Tribuna, decembrie 1910 (Anul 14, nr. 259-283)

1910-12-08 / nr. 265

Anul XIV. Arad, Mercuri, 8|21 Decemvre 1910 Nr. 265 ABONAMENTUL Pe un an . 28 Cor. Pe un juni.. 14 « Pe o lună . 2­40 « Nrul de Duminecă. Pe un an . . 5 Cor. Pentru România şi America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Deák Ferencz-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Mulţămite publice şi Loc de­schis costă fiecare şir 20 fii. Manuscripte nu să îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Acum e rîndul satirei. «Satira iaşte acea compunere, care prin un stil mai vesel, luînd în rîs prostia omenească, stîruiaşte a îndrepta moravu­rile. Pentru aceasta satira, prin scopul ei, iaste mai potrivită ca orice altă alcătuire morală, pentru că de luarea în rîs lu­mea se teme mai mult ca de orice pedeapsă». A. Cantemir, prefaţă la «Satire». In epocele de tranziţie, sau în cele de oboseală, când curentele de idei se afirmă cu anevoie şi personalităţile de seamă sânt aşa de rare, orice reac­­ţiune mai vie împotriva spiritului le­targic se manifestă de­ obiceiu în for­me satirice. Ochiul limpede al celui izolat şi judecata sigură găsesc în a­­menea vremuri fenomene sociale şi anomalii sufleteşti atât de felurite şi de bizare, ori unde se îndreptează. La fiecare pas, în viaţa publică şi cea in­dividuală, găseşti momentele cele mai paradoxale, posibilul stând alături de imposibilul, naivitatea adorabilă du­blată de cea mai rafinată şiretenie, ig­noranţa cea mai completă, răzimată pe pretenţiile cele mai desperate, în­cât ai crede că ordinea în firea lucru­rilor s’a schimbat pentru un timp. Este timpul când valorile se falsifică; no­ţiunile de bine şi de adevăr îşi pierd con­turile; puterea obiceiului şi a inerţiei co­pleşeşte şi decolorează figurile şi le în­groapă în convenienţele unei beatitu­dini vulgare. Material de satiră, numai material de satiră! Orice subiect, ce ţi se impune atenţiunei, apare în ca­dre satirice. Şi nici odată nu s’a sim­ţit o mai adâncă nevoie de scriitori, cu o justă pătrundere psihologică, de­cât astăzi, când pe toată iinia se ivesc atâtea motive de farse şi de comedii şi când absurdul şi ridicolul îşi flutură aşa de falnic drapelul pe altarul bu­nului simţ. * Suntem deci oamenii şi interpreţii vremii acesteia şi nu putem rezista ten­­taţiunei de a nu mărturisi ceea­ ce ve­dem şi pipăim. Modul violent cum te izbesc anumite întâmplări din viaţă, judecata tot mai de-a îndoasele a se­menilor noştri, stăruinţa lor dârză în vinovăţii elementare, felul cum se îm­bină şi se desbină, cum se sbat şi se frământă pentru lucruri mărunte şi cât rămân de glaciali şi de impasibili în faţa faptelor celor mari, toate ne in­teresează, ne dau impresii adânci, pe o gamă întreagă, şi ne procură une­ori privelişti distractive şi amare con­vingeri. Şi în toată opera noastră începută, aceasta e singura bucurie a noastră, de a râde şi a ne revolta, de a înre­gistra după natură aceste documente umane, a arăta măestria cu care se încâlcesc iţele vieţii unui neam, a stă­rui asupra stângăciei cu care unii frun­taşi ştiu scrie istoria contimporană. Iar dacă duşmanii noştri, atât de pricepuţi, vin şi ne găsesc o vină în bucuria a­­ceasta răutăcioasă şi tocmai în înde­letnicirea asta de a fi credincioşi ana­lişti ai vremii, noi le vom răspunde, că aşa cum este, vremea aceasta e a noastră şi trebuie să trăim cu ea. Noi nu suntem visători, ca să invocăm trecutul, nici nu suntem resemnaţi aşteptători ai Nirvanei. Noi ne iubim contimporanii şi în tot fondul satirei noastre, ce răsună mai tare, tot mai tare, este acel isvor nesecat de iubire către dânşii. Satira şi gluma sunt însă armele cele mai blânde în situaţia de astăzi. Adevărul, spus într’o formă mai dulce, mai literară (să ierte dl Bra­­nişce !), străbate mai uşor. Şi cum o­­piniile sunt libere, le primeşte cine vrea, le întrupează cine poate şi silă nu se face nimănui. Oamenii şi popoarele se fericesc, fie­care, după fasonul lor. Nu se poate şti la urma urmelor dacă o stare atât de înaintată în fenomene obscure mai admite înseninări. Dar puterea satirei e mare şi avem încre­dere într’ânsa. Iată o comedie s’a jucat tocmai acum sub ochii noştri. Ea s’a petre­cut numai în trei acte şi câteva tablouri. Intriga cam brutală, ţesătura cu aţă albă. Personagiile de tot felul, bufe şi simpatice. Şi efectul baroc. Iar inspi­raţia (am putea zice conspiraţia) luată din coloanele noastre. FOIŢA ziarului »tribuna«. Cearta animalelor pentru rang. O luptă aprinsă se iscă printre animale pen­tru rangul lor. Calul zise: — Pentru ca să curmăm cearta, să cerem statul omului; el nu este în joc, şi poate cu atât mai mult să fie nepărtinitor. — Dar oare are el şi mintea trebuincioasă pentru aceasta? îşi dete cu părerea o cârtiţă. Pentru că în adevăr e nevoie ca să se pre­­ţuiască perfecţiunile noastre cele mai gingaşe adesea ascunse adânc. — A reaminti asta e în adevăr un lucru foarte înţelept, zise ch­iţuranul. — Aşa e, exclamă şi ariciul. Eu nu cred nici de cum ca omul să aibă destulă pătrun­dere. — Ia tăceţi! porunci calul.Lasă că ştim noi. Cel ce are cuvinte să aibă mai puţină încre­dere în dreptatea cauzei sale e totdeauna mai dispus să pună la îndoială înţelepciunea judecătorilor săi. Omul fu făcut judecător. — încă o vorbă înainte ca să rosteşti sen­tinţa! îi zise leiţi maiestuos. După ce regulă, omule, vrei tu să h­otăreşti valoarea noastră? — După ce regulă? răspunse omul, fără îndoială că după gradul în care voi îmi sân­­teţi mai mult sau mai puţin folositori. — Minunat! replică leul ofensat. Cât de mult o să trebuie să stau eu atunci mai pe jos decât măgarul? Omule, tu nu poţi fi ju­decătorul nostru. Părăseşte adunarea! * Omul se retrase. — Ei bine, zise cârtiţa cu ironie­­şi ch­iţo­­ranul şi cu ariciul îl aprobară), vezi tu, ca­­lule? e şi el de părere că omul nu poate să fie judecătorul nostru. Leul crede ca noi! — Dar pentru alte motive decât voi! zise leul, şi le aruncă o privire dispreţuitoare. ♦ Leul urmă mai departe: — Cearta pentru rang, dacă mă gândesc bine, e o ceartă netrebnică! Socotiţi-mă drept cel mai distins om­ drept cel mai ordinar; mie tot una ’mi face. Destul că eu mă cunosc! Şi aşa părăsi adunarea. Pe dânsul îl urmă înţeleptul elefant, îndrăz­neţul tigru, seriosul urs, deşteaptă vulpe, no­bilul cal, scurt, toţi aceia cari îşi simţeau va­loarea, sau credeau că­­şi-o simt. Aceia cari au plecat cei mai din urmă şi au murmurat cu privire la adunarea spartă, au fost maimuţa şi măgarul. Lessing. Oapă farfusă. Tresărea convulsiv geana norilor de plumb de­asupra văii rele şi în scăpărările violete­­purpurii, pădurea se lumina subit, cutremu­rată până în adânc de spasmul mâniei în care clocotea cu gemete surde, răgitoare. Vălce­­luţa seacă ce de abia susurea pe vremurile de toate zilele se umflase aşa de­odată, bur­­zuluindu-se şi repezindu-se cu o năvală tur­bată în apele adânci ale rîului ce curgea ne­turburat la vale, cu liniştea maestatică a unui filosof bătrân care văzuse şi cântărise multe necazuri, în viaţa lui. Un mal lutos se pră­vălise neputincios, târând după el toată gră­mada de pietricele neastâmpărate ce se le­gase cu întreaga lor naivitate copilărească de spatele bietului mal, aşa de ridicol diformat în căderea lui ruşinoasă. O armată întreagă de fagi, paltini şi pini tinerei se năpustise sguliţi şi înfoiaţi în ramuri, ca nişte curcani, cu ho­­tărîrea trufaşă de a se arunca în pântecele zăgazului de apă, ce pornea forţele motrice ale unei nesuferite turbine electrice. Foşnitul disperat şi trosniturile dureroase ale crengilor, ce se răsuceau şi se încovoiau în cea mai cruntă luptă, scotea nişte ţiuituri îngrozitoare, cercând într’o supremă sforţare, să dea un nou semnal de alarmă în rândurile d­inapoi. Şi tremurau îndârjiţi în pornirea atacului, răscolind cu furie toată ţărîna, gunoiul şi us­căciunile pământului pe cari le amestecau cu o gloată de buruieni şi sărmane mlădiţe ne-

Next