Tribuna, decembrie 1909 (Anul 13, nr. 261-285)

1909-12-04 / nr. 264

Anul XIII. Arad, Vineri, 4/17 Decemvre 1909. Nr. 264 ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe un luni. . *­­ Pe o lună . 2­4 Nrul de Duminecă Pe un an . 4 Cor. Pentru România şi America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Mulţumite publice şi Loc de­schis costă fiecare şir 20 fii. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru cnş şi comitat 592, Anul N­rf. NUMĂR POPORAL Nr. 49 Un apel. Presa e întotdeauna o oglindă vie a so­cietăţii pe care o reprezintă. In ea se reo­­glindesc toate frământările, mici şi mari, ale acestei societăţi, toate fazele de evoluţie, îmbucurătoare sau supărătoare, prin cari trece această societate. Presa e expresia forţei ce residă în societatea pentru care e creiată. Istoria ziaristicei române din deceniile din urmă e bogată în învăţături. D că ziarele româneşti, cari s’au întemeiat şi susţinut cu mari jertfe, nu şi-au putut împlini toate până la sfârşit rolul frumos al apărării intereselor naţionale, vina n’a fost, întotdeauna nu­mai a ziarului şi a celor din jurul lui. Vina cea mai mare a fost, şi e, a societăţii din care s’a alimentat şi şi-a luat puterile. Am fost prea divizaţi; în sânul poporului nostru s’au ivit prea multe neînţelegeri cu privire la felul de-a lupta; prea multe au fost in­teresele cari se loviau, încât si se fi putut ridica un ziar mai presus de toate frămân­tările şi zbuciumările unei societăţi în for­maţie — şi ziarele noastre au fost nevoite, în măsură mai mare sau mai mică, să re­prezinte vederile unei anumite pături sau ale unei anumite grupări. Presa românească a luptat, însă, întot­deauna pentru înlăturarea neînţelegerilor lo­cale şi personale, a muncit întotdeauna pen­tru consolidarea societăţii româneşti şi cu preţul unor jertfe mari a ajuns în cele din urmă să vază cum marea societate a nea­mului românesc începe să fie pătrunsă şi convinsă de comunitatea intereselor tuturor membrilor cari o alcătuiesc. Presa românească a venit într’ajutorul societăţii româneşti, convinsă că la rândul ei şi societatea românească îi va veni în­­tr’ajutor presei. Progresele mari realizate de presa românească în anii din urmă sânt o dovadă vie a progreselor realizate de so­cietatea românească. Am făcut, însă, calea numai de jumătate. De acum înainte ne aşteaptă luptele grele şi hotărîtoare, cari vor reclama jertfe noi şi mai însemnate decât cele de până a­­cum. Acum e rândul societăţii româneşti să vină cr­ ajutorul presei sale. * Ziarul nostru în curând va intra în anul al XIV-lea al exstenţei sale. O încercare modestă la început, izvo­­rîtă dintr’o necesitate inexorabilă a împre­jurărilor, a ajuns astăzi, mulţămită înţele­gerii întemeitorilor şi sprijinului cititorilor, un organ de luptă de care — nu ne sfiim s’o spunem — putem fi mândrii cu toţii. »Tribunal nu mai e astăzi organul unei grupări locale sau politice, ci e un organ al întreg neamului românesc, un apărător dezinteresat al tuturor intereselor românilor. Având corespondenţi speciali în toate părţ­le locuite de români, precum şi în cen-­­­trele mari ale Europei, dispunând de un serviciu telegrafic şi telefonic prompt, »Ti­­buna« e astăzi cel mai bine informat ziar românesc. Succesele ziarului nostru au fost recunoscute şi apreciate de toţi cititorii săi. Voim, însă, să mergem înainte pe calea pe care am pornit. Facem, dar, apel la toţi cititorii noştri să ne vie într’ajutor, înles­­nindu-ne real­zarea îmbunătăţirilor ce avem de gând să le facem. Nu cerem de la cititorii noştri jertfe materiale, ci numai îndemnuri — pentru alţii. Se apropie sfintele serbători ale Crăciu­nului, cu darurile ei mu­te şi frumoase pen­tru toţi, mici şi mari, săraci şi bogaţi. Am dori să ne împărtăşim şi noi dela cititorii noştri de un dar mic şi neînsemnat pentru ei. Fiecare abonat să ne câştige numai un singur alt abonat! *!* Făd firile noastre. De Al. Vlahuţă. Ciudat cum noi, românii, n’am păstrat dra­gostea pădurilor. Şi doar sârîtem copii ai co­drului, prin jumătate din trecutul nostru. Doina acolo am învăţat o, acolo am crescut, de-acolo am roit la câmp. Şi arme din stejarii lui ne-am făc­ut, şi mântuire înlâuntrul lui ne-am aflat, de câte ori un val mai greu, a trecut peste noi Şi ce vajmi au trecut peste noi!.. O, nu se va pu­tea zice că nu ne-a iubit pădurea şi nu ne a purtat de­ grijă. De altfel, cântecele poporului nostru sânt pline de duioşia acestei sfinte iubiri seculare. Eu mă duc — codrul rămâne, Plânge frunza după mine... Cântecele poporului nostru! Amintiri vechi şi ele, puse la muzeu — ca toate lucrurile bune şi cinstite, cari­­ au fost pe vremuri tăria şi podoaba vieţii noastre. încetul cu încetul ne aşezăm în muzeu toate darurile şi bogăţiile firii noastre, tot sufletul nostru — frumosul nostru suflet de­ odi­­nioară. Ce trist, îşi cântă codrul doina înstrăinării lui — căci acum el pleacă, şi noi rămânem! Nu-l auziţi? In bubuitul greu al topoarelor, în ţipătul de bestie lacomă a ferăstraielor, în şuetul plute­lor ce lunecă pe mândrele ape ale munţilor no­ştri — robiţi şi ei, săracii — eu, zi şi noapte, aud jalea codrului care se duce. Au ceva tâlhă­resc uneori, în iuţeala cu care-o zbughesc din pă­dure, vagoanele încărcate... Parc’ ar fugi c’o pradă. Ce trebuie să-şi spună vulturii când văd ei, de sus, năprasnica surpare a împărăţiei lor, pe care erau deprinşi s’o creadă veşnică! Se duc pădurile noastre. Carpaţii se desvălesc a pustiu. Ca nişte răni rămân urmele pădurilor. Răni de moarte pe trupul ţării. Ai zice că ’ncepe sfârşitul lumii noastre. Munţii Neamţului înfăţi­şează privelişti de ruină. Vrancea e devastată, pe Lotru să năruie stâncile de jarul uscăciunii... Din toate părţile se părădnesc puterile pământului şi ocrotirea neamului, — prin toate rănile acestea curge sângele ţării noastre. Şi noi habar n’avem. Anii de secetă se înteţesc, vânturi din ce în ce mai grozave trec peste holdele noastre şi le svân­­teazâ, vara pe câmp ţi-e jale să te uiţi, pe lun­cile apelor, nici iarba nu mai creşte — şi noi zi­cem că toate astea sânt valuri ale soartei. Ce poţi să faci? Cum o vrea cel de sus. Nu iubim copacii. Când s’au tăiat în Paris doi arbori, ca să facă loc acelui prepeleac monstruos care se chiamă Turnul Eifel, a fost o indignare generală; toată presa franceză a protestat, parc’ar fi fost vorba de distrugerea unui monument na­­ţonal. Vai, noi nu avem religia amintirii nici pen­tru oameni! Vom putea oare sădi vr’odată în inima copii­lor noştri dragostea naturii, şi respect pentru operele ei ? Pe scoarţa bătrânilor copaci de la Aga­­pia şi de la mănăstirea Neamţului am văzut, în li­tere de o palmă, săpate adânc numele flămânzi­lor de celebritate, cari cred că generaţiile viitoare trebuie să ştie că au făcut şi ei umbră pămân­tului acestuia şi... ofenză podoabelor lui. De-a lun­gul drumurilor, pomii roditori, sădiţi de milostivii cari s’au dus, şi au vrut să lase o pomană după Pentru cititori nu este acesta un lucru mare, pentru consolidarea însă a unui ziar care prin trecutul său, prin felul său de or­ganizaţie şi prin situaţia ce şi-a câştigat, în lâuntru şi în afară, este privit de o ex­presie a fo­ţei şi a desvoltării societăţii ro­mâneşti întreg, mica aceasta propagandă ar fi atât de însemnată. S-au făcut minuni, de pildă la socialişti prin felul acesta de propagandă, ei, bieţii pomi roditori ai nimăruia şi ai tuturor, sânt vara cu atât mai batjoco­iţî şi mai zd­en­­ţuiţi, cu cât ramurile lor au fost mai încărcate de roade. Pedeapsa celui bun şi darnîc! In alte ţări flo­rile şi fructele grădinilor publice sânt lăsate în paza trecătorilor. La noi când înfloresc teii la şosea — e o adevărată sălbătăcie, nici crengi nu le mai rămân bieţilor copaci, in alte părţi e o zi mare,­­sărbătoarea arborilor*. Nu e copil de şcoală care să nu-şi sădiască în ziua aceia copă­celul lui, cu gu­ră mare şi cu frumosul gând că adi­ce şi el pe lume părticica lui de bine, că se leagă şi el prin ceva cu pământul care I hrăneşte. La noi — ce drumeţ nu şi face băţ, codirişcă la biciu, sau gând la căruţă din ineluşile fragede pianiste pe marginea şoselelor? Nu i răutate, nu i plăcere de a strica. E un obicei, un obicei urît. I a vorbit vre­odată cineva desluşit şi omeneşte despre ce se cade şi c em se cade, despre ce e bine şi ce e rău, dincolo de gardul gospodăriei lui? El e un »pădureţ« — un copil sălbatec al naturii, al naturii vaste şi nepăsătore, care n’are şosele drepte şi arbori plantaţi la rând şi care nici­odată nu­­ a tras la răspundere pentru vre­o stricăciune de felul acesta. Ştie el bine cât de plăcut e vara, la drum, să poţi găsi un petec de umbră pentru un pic de odihnă. Dar el e un om zorit de nevoi, şi ma­­­tea lui nu-i deprinsă să lege lucruri aşa depăr­tate... Ce poate să aibă de-a face odihna strănepo­­ţilor lui, cu plopşorul acesta, subţirel ca degeta­­care-și tremură frunza, drept în locul unde... gro-

Next