Tribuna, octombrie 1910 (Anul 14, nr. 211-234)
1910-10-26 / nr. 230
Anul XIV. Arad Marți, 8 Noemvre n. (26 Odomvre v.) 1910 Nr. 230. &80KAMKKTU3. sta id . 28 Coi an jam. , 14 « o Inni . 2* *40 * Nrni de Dumineci un an . 6 Cor. Pentru România si America . . 10 Cor, Kral de si pentru Romania ti «trămâtate pe an 40 franci. RIDACȚIA ■IH"",1*1». .ii'-HK■'l^gPL» rţl^gfnJ!»».«Ig « administraţia eáü Ferenoa>ntcaa 20, INS1CRTIUNILE ie primele la «im!nnistral«. Maitumite public« ți lot de. ■chit coită flecare tlr 30 10, Mansacnpte nu se fa«poiazl. Telefon pentru oraţ fi imitat SOS, i-L........ nmtmnmm MUgHgfeflSfr 111'lJWlHl."J- -LLV1 0 curioasă concepţie a Maghiarilor. Marele ziar european »Vossiche Zeitung«, după o informaţie din Bucureşti, a adus zilele aceste o ştire, care a făcut cercurile politice din Budapesta să se cutremure. Cică s’ar fi aflat în Capitala României, — spune numita gazetă germană, — că discuţiile faimoase în jurul păcei cu guvernul maghiar, s’au încheiat cu bune rezultate în sfârşit, iar faptul acesta ar face în întregul Regat al României excelente impresii, deoarece printr’însul se deschid perspective pentru relaţiuni mai liniştite între monarhiile învecinate. Noi cunoaştem pe de-o parte opinia publică din presa română de dincolo şi ştim că această actuală ideie de pace nicăiri n’a stârnit încă vre-o urmă de entuziasm, căci ar fi fost în realitate absurd, să se pună oala la foc, pe când epurele este încă în pădure. Cunoaştem apoi şi credinţele Românilor de aici şi putem să declarăm, că niciodată o problemă politică n’a fost primită la noi cu mai multă rezervă şi mai mult scepticism. In soluţiuni definitive la chestiuni neglijate de atâtea decenii încoace nu credeau decât cei mai optimişti şi cei mai osteniţi dintre noi. Aşa că, în mod firesc, ştirea lui »Vossische Zeitung« era, din punctul nostru de vedere, cu totul inventată şi în orice caz prematură. Mare a fost cu toate astea mirarea când am văzut înverşunarea, cu care tot presa maghiară desminte categoric versiunea marelui ziar străin. Prin comunicatul din «Pester Logd» se aduce, aşa zicând din sorginte guvernamentală, la cunoştinţă, că tratativele s’au întrerupt din următoarea pricină. Românii, prin conducătorii lor, s’ar fi aşezat pe un punct de vedere dela egal la egal, ceeace nu poate conveni de loc Maghiarilor, cari cer categoric mai întâi recunoaşterea egemoniei lor şi pe urmă tratarea dela stăpân la aservit. Niciodată nu ni s’a formulat mai drastic condiţiunea posibilităţii unei apropieri. Nici odată nu s’a dat o definiţie mai umilitoare raporturilor dintre naţionalităţi şi rasă maghiară. Dela 1848 încoace, când astfel de teorii s’au răsturnat pentru totdeauna, s’au adus atâtea legi în această ţară, cari recunosc dreptul la o egalitate a naţionalităţilor. Dela 1848 încoace am stăruit atât de mult cu toţii, să stăm la acelaş nivel de cultură şi de viaţă socială. Şi-acum, în epoca de înviere elementară a conştiinţei de neatârnare naţională, să ne fie dat să ne regăsim în faţa unor compatrioţi, cari, laborînd cu drepturi istorice şi cu fumurile unor situaţii excepţionale, re testează cu aceleaşi presumţiuni feudale, cari pe vremuri au produs dureroasele zguduiri între neamurile Ungariei ? Aceasta concepţie de superioritate şi prerogative este, neapărat, monstruoasă şi se împotriveşte nu numai instituţiilor de până acum ale legislativei acestei ţări, dar constituie una din marile ruşini politice din epoca libertăţilor în Europa. Căci există un principiu, care, obligând pe toţi cetăţenii deopotrivă la aceleaşi îndatoriri cătră stat, trebuie să le acorde în acelaş timp aceleaşi drepturi, fără nici o distincţie. Deosebirile de castă s’au sfărmat de mult, naţionalităţile şi confesiunile au fost recunoscute, dreptul individualităţii de asemenea şi oricine îşi ia astăzi poze de stăpân, de poruncitor, se pune în opoziţie cu condiţiile fundamentale de existenţă în această ţară şi nu voieşte întărirea, ci anarhia ei. A face deci pacea dependentă de o asemenea concepţie, a presupune că rolul nostru este acela al pelerinilor pocăiţi, veniţi să cerşească dreptate, este fără îndoială o ofensă, ce se aduce bunelor noastre intenţiuni. A da o interpretare atât de umilitoare pornirilor noastre cuminţi şi iubitoare de ordine şi de proceduri parlamentare, este o tactică provocătoare din partea Maghiarilor şi desigur oamenii guvernului, cari pun în circulaţie asemenea teorii, îşi asumă o grea răspundere pentru ele. Pentru noi însă mărturisirea aceasta, că pe noi, locuitori nemaghiari autohtoni în aceasta ţară. Ungurii nu ne pot trata la egal, rămâne foarte instructivă. Căci, dacă pe calea aceasta a egalităţii între noi, nu mai putem sta să chibzuim, se vor găsi ele căi mult mai fireşti pentru întruparea idealurilor noastre. Vom şti să reorganizăm forţele de pretutindeni şi să ne asociăm pe toţi tovarăşii de suferinţă, pentru luptele ce vor veni şi vom căuta, ca prin o încordată sforţare, pe toată linia, să ne creiăm noi singuri acea fai- Luni seara. Iubita postului. Aţi cetit de sigur câteva pagini din scrierile luminoase ale celebrului scriitor Pierre Loti. Aţi simţit muzicalitatea frazelor, aţi văzut toate acele minunate tărâmuri îndepărtate, prin cari ne poartă, când aţi pus cartea la o parte şi aţi închis ochii, ca să puteţi întregi pe deplin tabloul. Auzi aţi desluşit zgomotul talazurilor înfuriate, lupta desnădăjduită a vasului ce pârăia în toate încheieturile, zbiciuirea ploaiei şi a fărîmelor de valuri sărate, prin pala deasă a negurei... Vedeaţi apoi întinsul liniştit al oceanului, cu o uşoară înfiorare la suprafaţă, ca zîmbetul unui uriaş, care visează... şi ţărmul fericit al Gangelui sfânt, fachirii făcători de minuni, minarete svelte pierdute în marea fumurie a zării, femei misterioase, a căror farmece erau voalate, doar ochii scânteiau In afară ca o aprinsă oglindă a sufletului înlănţuit. Toate aceste îţi defilează într’un pestriţ amestec de stăpânitori fericiţi şi subjugaţi ce mor de foame — amintindu -i strălucitul roman al lui Claude Farrére: »Civilizatorii«. In colţurile îndepărtate ale ţărilor virgine, reprezintanţii civilizaţiei răspândesc pretutindeni binecuvântările şi nenorocirile culturii apusene, mai ales nenorocirile! Suflete de speculanţi murdari, adună averi enorme, abuzând de naivitatea semenilor lor cu pielea galbenă sau neagră, plătind cu mărgele de câteva parale un pumn de mărgăritare, şi corumpfind moravurile primitive ale acestor nenorociţi, cari n’aveau nici o trebuinţă de tezaurul periculos al civilizaţiei. Stăpânii fericiţi ai coloniilor, sânt, în mare parte, refugiaţii culturii apusene, cari ştiu să beneficieze cu vârf de neştiinţa indigenilor şi să propage ca o molimă tot ce e rău şi putred in apusul cult. Şi cum omenirea e mai aplicată In totdeauna spre rău, vedem cu mâhnire, cum sărmanii locuitori ai tărâmurilor virgine, se aleg In măsură mare mai ales cu viţiile şi aberaţiunile societăţii „culte“ — decât cu alte roade mai de folos.* Desigur, în lupta aceasta — cu titlul de civilizaţie şi cu fond de corupţie şi speculă — un cap gânditor ca acela al lui Pierre Loti va rămânea foarte mâhnit. In sufletul lui de poet, înţelege toată murdăria unei »afaceri«, care se desfăşoară la adăpostul fals al civilizaţiei. Iată pentru ce bogăţia imaginaţiei lui se restrânge asupra acestor ţări îndepărtate, ca un văl într’aurit, menit să acopere în parte multe mizării, îmbrăcând în poleiul diafan al poeziei aceste colţuri de rai, la cari a pătruns deja duhul muncitor al îndoielei. Acest autor, şi toţi ceilalţi, cari ne descriu ţările îndepărtate, risipite ca mici fărâme — tot atâtea lumi aparte — în imensitatea oceanului, ne impresionează îndoit prin dragostea cu care întovărăşesc fiecare şir, prin duioşia cu care îşi amintesc de aceste tăinuite colţuri de rai. In cari Mefisto apusean a început să se Incuibe, cu rânjetul lui sfidător. Pierre Loti, ca cel mai mare artist al notelor de drum, ne-a dat tablouri, cari pot să inspire cel mai destoinic penel, şi nea înfăţişat câteva imagini de femeie, cari te urmăresc, ca vechi cunoştinţe din tinereţi...* E vorbă de o frumuseţă exotică, care a oprit pe o clipă asupra, privirea romanţierului. A întâlnit oin curtea regelui din Tahiti, şi a îndrăgit-o. Era ofiţer de marină, pe vremea aceea, în vremea combustibili a tinereţii. Şi Parabu avea nişte ochi de foc, cari au fost fixaţi, în cel mai frumos roman, pentru posteritate. Tînfirul ofiţer s’a dus p’aci încolo, perpetând imagina trecătoare a iubitei în forma neperitoare a artei. S’a dus. Şi Paralu a rămas in inzula ei solitară, şi cum nu s’a nimerit nici un prinţ, ori nici măcar vr’un gospodar mai de seamă dintre bravii cetăţeni Tahitieni, care să fi remarcat strălucirea diamantată a ochilor ei, s’a măritat pe urmi, ca o fată cuminte ce era, după un pescar de rând, cu mutra arămie sau galbină. Jurnalele străine, din cari citesc acest Înduioşător idil de dragoste, reţin şi numele acestui pescar, căruia soarta îi rânduise favorul de a lua de nevastă pe iubita poetului. Spun apoi gazetele, că au trăit într’o colibă de bambus, într’o mică colibă de bambus, ca să ne aducem aminte de Tennyson, par’că! Și mai spun jurnalele — și asta nu trebuiau să o spună — că frumoasa Parabu a îmbătrânit