Tribuna, iulie 1910 (Anul 14, nr. 136-161)
1910-07-22 / nr. 153
Anul XIV. Arad, Joi, 4 August n. (22 Iulie v.) 1010. Nr. 153. an 40 franci.TRIBUNA ABONAMENTUL N nn io , 28 Cor. P* nn juni. . 14 « Ba o lună . 240 « Nrul de Dumineci pe un an 5 Cor. Pentru România ţi America 10 Cor. Mrul de zi pentru România ţi străinătate pe REDACŢIA ■I ADMINISTRAŢIA Deak Perenez-utcza 20. INSERŢIUNILE te primesc la administraţie. Mulţumire publice ,1 Loc de. ■chii coală fiecare ţ!r 20 fil. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. fi*) Acţiunea de „împăcare De câteva zile toate ziarele noastre scriu despre tratativele ce le-ar fi iniţiat ministrulpreşedinte Khuen cu politicianii români mai de vază în chestia împăcării noastre politice cu Ungurii. Eu socotesc că nu e corect — şi cu atât mai puţin va avea rezultate reale — că d. ministru preşedinte intră în astfel de tratative cu membri episcopatului român sau cu singuratici politiciani români. Contele Khuen e persoană oficioasă, e organ executiv al puterii de stat, deci şi din partea Românilor ar trebui să participe la aceste tratative numai un organ oficios, pentru că experienţele ne învaţă că vederile persoanelor particulare mai târziu sânt nesocotite şi date uitării. Eu în chestia aceasta recunosc numai un singur factor chemat să urmeze tratative fie ca ministrul-preşedinte, fie cu alţi factori politici, şi acest factor e comitetul partidului naţional-român, pentru că poporul român numai pe acest comitet îl recunoaşte ca singurul său reprezintat legal în chestiuni politice. Numai o înţelegere făcută cu acest comitet ar avea prospecte să obţie ratificarea din partea conferinţei naţionale şi ar avea şanse de trăinicie. Lucru prea firesc, pentru că acest comitet naţional stă pe baza programului naţional-român până atunci, până *) Primim acest articol de la un distins fruntaş al vieţii noastre publice, al cărui nume a fost, zilele din urmă, adese pomenit în legătură cu tratativele de împăcare ale guvernului. Motivele cari ne îndeamnă să nu descoperim numele lui sunt lesne de înțeles, când conferinţa naţională nu va modifica acest program. In vremea când Wekerle ajunsese pentru întâiadată preşedintele consiliului de miniştri, ministrul de interne de atunci Hieronymi printr’o ordinaţiune ministerială a dizolvat partidul naţional-român. De-atunci încoace guvernele ungureşti de câte ori au crezut că e necesar să înceapă tratative cu Românii s-au adresat numai persoanelor particulare. Aceiaş care o bate şi actualul guvern. Eu însă încercările aceste de apropiere nu le pot socoti nici serioase nici sincere, câtă vreme nu se va revoca ordinaţiunea ministerială a lui Hieronymi şi nu se va recunoaşte şi din partea guvernului comitetul nostru naţional — ca reprezintant politic legal al naţiunii române de dincoace de Carpaţi. Politicianii unguri vreau să ne impună drept reprezintanţi naturali pe episcopii noştri. Fireşte, asta o fac numai fiindcă îşi dau seama că membri episcopatului român în multe privinţe sânt supuşi influenţei guvernelor ungureşti. Ii rugăm însă pe aceşti politiciani să ne slăbiască cu înţelepciunea lor. Vom şti noi mai bine cine sânt şi trebuie să fie reprezintanţii noştri adevăraţi. Politicianii unguri în cuvântările ce se rostesc în parlament, se opintesc să convingă opinia publică şi factorii hotărîtori că poporul român din Ungaria şi Transilvania nu cere drepturi politice naţionale, ci lupta naţională românească e numai o aparenţă, un eflux al agitaţiilor politicianilor români, iar tratativele de împăcare le iniţiază punându-se în contact numai cu persoane particulare... Politician:l unguri muncesc şi luptă pentru câştigarea şi conservarea drepturilor politice naţionale ale poporului unguresc şi pentru înaintarea lui culturală. Acelaş lucru îl fac, ca oameni oneşti, şi politicianii români pentru poporul românesc! Cu toate aceste, însă, politicianii români sânt agitatori, iar politicianii unguri — patrioţi! Şi aceşti politiciani unguri încearcă să seducă opinia publică afirmând că recunoaşterea naţiunii române ar primejdui unitatea Ungariei ! Origina şi continuitatea poporului român din Ungaria nu e »poveste de doică«, cum afirmă unii politiciani unguri. Poporul român a locuit acest pământ înainte de venirea Ungurilor în ţara. Avem dară tot dreptul să cerem să nu fim socotiţi drept nişte venituri de cari nu trebuie să ţii seamă. Trecutul ne învaţă că noi întotdeauna am fost înşelaţi şi consideraţi ca nişte oameni de calibru mic, pe cari îi poţi dezarma cu satisfacerea unor ambiţii personale şi cu oferirea unor favoruri materiale. Fără tratative cu comitetul executiv al partidului naţional român; fără precizarea postulatelor şi a condiţiilor de împăcare în scris şi în mod oficios; fără fixarea de garanţii serioase în ce priveşte împlinirea acestor condiţii — cu acţiunea contelui Scriitorii şi viaţa oraşelor. Mulţi s’au ridicat împotriva faptului, că scriitorii noştri stăruiesc mereu, de-atâţia ani încoace, să se inspire esclusiv din mediul vieţii ţărăneşti. Dl Densuşeanu a întemeiat »Viaţa Nouă«, numai şi numai cu gândul de-a stăvili năpădirea leferaturii ţărăniste, care, pentru d-sa, se înfăţişa ca o adevărată primejdie. Acum un an, la Academie, dl Duiliu Zamfirescu a atacat, cu o vehemenţă vecină cu insula, pe toţi scriitori noştri de seamă, ale căror motive de inspiraţie sânt alese din mediul ţărănesc, şi-a sfîrşit discursul prin exprimarea dorinţii, că de-acum înainte scriitorii sânt datori să-şi îndrepte privirile şi spre clasele de sus ale societăţii noastre. Nici dl Densuşeanu Insă, prin articolele din revista d-sare, care apare zadarnic de atâta vreme, şi nici dl Zamfireascu, prin discursul sale academic, n’au izbutit să determine o întorsătură nouă în inspiraţia scriitorilor noştri, ceea ce Insamnă, că nu prin apeluri şi nu prin proclamţiuni, oricât de călduroase, sau oricât de vehemente ar fi ele, se pot provoca schimbări în spiritul unei literaturi. Dacă ar fi aşa, n’ai avea decât să lipeşti într'o sală afişe pe zidurile caselor. De mâne încolo, toţi scriitorii vor trebui neapărat să se inspire din cutare sau din cutare mediu — şi-ai vedea a doua zi, cu destulă plăcere, că în literatura noastră şi-a făcut apariţia un curent cu totul nou. Din nefericire însă, lucrurile nu se petrec aşa Literatura nu poate fi socotită decât ca expresia, unei anumite stări de spirit. Ea înfăţişează întotdeauna realitatea nevăzută a unor necesităţi sufleteşti, încât evoluţia literară nu se poate săvârşi niciodată după capriciul unui apel, venit din partea cine ştie cărui critic, cu pretenţii de şef de curent, ci toate prefacerile din sânul unei literaturi nu pot merge decât paralel cu transformările care au loc in însuşi spiritul scriitorilor dintr’o anumită epocă. Când ai, prin urmare, în Lţa ta un curent de literatură ţărănistă, trebue să cauţi aplicarea în actuala structură sufletească a scriitorilor noştri. Mai toţi scriitorii de azi sânt ieşiţi din sânul ţărănimii. Copilăria şi au petrecut-o întreagă în mijlocul satelor, de unde au cules cele dintâi impresii şi cele dintâi elemente de cunoaştere a vieţii, aşa încât, motivele lor de inspiraţie nu pot fi luate decât din lumea din care au ridicat cel mai trainic material de experienţă. Nu trebue să se mire nimeni dară, că dintre atâţia scriitori câţi se afă în Bucureşti, nu s’a găsit unul până’acum, care să fie ademenit de freamătul vieţii acestui oraş. Scriitorii noştri, intraţi în vârtejul vieţii de Capitală, rămân veşnic nişte străini, nişte »desţăraţi« — în sensul lui Maurice Barrés. Sufletul lor nu poate avea nici o rădăcină înfiptă adânc la sânul acestei lumi orăşeneşti, în care ei nu sânt de cât nişte »veniţi de curând». Ori de câte ori s’a încercat câte unul să-şi plimbe eroul pe străzile Bucureştiului, s’a dovedit că e stângaci, neîndemânaţie, nenatural. A încercat-o dl Sandu-Aldea în vreo două schiţe, a căror falsitate era extern de supărătoare, şi-a încercat-o dl Sadoveanu cu Neculae Manea, pe care s’a văzut nevoit, sa-l ia din Bucureşti, şi să-l ducă aiurea, în cutare orăşel din părţile Moldovei, cu viaţa simplă şi tihnită. Şi dacă eroii din nuvele se mişcă prin Bucureşti într’un chip aşa de stângaci şi de nenatua’, asta se datoreşte faptului ca însăşi scritorii noştri sânt nişte străni faţă de viaţa complicată a Capitalei, pe care o cunosc numai ca privitori din afară, şi n’o cunosc de Ioc ca oameni cari trăiesc şi se mişcă înlăuntrul ei. Cel dintâi simţemânt, pe care-l încearcă scriitori în faţa zbuciumului orăşenesc, e un simţemânt de nedumerire, un simţemânt de stinghirială, izvorît de conştiinţa adâncei nepotriviri din sufletul lor plămădit în atmosfera satelor şi dintre noul mediu înconjurător. Cât n’am da noi să ştim transformările pe care le-a suferit sufletul unui Coşbuc, de pildă, în răstimpul şederii sale, în viaţa ameţitor de pripită, a Bucureştiului nostru ? Trecerea prin oas a lui Doga a dat naştere la câteva poezii, în care vezi limpede psihologia «desrădăcinatului«, psiholog a omului suspendat între două lumi. Dar Agârbiceanu? Nu găseşti în scrierile sale, atâtea şi atâtea schiţe, din care se desface o adânci repulsiune faţă de viaţa de oraş ? Şi-apoi, putem să uităm pe dl Brătescu-Voineşti, pentru ai cărui eroi oraşul e un fel de foc al pierzării ? Iar dacă aţi citit »Duminecile« lui Gârleanu, pe care Ie pubica mai acum câtăva vreme, n’aţi văzut întrînsele, că din toată această frământare a Bucureştului, servitorul nostru nu putea să desprindă decât lucruri dela suprafaţă, impresii referitoare la aspectul din afară al vieţii Bucureştene, şi nimic din zvârcolirea de pasiuni, nimic din rezortul nevăzut care mişcă şi întreţine această viaţă de Capitală — ceea ce ne dovedeşte, cât de sărace sânt legăturile scriitorilor noştri cu miezul, cu interiorul diferitelor ele-