să ne împărtăşim şi noi dela cititorii noştri de un dar mic şi neînsemnat pentru ei. Fiecare abonat să ne câştige numai un singur alt abonat! *!* Făd firile noastre. De Al. Vlahuţă. Ciudat cum noi, românii, n’am păstrat dragostea pădurilor. Şi doar sârîtem copii ai codrului, prin jumătate din trecutul nostru. Doina acolo am învăţat o, acolo am crescut, de-acolo am roit la câmp. Şi arme din stejarii lui ne-am făcut, şi mântuire înlâuntrul lui ne-am aflat, de câte ori un val mai greu, a trecut peste noi Şi ce vajmi au trecut peste noi!.. O, nu se va putea zice că nu ne-a iubit pădurea şi nu ne a purtat de grijă. De altfel, cântecele poporului nostru sânt pline de duioşia acestei sfinte iubiri seculare. Eu mă duc — codrul rămâne, Plânge frunza după mine... Cântecele poporului nostru! Amintiri vechi şi ele, puse la muzeu — ca toate lucrurile bune şi cinstite, cari au fost pe vremuri tăria şi podoaba vieţii noastre. încetul cu încetul ne aşezăm în muzeu toate darurile şi bogăţiile firii noastre, tot sufletul nostru — frumosul nostru suflet de odinioară. Ce trist, îşi cântă codrul doina înstrăinării lui — căci acum el pleacă, şi noi rămânem! Nu-l auziţi? In bubuitul greu al topoarelor, în ţipătul de bestie lacomă a ferăstraielor, în şuetul plutelor ce lunecă pe mândrele ape ale munţilor noştri — robiţi şi ei, săracii — eu, zi şi noapte, aud jalea codrului care se duce. Au ceva tâlhăresc uneori, în iuţeala cu care-o zbughesc din pădure, vagoanele încărcate... Parc’ ar fugi c’o pradă. Ce trebuie să-şi spună vulturii când văd ei, de sus, năprasnica surpare a împărăţiei lor, pe care erau deprinşi s’o creadă veşnică! Se duc pădurile noastre. Carpaţii se desvălesc a pustiu. Ca nişte răni rămân urmele pădurilor. Răni de moarte pe trupul ţării. Ai zice că ’ncepe sfârşitul lumii noastre. Munţii Neamţului înfăţişează privelişti de ruină. Vrancea e devastată, pe Lotru să năruie stâncile de jarul uscăciunii... Din toate părţile se părădnesc puterile pământului şi ocrotirea neamului, — prin toate rănile acestea curge sângele ţării noastre. Şi noi habar n’avem. Anii de secetă se înteţesc, vânturi din ce în ce mai grozave trec peste holdele noastre şi le svânteazâ, vara pe câmp ţi-e jale să te uiţi, pe luncile apelor, nici iarba nu mai creşte — şi noi zicem că toate astea sânt valuri ale soartei. Ce poţi să faci? Cum o vrea cel de sus. Nu iubim copacii. Când s’au tăiat în Paris doi arbori, ca să facă loc acelui prepeleac monstruos care se chiamă Turnul Eifel, a fost o indignare generală; toată presa franceză a protestat, parc’ar fi fost vorba de distrugerea unui monument naţonal. Vai, noi nu avem religia amintirii nici pentru oameni! Vom putea oare sădi vr’odată în inima copiilor noştri dragostea naturii, şi respect pentru operele ei ? Pe scoarţa bătrânilor copaci de la Agapia şi de la mănăstirea Neamţului am văzut, în litere de o palmă, săpate adânc numele flămânzilor de celebritate, cari cred că generaţiile viitoare trebuie să ştie că au făcut şi ei umbră pământului acestuia şi... ofenză podoabelor lui. De-a lungul drumurilor, pomii roditori, sădiţi de milostivii cari s’au dus, şi au vrut să lase o pomană după Pentru cititori nu este acesta un lucru mare, pentru consolidarea însă a unui ziar care prin trecutul său, prin felul său de organizaţie şi prin situaţia ce şi-a câştigat, în lâuntru şi în afară, este privit de o expresie a foţei şi a desvoltării societăţii româneşti întreg, mica aceasta propagandă ar fi atât de însemnată. S-au făcut minuni, de pildă la socialişti prin felul acesta de propagandă, ei, bieţii pomi roditori ai nimăruia şi ai tuturor, sânt vara cu atât mai batjocoiţî şi mai zdenţuiţi, cu cât ramurile lor au fost mai încărcate de roade. Pedeapsa celui bun şi darnîc! In alte ţări florile şi fructele grădinilor publice sânt lăsate în paza trecătorilor. La noi când înfloresc teii la şosea — e o adevărată sălbătăcie, nici crengi nu le mai rămân bieţilor copaci, in alte părţi e o zi mare,sărbătoarea arborilor*. Nu e copil de şcoală care să nu-şi sădiască în ziua aceia copăcelul lui, cu gură mare şi cu frumosul gând că adice şi el pe lume părticica lui de bine, că se leagă şi el prin ceva cu pământul care I hrăneşte. La noi — ce drumeţ nu şi face băţ, codirişcă la biciu, sau gând la căruţă din ineluşile fragede pianiste pe marginea şoselelor? Nu i răutate, nu i plăcere de a strica. E un obicei, un obicei urît. I a vorbit vreodată cineva desluşit şi omeneşte despre ce se cade şi c em se cade, despre ce e bine şi ce e rău, dincolo de gardul gospodăriei lui? El e un »pădureţ« — un copil sălbatec al naturii, al naturii vaste şi nepăsătore, care n’are şosele drepte şi arbori plantaţi la rând şi care niciodată nu a tras la răspundere pentru vreo stricăciune de felul acesta. Ştie el bine cât de plăcut e vara, la drum, să poţi găsi un petec de umbră pentru un pic de odihnă. Dar el e un om zorit de nevoi, şi matea lui nu-i deprinsă să lege lucruri aşa depărtate... Ce poate să aibă de-a face odihna strănepoţilor lui, cu plopşorul acesta, subţirel ca degetacare-și tremură frunza, drept în locul unde... gro-