Tribuna, ianuarie 1911 (Anul 15, nr. 1-24)

1911-01-15 / nr. 11

Anul XV. Arad, Sâmbătă 1528 Ianuarie 1911. Nr. 11 REDACŢIA şi ADMINISTRAŢI­A­­ Deák Ferencz-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Mulţămite publice şi Loc de­schis costă fiecare şir 20 fii. Manuscripte nu să îna­poiază. ABONAMENTUL un an . 28 Cor. Pe la jum.. 14 * Pe o lună . 2­40 « N­ul de zi pentru Ro­mania şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentmu ora­ş şi comitat 502. Naţionalitatea şi arta. — Evenimente din România şi pilde din Ungaria. — Zilele trecute, la Iaşi, s’a petrecut un fapt care a stîrnit discuţii vii în presa din Ro­mânia. La Teatrul Naţional din Iaşi, acea­stă veche vatră de cultură dramatică ro­mânească, se anunţase debutul unei artiste evreice, anume dşoara Francesca Rozan (probabil recte: Rosen) în piesa Sacrificiul. Artista fusese angajată ca stagiară de di­rectorul Teatrului Naţional, eminentul no­stru literat, dl Mihail Sadoveanu şi urma să debuteze în numita piesă. Studenţimea din Iaşi, care a dat câteva dovezi de sen­timente naţionale, a trimis întâi o delega­­ţiune la dl Sadoveanu cu rugămintea să binevoiască a opri debutul dşoarei Rozan, teatrul din Iaşi fiind un Teatru Naţional a cărui năpădire cu elemente străine ar în­semna desnaţionalizarea artei româneşti. D. Sadoveanu a refuzat în mod cate­­go­rc cererea studenţilor. După vizita studenţilor i­ s-a prezintat şi­­ comandantul de gardişti din Iaşi, care i-a comunicat dorinţa dlui prefect de poliţie de a opri reprezentarea piesei Sacrificiul. Domnul Sadoveanu a refuzat şi această dorinţă. Cum în seara aceia s’au jucat două piese, cea dintâie Punctul negru a fost ascultată în linişte. La Sacrificiul, imediat după ivi­rea dşoarei Rozan pe scenă s’a făcut un sgomot enorm. Studenţimea naţionalistă a protestat în modul cel mai hotărît, în ciuda tuturor aplauzelor pe care coreligionarii dşoarei Rozan, veniţi anume în număr mare la reprezentaţie, le-au risipit în bel­şug. In cele din urmă, vâzându-se că re­prezentaţia nu se mai poate continua, cor­tina a căzut şi publicul a trebuit să pără­sească sala. La întâia vedere fapta studenţilor ieşeni pare cel puţin inexplicabila. Oare lupta lor contra jidovismului trebuie întinsă şi asupra artei ? Şi admiţând chiar asta, oare mij­loacele lor de luptă nu par în disproporţie cu primejdia pe care sânt menite să o combată? O singură artistă între atâţi ar­tişti români poate fi oare o primejdie pen­tru carecterul naţional al teatrului din Iaşi? Şi-apoi auzim ridicându-se şi alte ob­­iecţiuni întâi sfioase şi-apoi tot mai în­drăzneţe. Asta e universală — zice-se. Fru­mosul e frumos pentru toţi şi-un luru urît nu poate fi frumos numai fiindcă e româ­nesc şi invers un lucru frumos nu poate fi socotit urît numai pentru că nu e ro­mânesc. Faţă de aceste obiecţiuni, ţinem să de­clarăm din capul locului, că aprobăm miş­carea studenţi­mii naţionaliste din Iaşi. Astra nu e cosmopolită, ci dimpotrivă e cea mai naţională din toate manifestaţiile de viaţă ale unui popor. Ea e naţionalita­tea cristalizată, e, dacă ni­ se îngăduie a­­ceastă expresie, esenţă, extract de naţiona­litate. Ceia ce interesează mai presus de toate ca orice operă de artă, e tocmai ca­racterul ei naţional, ceia ce admirăm la ea UalHMci ’v•:■ J’.-aaMWCaMi Tifiii ———MMWWWWWWKMM»» e aceia minunată expresie a însuşirilor na­ţionale, a firii, a temperamentului unui po­por, a stilului lui naţional. Ceia ce e frumos pentru un popor e frumos şi pentru altul, foarte adevărat, dar Faust nu ar fi putut să fie plăzmuit de un francez, nici Avarul de un neamţ. Pentru ce ? Pentru că amân­două operele sânt expresia geniului naţio­nal al poporului respectiv, cu toate calită­ţile lui organice şi moştenite şi nici un străin nu ar fi putut să le redea, oricât ar fi învăţat limba lui de bine. Învăţarea lim­bii nu e încă un criteriu al naţionalizării depline. Câţi străini nu au învăţat limba ţării în care trăiesc! Trebuie acel instinct adânc şi înăscut, moştenit de la o serie de stră­moşi pentru naţionalitatea intimă şi orga­nică a unui popor spre a putea creia cea mai fină, cea mai fragilă şi cea mai naţio­nală din toate creiaţiile sale: arta. Şi poate că angajarea unei singure ar­tiste străine încă nu primejduieşte caracte­­terul naţional al artei româneşti. Dar cine garantează că mâne nu vor cere şi alte şi tot alte talente străine intrarea în Thalia, românească, invocând tocmai precedentul creiat ? Sau s’ar putea creia o stavilă, un procent oarecare până la care să admitem intrarea lor ? Evedint nu. Mai ales într’un oraş ca laşul strecurarea dşoarei Rozan nu poate fi privită ca un caz izolat, ci ca în­ceputul tendinţei de-a cuceri scena româ­neasca, tendinţă venită de la o poporaţie jidovească numeroasă, bogată, foarte soli­dară şi foarte refractară asimilării. Azi vechea capitală a Moldovei are din FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. Un poet craiovean, Traian Demetrescu. — O conferenţă. — De C. Ş. Făgeţel. In „Cum iubim“ al doilea roman al lui Traian­­Demetrescu — avem un al doilea Emil. Romanul e tot aşa de personal ca şi cel dintâi şi din paginile lui se desface aceiaşi sete de idealism, aceiaş proslăvire curată a iubirii şi acelaş scepticism, aceiaş tristeţe. Judecate la lumina unei critici severe, fără îndoială că romanelor lui Trăian Demetrescu li­ s’ar putea găsi mult scăderi. — Oricare ar fi aceste scăderi însă, ele rămân înnăbuşite în faţa însuşirilor de sinceritate in simţire de originalitate in gândire, şi de spontaneitate în exprimare. Nicăirea însă aceste însuşiri ale lui Traian Demetrescu nu se vădesc mai bine ca în „Intim“. In aceste impresii, turnate într’un stil mlădios, natural şi plin de duioşie, avem toată psihologia omului înamorat de singu­rătate. Acelaş Emil din Iubita este luat din văl­măşagul societăţei şi adus în mijlocul na­turii. Totul în această care este simţit adânc şi analizat cu siguranţa unui psiholog de forţă. Poezia naturii, pe de o parte, şi mişcările su­­fleteşti, pe de altă parte, sânt zugrăvite c-o preciziune uimitoare. Cineva a dat artei urmă­toarea definiţie : omul adăugat naturii. Ei bine, această definiţie se poate aplica fără greş acestui volum de impresii, izvorît din contopirea desăvârşită a unui suflet con­templativ cu feluritele înfăţişări ale naturii. * Strămutaţi aceste însuşiri în domeniul ver­sului, şi veţi înţelege cam ce fel de poezie a putut să scrie Traian Demetrecu. Omul acesta niciodată nu s’a jucat cu versul, pe care nu l-a utilizat decât atunci când în mintea lui se zbatea un gând, o cugetare, iar în inima lui o simţire violentă. Se ascundea într’însul prea multă viaţă sufletească —­ încât nu avea ră­gaz să facă din rimă un joc, iar din vers o muzică. (Poezia, prin urmare, era pentru Traian Demetrescu un mijloc de uşurare, prin care-şi împărtăşia deosebitele mişcări ale gân­dirii şi-ale simţirii). Cea dintâi însuşire a poe­ziilor sale e concentrarea, simplitatea şi spontaneitatea formei; a doua însuşire e sin­ceritatea captivantă şi delicateţea pătrunză­toare a cuprinsului sufletesc. Traian Deme­trescu a fost un liric. Subiectul poeziilor lui e luat totdeauna din propria lui simţire. Chiar când se opreşte în faţa unei privelişti din na­tură, sau în faţa unui fapt din viaţă, el ştie să stabilească o legătură intimă, duioasă, între această privelişte din afară şi între o stare sufletească corespunzătoare. Ca o întrupare pe deplin izbutită a acestui fel de a privi în afară, va rămâne veşnic poezia lui din volu­mul Senzitive, intitulată Corbii. Corbii Pe plopii ninşi Coboară corbi ’n pîlc de doliu. Cernesc al iernei alb linţoliu, şi, trişti, de toamne par învinşi... Cugetători, Privesc spre cer, privesc departe; Pe când un glas de vânt împarte­­ un cântec care dă fiori... In cimitir, Pribegi, s’au adunat la sfadă; Iar sub uitare şi zăpadă S’ascund mormintele în şir... Şi pe când trec, In a crepusculului oră, Spre groapa unde doarme-o soră. Şi’n suflet plânsul îl înnec; In aiurări De spaimă inima mea moare... Acoperite de ninsoare Pierdute sunt orice cărări... Şi mă învinge Un gând amar, — ştiind codată Şi peste groapa mea uitată Vor trece corbii şi va ninge!... Unui lucru din natură, el ştie să-i smulgă toată semnificaţia pe care-o cuprinde şi iz­buteşte să facă dintr ’nsul un simbol cu înţe­lesuri bogate, lată de pildă următoarea poezie, Flori de seră:

Next