Tribuna, ianuarie 1911 (Anul 15, nr. 1-24)
1911-01-15 / nr. 11
Anul XV. Arad, Sâmbătă 1528 Ianuarie 1911. Nr. 11 REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fii. Manuscripte nu să înapoiază. ABONAMENTUL un an . 28 Cor. Pe la jum.. 14 * Pe o lună . 240 « Nul de zi pentru Romania şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentmu oraş şi comitat 502. Naţionalitatea şi arta. — Evenimente din România şi pilde din Ungaria. — Zilele trecute, la Iaşi, s’a petrecut un fapt care a stîrnit discuţii vii în presa din România. La Teatrul Naţional din Iaşi, această veche vatră de cultură dramatică românească, se anunţase debutul unei artiste evreice, anume dşoara Francesca Rozan (probabil recte: Rosen) în piesa Sacrificiul. Artista fusese angajată ca stagiară de directorul Teatrului Naţional, eminentul nostru literat, dl Mihail Sadoveanu şi urma să debuteze în numita piesă. Studenţimea din Iaşi, care a dat câteva dovezi de sentimente naţionale, a trimis întâi o delegaţiune la dl Sadoveanu cu rugămintea să binevoiască a opri debutul dşoarei Rozan, teatrul din Iaşi fiind un Teatru Naţional a cărui năpădire cu elemente străine ar însemna desnaţionalizarea artei româneşti. D. Sadoveanu a refuzat în mod categorc cererea studenţilor. După vizita studenţilor i s-a prezintat şi comandantul de gardişti din Iaşi, care i-a comunicat dorinţa dlui prefect de poliţie de a opri reprezentarea piesei Sacrificiul. Domnul Sadoveanu a refuzat şi această dorinţă. Cum în seara aceia s’au jucat două piese, cea dintâie Punctul negru a fost ascultată în linişte. La Sacrificiul, imediat după ivirea dşoarei Rozan pe scenă s’a făcut un sgomot enorm. Studenţimea naţionalistă a protestat în modul cel mai hotărît, în ciuda tuturor aplauzelor pe care coreligionarii dşoarei Rozan, veniţi anume în număr mare la reprezentaţie, le-au risipit în belşug. In cele din urmă, vâzându-se că reprezentaţia nu se mai poate continua, cortina a căzut şi publicul a trebuit să părăsească sala. La întâia vedere fapta studenţilor ieşeni pare cel puţin inexplicabila. Oare lupta lor contra jidovismului trebuie întinsă şi asupra artei ? Şi admiţând chiar asta, oare mijloacele lor de luptă nu par în disproporţie cu primejdia pe care sânt menite să o combată? O singură artistă între atâţi artişti români poate fi oare o primejdie pentru carecterul naţional al teatrului din Iaşi? Şi-apoi auzim ridicându-se şi alte obiecţiuni întâi sfioase şi-apoi tot mai îndrăzneţe. Asta e universală — zice-se. Frumosul e frumos pentru toţi şi-un luru urît nu poate fi frumos numai fiindcă e românesc şi invers un lucru frumos nu poate fi socotit urît numai pentru că nu e românesc. Faţă de aceste obiecţiuni, ţinem să declarăm din capul locului, că aprobăm mişcarea studenţimii naţionaliste din Iaşi. Astra nu e cosmopolită, ci dimpotrivă e cea mai naţională din toate manifestaţiile de viaţă ale unui popor. Ea e naţionalitatea cristalizată, e, dacă ni se îngăduie această expresie, esenţă, extract de naţionalitate. Ceia ce interesează mai presus de toate ca orice operă de artă, e tocmai caracterul ei naţional, ceia ce admirăm la ea UalHMci ’v•:■ J’.-aaMWCaMi Tifiii ———MMWWWWWWKMM»» e aceia minunată expresie a însuşirilor naţionale, a firii, a temperamentului unui popor, a stilului lui naţional. Ceia ce e frumos pentru un popor e frumos şi pentru altul, foarte adevărat, dar Faust nu ar fi putut să fie plăzmuit de un francez, nici Avarul de un neamţ. Pentru ce ? Pentru că amândouă operele sânt expresia geniului naţional al poporului respectiv, cu toate calităţile lui organice şi moştenite şi nici un străin nu ar fi putut să le redea, oricât ar fi învăţat limba lui de bine. Învăţarea limbii nu e încă un criteriu al naţionalizării depline. Câţi străini nu au învăţat limba ţării în care trăiesc! Trebuie acel instinct adânc şi înăscut, moştenit de la o serie de strămoşi pentru naţionalitatea intimă şi organică a unui popor spre a putea creia cea mai fină, cea mai fragilă şi cea mai naţională din toate creiaţiile sale: arta. Şi poate că angajarea unei singure artiste străine încă nu primejduieşte caracteterul naţional al artei româneşti. Dar cine garantează că mâne nu vor cere şi alte şi tot alte talente străine intrarea în Thalia, românească, invocând tocmai precedentul creiat ? Sau s’ar putea creia o stavilă, un procent oarecare până la care să admitem intrarea lor ? Evedint nu. Mai ales într’un oraş ca laşul strecurarea dşoarei Rozan nu poate fi privită ca un caz izolat, ci ca începutul tendinţei de-a cuceri scena româneasca, tendinţă venită de la o poporaţie jidovească numeroasă, bogată, foarte solidară şi foarte refractară asimilării. Azi vechea capitală a Moldovei are din FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. Un poet craiovean, Traian Demetrescu. — O conferenţă. — De C. Ş. Făgeţel. In „Cum iubim“ al doilea roman al lui TraianDemetrescu — avem un al doilea Emil. Romanul e tot aşa de personal ca şi cel dintâi şi din paginile lui se desface aceiaşi sete de idealism, aceiaş proslăvire curată a iubirii şi acelaş scepticism, aceiaş tristeţe. Judecate la lumina unei critici severe, fără îndoială că romanelor lui Trăian Demetrescu li s’ar putea găsi mult scăderi. — Oricare ar fi aceste scăderi însă, ele rămân înnăbuşite în faţa însuşirilor de sinceritate in simţire de originalitate in gândire, şi de spontaneitate în exprimare. Nicăirea însă aceste însuşiri ale lui Traian Demetrescu nu se vădesc mai bine ca în „Intim“. In aceste impresii, turnate într’un stil mlădios, natural şi plin de duioşie, avem toată psihologia omului înamorat de singurătate. Acelaş Emil din Iubita este luat din vălmăşagul societăţei şi adus în mijlocul naturii. Totul în această care este simţit adânc şi analizat cu siguranţa unui psiholog de forţă. Poezia naturii, pe de o parte, şi mişcările sufleteşti, pe de altă parte, sânt zugrăvite c-o preciziune uimitoare. Cineva a dat artei următoarea definiţie : omul adăugat naturii. Ei bine, această definiţie se poate aplica fără greş acestui volum de impresii, izvorît din contopirea desăvârşită a unui suflet contemplativ cu feluritele înfăţişări ale naturii. * Strămutaţi aceste însuşiri în domeniul versului, şi veţi înţelege cam ce fel de poezie a putut să scrie Traian Demetrecu. Omul acesta niciodată nu s’a jucat cu versul, pe care nu l-a utilizat decât atunci când în mintea lui se zbatea un gând, o cugetare, iar în inima lui o simţire violentă. Se ascundea într’însul prea multă viaţă sufletească — încât nu avea răgaz să facă din rimă un joc, iar din vers o muzică. (Poezia, prin urmare, era pentru Traian Demetrescu un mijloc de uşurare, prin care-şi împărtăşia deosebitele mişcări ale gândirii şi-ale simţirii). Cea dintâi însuşire a poeziilor sale e concentrarea, simplitatea şi spontaneitatea formei; a doua însuşire e sinceritatea captivantă şi delicateţea pătrunzătoare a cuprinsului sufletesc. Traian Demetrescu a fost un liric. Subiectul poeziilor lui e luat totdeauna din propria lui simţire. Chiar când se opreşte în faţa unei privelişti din natură, sau în faţa unui fapt din viaţă, el ştie să stabilească o legătură intimă, duioasă, între această privelişte din afară şi între o stare sufletească corespunzătoare. Ca o întrupare pe deplin izbutită a acestui fel de a privi în afară, va rămâne veşnic poezia lui din volumul Senzitive, intitulată Corbii. Corbii Pe plopii ninşi Coboară corbi ’n pîlc de doliu. Cernesc al iernei alb linţoliu, şi, trişti, de toamne par învinşi... Cugetători, Privesc spre cer, privesc departe; Pe când un glas de vânt împarte un cântec care dă fiori... In cimitir, Pribegi, s’au adunat la sfadă; Iar sub uitare şi zăpadă S’ascund mormintele în şir... Şi pe când trec, In a crepusculului oră, Spre groapa unde doarme-o soră. Şi’n suflet plânsul îl înnec; In aiurări De spaimă inima mea moare... Acoperite de ninsoare Pierdute sunt orice cărări... Şi mă învinge Un gând amar, — ştiind codată Şi peste groapa mea uitată Vor trece corbii şi va ninge!... Unui lucru din natură, el ştie să-i smulgă toată semnificaţia pe care-o cuprinde şi izbuteşte să facă dintr ’nsul un simbol cu înţelesuri bogate, lată de pildă următoarea poezie, Flori de seră: