Tribuna, iunie 1911 (Anul 15, nr. 118-141)

1911-06-11 / nr. 127

Pag. 2 lae Oncu, dar chiar el a părăsit cel dintâi comitetul naţional. Publicul românesc ar fi bun bucuros dacă comitetul şi-ar înceta orice activitate. Lupta dintre Tribuna şi Românul i-a adus pe Români şi de altminteri înaintea dilemei de a nu şti de cine să asculte. Alta n’au putut să cetească decât cum oamenii partidului se insultă şi înjură reciproc şi descoper rănile partidului într’un şir neîntrerupt de desvăliri. Ar fi o adevărată uşurare pentru inteligenţa şi preoţimea românească, dacă ar scăpa acum de sub coşmarul certurilor din comitet. Despre activitatea comitetului acum nu vreau să fac declaraţii. Eu de mult nu mai am nici un contact cu oamenii aceia. De altminteri nici odată n’am fost membru al comitetului, numai odată am condus afacerile comitetului în mod provizoriu. De altă parte eu m’am împărtăşit de destule atacuri pentru faptul că, ascultând de convingerile mele şi ţinând seama de binele obştesc, vestesc zădărnicia mijloacelor vechi ale politicei naţionale româneşti şi propag conlucrarea paşnică cu ungurimea. In ce priveşte comitetul am declarat deja în discursul meu rostit în şedinţa dela 2 iunie a camerei deputaţilor, că numai bunăvoinţei şi toleranţei guvernului are să mulţămească existenţa sa, căci doară ordinaţiunea ministerială numărul 71 din 1894 a constatat că existenţa ‘partidului naţional român e lipsită de orice bază de drept şi dacă îşi va urma activitatea în direcţia veche „se vor lua împotriva lui cele mai severe măsuri legale”. Urmările desmembrării comitetului partidului naţional nu pot fi decât îmbucurătoare. Preoţimea română, care zăcea până acum sub jugul partidului naţional, se va scăpa de acest terorism şi se vor întoarce la arhierei, conducătorii lor fireşti. Va urma aceea ce a spus contele Tisza: că poporul românesc va şti nu peste mult, unde să-şi caute conducătorii lui şi fericirea. Nici unul nu a făcut până acuma parte din comitetul naţional şi din pricina aceasta tocmai biserica şi împreună cu aceasta, în interesul poporului, şi arhiereii nu au putut să vadă cu ochi buni activitatea comitetului naţional. Atunci când eu am cerut ameliorarea stării preoţimei gr.-orientale, am făcut mai mare serviciu preoţimei decât comitetul naţional, care a voit să câştige fericirea preoţimei clasei intelectuale şi poporului cu o politică vie grandilocventă, cu injurii şi lozinci false. Criza comitetului naţional va deschide în sfârşit ochii preoţimei române, pe care dacă o va perde partidul naţional, va perde pentru totdeauna şi poporul dela sate. Dacă prin urmare, în vremea din urmă, nu s’a putut atribui o însemnătate mai deosebită comitetului partidului naţional, totuşi procesul lui de disoluţie este un moment destul de important care să accelereze înfiinţarea politicei sănătoase maghiaro-române, sfârşit prin muncă îndărătnică şi cinstită, a ne afirma cu toţii, şi a ne desvăli mult, puţin, personalitatea noastră. A urmat fiecare spre steaua ce-l chema şi nu a fost un rău acesta, desigur. Cele ce datoresc însă vremurilor acelora, în care am frecventat pe dl Iorga, e dragostea de ţară şi de neamul nostru, sârguinţa de muncă dată prin marele lui exemplu şi pietate pentru tot ce e al neamului nostru, toate aceste sfinte şi mari lucruri, pentru care-i mulţumesc cu recunoştinţă. Tot din vremile acele, notez o impresie fugară. E vremea, când se reacţiona, cu vehemenţă şi cu lucruri contondente chiar, în contra franţu Romaniei. Notez aceasta, pentru că dacă am fost fermecat şi am visat cetind multe pagini scrise de acest mare scriitor, nu mai puţin am fost sguduit de elocvenţa lui tumultuoasă. Era într’un amurg de Marte şi grupuri turbulente de studenţi, grăbiau, îngrămădindu-se în sala, unde astăzi răsună cântecile destrăbălate ale femeilor unui cabaret bucureştean. Capete brune şi blonde se îngrămădeau, o atmosferă de răsvrătire parcă plutea şi o lumină tulbure năvălea pe geam. Sgomotul însă şi discuţiile tăcură, un braţ ridicat în aer, ca braţul unui alt Crist ridicat peste valuri potoli tumultul. Un cap de mag, înfăşurat în barbă, apăru şi un glas în care vibrau toate emoţiile, o precipitare de cuvinte, o goană de propoziţii, o fantasie de fraze, se deslănţui în aer. O putere elementară de uragan, trecea în glasul acela, omul transfigurat, ca un anacoret, ca un rătăcit din altă lume, vorbea făcând procesul boierilor de astăzi, în comparaţie cu boierimea veche. Cuvintele lui biciuiau, arzătoare, ironia îşi arăta dinţii sclipitori, duioşia găsea culori de o frăgezime minunată, cugetarea aprindea licăriri fantastice şi masa ceea de capete tinere, grămada aceia de energii, peste care trecea marele vânt al elocvenţei, se pleca asemeni unui lan de spice, se îngemăna pierzându-şi propia conştiinţă şi făcându-se una. Un gest să fi făcut atunci dominătorul, un singur gest de răsvrătire şi toată masa aceia docilă l-ar fi urmat oriunde şi pretutindeni. Şi eu eram în masa aceia, şi nu mai eram un tânăr ca acei în grămadă cărora eram pierdut. Eram un om încercat de întâmplările vieţii şi cu toate aceste mărturisesc, i-aş fi urmat fără să stau un moment la îndoială. Era elocvenţa care antrenează masele, suflul puternic care nu cunoaşte stavilă, elanul neînfrânat care te duce la baricadă. El însă n’a făcut gestul acela care i s’a atribuit mai târziu, ci cu vorbe domoale şi liniştitoare a povăţuit pe toţi să se întoarne acasă. Elocvenţa însă nu cunoaşte frâu şi elanurile tinere nu li se poate pune zăbală.... * A venit însă şi vremea răsplatei, şi multele guri rele au tăcut, nămolul de tină s’a zăgăzuit în altă parte, invectivele s’au lovit ca de un zid puternic şi s’au dovedit neputincioase şi cel atât pismuit şi negat şi-a deschis singur porţile şi a intrat triumfător în templul, unde dacă ar avea mai multă energie ar reedita gestul lui Christos cu fariseii. In faţa acestei selecţii umane, care desigur, nu pe cale naturală s’a făcut cum zic în faţa acestor nimbaţi de virgula sfântului Duh, pe care le-au pus’o nu ştiu cine pe frunte şi care priveau la el, ca la o spaimă a vremii, l’am revăzut în sfârşit triumfător. In jurul potcoavei de lemn după care se adunase ancestralii nemuritori ca în jurul cinei cea de taină, s’a frânt de acest apostol al vremilor noastre, pănea de lumină şi energie pe care a plămădit’o el. Pe multe feţe am văzut trecând o înduioşare, pe multe altele, convingerea micimei lor, multe gesturi stânjenite am văzut ca şi cum afirmau că întâmplarea i-a adus acolo şi că ei n’au făcut nimic pentru aceasta. Mulţi aveau aerul de a-şi cere ertare. Exemplul energiei şi a muncei neobosite intrase şi acolo, suflul marilor isprăvi rătăcea şi sub grinzile templului şi tot ce era acolo, se bucura în sfârşit că a venit un om...* Şi acum, ca să isprăvesc, ca o dulce imputare faţă de cel ce-mi spunea odată că-mi prăpădesc vremea inutil cântând florile, aceste minuni dumnezeeşti care ne dau atâta mulţumire, voi povesti că ultima dată când l’am întâlnit, l’am surprins cumpărând flori. Muşcate roşii, ca să râdă în glastre poate şi un trandafir de lună, îşi alesese şi le privea cu o neţărmurită dragoste, precum or şi care ar fi opinia lui, îmi privesc şi eu volumaşul meu „In grădină”. Şi dacă l’am întrebat de când i-s dragi florile, mi-a spus că şi-a făcut o grădiniţă la Văleni şi când i s’a urât de oameni şi de documente se coboară în lumea lor şi se desfată zilnic, privindu-le de buruiana rea ce le năpădeşte, regretând că nu poate face astfel şi cu buruiana rea din omenime... Sanatorul Sf. Elisabeta. „TRIBUNA“ 24 iunie n. 1911 Scrisoare deschisă către părintele Vasile Mangra. De multă vreme am înecat în sufletul meu toată durerea, şi mai vârtos resentimentul şi toată revolta mea profundă, ce m'a cuprins, în momentul, când după o viaţă şi luptă împreună de aproape50 de ani substeagul naţional, Dta ai tradat neamul, ai tradat prietenii vechi, şi mai tradat şi pe mine, şi ca transfug Te-ai aşezat în tabăra duşmană. Acum, când D-ta pomeneşti numele meu în „Nagyváradi Napló”, şi-mi dai ocazie să mă declar, fac aci mărturisire publică de revolta mea sufletească, şi în faţa întregei obşte româneşti Te acuz, că D-ta eşti adevăratul autor şi pricinuitor al vrajbei şi a întregului dezastru, ce bântuie astăzi neamul nostru, căci fără dezertarea D-tale, nu se putea ivi şi nu se putea susţinea lupta de astăzi dintre fraţi, şi nici adversarii noştrii personali nu se puteau rezima pe infama acuzaţie, că noi avem de gând să s să urmăm calea trădării. Pentru aceasta, eu resping elogiile, ce mi-le facista în coloanele ziarului ,,Nagyváradi Napló”, pentru că dela un dezertor mai bucuros primesc injurii decât laude. Dr. Nicolae Oncu. Adunarea de la Orăştie. După cum am mai anunțat, Duminecă se va ţine o nouă adunare poporală la Orăştie. Convocatorul iscălit, in frunte cu Dr. A. Vlad, de toţi fruntaşii noştri de prin părţile acele, este o garanţie că adunarea va reuşi splendid, îndemnăm şi noi pe cetitorii noştri şi pe toţi aderenţii partidului naţional să participe în număr cât de mare la această adunare, în care se va discuta situaţia politică, votul universal şi proiectele militare. * Regele Carol despre căderea creştinilor sociali. Ziarul „Pester Lloyd”, are o telegramă din Viena, în care se susţine, că un personagiu politic a avut o convorbire cu Regele României. Se spune că în această convorbire, regele Carol s’ar fi pronunţat asupra căderii creştinilor sociali şi ar fi spus că chiar şi Lueger, într’o convorbire ce a avut cu M. Sa, când făcuse o vizită României, ar fi zis că partidul lui atât de închegat atunci, va suferi o înfrîngere mare după moartea lui. Cuvintele aceste se vor putea desminţi, dar adevărul rămâne confirmat de fapte deosebit de elocvente. * Adunarea dela Lugoj. „Libertatea” dela Orăştie scrie: De au mers toate frumos la Lugoj, că s’a văzut lume multă, că s’a văzut însufleţire naţională, că vorbitorii au fost adesea întrerupţi de aprobările şi aplauzele adunării, — un lucru s’a făcut fără tact: câţiva vorbitori s’au lăsat în aceste clipe sărbătoreşti, în faţa poporului, răpiţi de patima urîtei hărţuieli dintre cele două foi dela Arad şi a oamenilor din jurul lor, şi au izbucnit, care mai coperit, care mai pe faţă, contra „Tribunei” şi a oamenilor ce o susţin, iar dl Dr. Lucaciu a atacat pe poetul iubit şi stimat Goga, cu patimă nedreaptă. „Drapelul” însuşi desaprobă aceste părţi din vorbirile de la Lugoj prin aceea, că le lasă afară şi nu le tipăreşte, deşi a publicat pe larg vorbirile. — In faţa adunării de la Orăştie nu stăruim mai pe larg asupra acestei lipse de tact, — vom reveni însă. * Congresul Italienilor expatriaţi. De câteva zile se ţine la Castel Sant’Angelo din Roma un congres al Italienilor cari trăiesc afară din patrie, împrăştiaţi în diferitele colţuri ale lumei, unde cu munca şi cu inteligenţa lor măresc bogăţiile altor ţări şi fac cinste neamului lor. E foarte în