Tribuna, ianuarie 1910 (Anul 14, nr. 1-23)

1910-01-15 / nr. 10

Anul XIV. Arad, Vineri, 15128 Ianuarie 1910 Nr. 10 ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe un jura. . 12 « Pe o lună . 2­0 Nrul de Duminecă pe un an . 4 Cor. Pentru România şi America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza 20 INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Mulţumite publice şi Loc de­schis costă fiecare şir 20 fii. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Anul XIV. NUMĂR POPORAL Nr. 3 Catedra de limba română. De N­. Chendi. Sânt vre-o doisprezece ani, de când ca­tedra de limba română la facultatea de li­tere din Budapesta a rămas văduvită. Cu moartea lui Alecsandru Roman, a­­întâiului şi celui din urma profesor la acea catedră, a singurului chemat acolo pentru calităţile lui de om special în ale literaturei şi ale filologiei, a încetat orice interes pentru a­­ceastă înaltă tribună ştiinţifică. Cei veniţi în urmă, în frunte cu di Ciocan şi în coadă cu Alexici, au fost mai mult nişte crude ironii la adhesa rolului şi importanţei ace­lei catedre şi timpul de la moartea lui Ro­man încoace poate fi socotit ca o ade­vărata vacanţă în această direcţie a învăţă­mântului nostru superior. Nu că Alecsandru Roman ar fi fost un savant şi ar fi reuşit să scoată elevi mai de seamă prin cursurile sale. Era mai mult un om al vremii sale, un autodidact din şcoala lui Cipariu. Dar înzestrat cu mult bun simţ, cu un frumos dar de vorbire, inima lui românească era un isvor de veci­­nice îndemnuri, cursurile lui te ispiteau prin evlavia faţă de trecutul nostru literar şi istoric. Era o atmosferă prielnică şi sănă­toasă în jurul bătrânului academician şi ti­nerii noştri, supt influenţa lui, erau mai oţeliţi în dragostea de neam. A venit însă dl Ciocan, pricopsit cu tit­lul de profesor universitar, pentru credinţa cu care slujise pe şeful guvernului liberal. Dl Ciocan venise cu stigmatul umilirei po­litice şi a jertfirei intereselor naţionale din ţinutul Năsăudului. Iar ca bagaj intelectual pentru aceasta catedră n’a adus nimic cu sine. O limbă românească stâlcită, o orien­tare nulă în materie literară, o ignoranţă crasă în ale filologiei, constituiau o ruşine pentru misiunea sa. Catedra de limba ro­mână ajunge sterilă pentru români. Nici ştiinţă, nici îmbărbătări, nici caractere. Pro­fesorul e o păpuşă în mânile guvernanţilor. Şi jocul continuă. Obosit de neactivitate Ciocanul tocit se retrage la pensie. Cel ce se anunţă să­­ ia urma e Alexiei, un fel de demon desfăţat, cu toate semnele ne­norocite ale renegatului. Superficial dovedit prin o scriere prăpădită asupra istoriei noa­stre literare, duşman declarat al limbei şi sentimentului nostru de români, prin încer­carea de a deschide cursul de limba ro­mână în graiul curat unguresc. — Alexici este un arivist pe de-o parte şi o creaţie politică pe de alta, fiind d­in rasa celor mai perfizi transfugi şi neprezentându-ne nici o garanţie îmbucurătoare pentru viitor. Dar soarta îşi are şi ea capriciile ei. In­tre şireţi şi trădători există intrigi şi tra­geri pe sfoară. Alexici se scufundă ca prin minune şi la suprafaţă apare un popă în civil canonic, o faţă spălăcită, supusă şi zimbitoare, bună de uşier la sanctitatea sa din Roma. Fals ca un vulpoi, minte slabă de care nu se leagă nimic, prin ori­câte şcoale ar trece, dar cu spinarea de cauciuc, — Seghescu străbate şi se pomeneşte de­odată stăpân­ul singur pe catedră. Trăim parecă în vremuri din basme, când fiul porcarului Ibrahim, cu traista goală şi cu mintea idem ajunse peste noapte împărat. Ş-acum, vă rog, iată unde am ajuns. Ca­tedra cea sfinţită prin graiul de aur al moş­neagului Sandu Roman, părintele sufletesc al atâtor generaţii, a fost pângărită. Ea a fost oferită ca preţ şi ca răsplată unui tip comun şi incult pentru serviciile politice aduse unui partid unguresc, pe socoteala neamului nostru. Ş-acum va porni o epocă de abrutizare a spiritelor. In limba sa sâ­­sâită, pelticul domn Seghescu îşi va de­bita confesiile sale de om nepregătit, va reprezenta el, cel adânc comprom­s în ochii noştri, sentimentul naţional şi cultura româ­nească în universitatea de căpetenie a ţării. Ce oameni învăţaţi, ce caractere pe ur­mele lui? Biată tinerime! Tu care alergi de la mari depărtări ca să sorbi din lumina oamenilor de ştiinţă; voi sătmăreni şi bihoreni, cu dialectul vostru stricat, cu lipsa totală de şcoală literară, care veniţi să ascultaţi ac­cente dragi de pe catedra de limbă română; noi candidaţi de doctori şi de profesori, cari căutaţi cu râvnă diplome şi aveţi tre­buinţă de iscăiitura profesorului român. — Iată cine vă aşteaptă! Năcăjită situaţie. In tot cursul învăţământului limbei ro* Sorcovă de Anul­ Nou. — Auzită şi comunicată de d-na A. P. din Săcale. — Doarme gazda hodineşte, La plugari nu mai gândeşte. Scoală gazdă nu durmi, Că nu i vreme de durmit Cu vreme de plugărit, C’afară s’a’nseninat, Cum e mai bine de-arat. S’a sculat jupânul gazdă Intr’o sfântă foi, Cu douăsprezece pluguri Şi-’ncă atâţia boi, Dar nu boi, dar juncălăi Cam de trei-patru viţei In coarne cu ciucurei Şi-n coade cu muhurei. (S’aud clopote de boi şi pocnete de bice,) (Flăcăii tovarăşi, hei! şi mai mânaţi băieţi!) Şi-au arat dealul rinului Şi valea Ierusalimului Dar având cu atâtea pluguri Multe s’au stricat; Jupânul gazda s’a ’ntristat, Că n’avea meşter să le dreagă Şi-a găsit un pricopsit Pe feciorul rosm­arinului, Din fundul pământului, Care cu chila le chilea, Cu-n ciocan te ciocănea Până ’n seară le dregea. (clopote de boi şi pocnete de bice) (Hei, şi mai mânaţi băieţi!) Iară zorii când au dat Câtă rouă a picat Atâta brazdă neagră au răsturnat, Grâu de vară au sămănat, Grâu de vară cu secară, Grâu mărunt cu arnăut, A dat Domnul s’a făcut. Iar jupânul gazdă mare, Văzând c’atâta grâu are, Pe-un cal a ’ncălecat, Cal voinic împintenat. Pe-o şea de argint cu frâu aurit, Cu dălegi până ’n pământ Cum n’am văzut de când sânt. (Hei şi mai mânaţi băieţi!) Şi a plecat la plimbare Să-şi vadă grâul de mare, Cu paiul ca trestia Cu grăunţ ca mazărea; Gazda mare s’a plecat Şi trei spice-a apucat In mână ie a sfărimat Şi din buze Ie-a suflat Şi-n ’napoi a alergat Şi din târg a cumpărat: Nouă oca de fier Şi cu nouă de oţel Să facă seceri din ei, Seceri mândre mărunţele Şi cu zimţi de oglincele Cu mănunchi de floricele Pentru fete frumoşele. (Hei şi mai mânaţi băieţi!) Şi-a strâns fine, nepoţele, Şi copile ochişele, Să ne fie drag de ele, A strâns neveste frumoase Şi babe mai somnoroase, Să mi-l secere pe lună Să se facă pânea bună. Şi gazda s’a socotit De arie s’a ingrijit, Şi a pus-o cum a pus-o In jeliştea vântului Unde-i drag voinicului. Şi s’a dus la herghelie Tocmai la sfânta Marie, Şi a ales nouă iepe, sub­ iepe, De câte nouă ani sterpe, Cari cu copitele treerau, Cu coada felezuiau, Cu urechile ’n saci turnau, Cu dinţii sacii legau. Jupânul gazda încărca Douăsprezece care mocăneşti, Şi douăsprezece moldoveneşti, Şi plecă la moară Pe o ulicioară.­ (Clopote, bice, strigăte hei etc.). Dar hoaţa de moară Când v£zu atâtea cară, Puse coada pe spinare

Next