Tribuna, iulie 1911 (Anul 15, nr. 142-167)
1911-07-24 / nr. 161
Pag. 2 Să începem deci, mult prea onoraţilor şefi, izolarea de sus în jos, să ne dăm seama, că nu e un păcat mai mare, decât a îndruma turma pe plaiurile unde nu calcă păstorul şi nu e o mai cumplită greşeală de pedagogie socială, decât a proclama anumite norme de judecată pe seama celor mici şi a tolera desconsiderarea lor de cătră cei mari... .Pentru că, lipsit de puterea de pilduire, orice cod moral devine primejdios şi trezeşte ipocrizie sau minciună... Iar sfinţia ta, părinte Mutică şi alţii cari treceţi cu ochii peste aceste rînduri aruncate în fuga condeiului, urmaţi calea adevărului şi nu căutaţi prilejuri de justificare în păcatele mai marilor! Gândiţi-vă, că adevărata mulţumire şi-o găseşte omul cinstit în sine însuşi şi că supremul tribunal, care e chemat să ne judece, e conştiinţa noastră. Ascultaţi de ea şi vă păziţi omenia ! România şi evenimentele din Balcani. „Neues Wiener Abendblatt” publică o corespondenţă din Bucureşti în care se spune că evenimentele din Balcani interesează, în primul loc, România, care rămâne fidelă politicei sale pacifice: păstrarea cu orice preţ al liniştei şi ordinei în Peninsulă. Şi, din acest punct de vedere, Marele Puteri datoresc României o adâncă recunoştinţă. Bărbaţii de Stat români sunt toţi conştienţi de interesele vitale ale ţărei lor şi primejdia unei politici de aventuri. De aceea cu toţii, indiferent de partidul căruia aparţin, sunt partizani hotărîţi ai păcei. * O nouă coaliţie kossuthistă-justhcistă ? Obstrucţia, pornită de partidele opoziţioniste împotriva legilor militare au apropiat din nou cele două fracţiuni de odinioară, ale atât de puternicului partid independist. Deputaţii de sub şefia lui Kossuth luptă azi alături de deputaţii de sub şefia lui Justh, pentru a răsturna guvernul contelui Khuen-Héderváry şi a-i lua locul. Au dat doară amândouă aceste fracţiuni destule dovezi că, la nevoie, pot să fie cele mai servile unelte. De câteva zile din nou se ţin lanţ zvonurile despre încercările de a se pune la cale o nouă coaliţie a partidelor opoziţioniste. Şi, lucru ciudat, răsărirea acestor zvonuri coincid cu apariţia pe scenă a lui Polonyi Géza, urzitorul coaliţiei dintâi. In cercurile bine informate se afirmă anume că între cele două fracţiuni independiste sunt în curs trative serioase privitoare la o înţelegere asupra votului universal. Dacă cele două fracţiuni vor ajunge la înţelegere, vor face Vienei propunerea că în schimbul prezentării neamânate a reformei electorale (în redactarea nouei coaliţii independiste) opoziţia va vota reformele militare. Dar... noua coaliţie cere garanţii personale, adecă nimic mai mult decât un nou guvern, poate sub şefia lui Lukács, din care să facâ parte şi câţiva membrii ai partidelor independiste. Dacă partidul guvernamental nu va primi transacţiunea aceasta, noua coaliţie se angajează să disolve parlamentii şi să publice alegeri nouă... Chiar dacă zvonurile acestea ar avea nici un temei, faptul că pot fi puse în circulaţie şi sunt discutate în mod serios dovedeşte că guvernul contelui Khuen-Héderváry a ajuns într-o situaţie critică. * „Budapesti Hírlap“ despre discursul părintelui Lucaciu. Straşnicul ziar budapestan al compatrioţilor noştri, revine azi pentru a treia oară asupra misiunii părintelui Lucaci la Londra. Ne-aducem aminte cum dăunăzi ne-a contestat până şi dreptul de a ne reprezenta la congres, iar acum împroaşcă insinuaţii perfide pe trimisul comitetului nostru naţional. Afirmă anume, că „senzaţionalul succes” al părintelui Lucaci e o născocire pretenţioasă, după ce d-sa nici nu şi-a rostit discursul la congres, ci s-a mărginit să salute pe congresişti cu câteva cuvinte cari n’au reclamat decât 3—5 minute din vremea congresului. Şi „Budapesti Hírlap” afirmă acest lucru acum pentru a doua oară, voind să ilustreze prin el ,,campania neonestă şi mincinoasa" a noastră, a Românilor din Ungaria, în străinătate. Fără îndoială că publicul unguresc va triumfa radios cetind „informaţiile autentice” ale ziarului şovin, în vreme ce noi vom trece cu un zimbet superior peste aceste semne ale urei neputincioase. * Şedinţa camerei. Cu întreruperea votărilor nominale, în şedinţa de azi din nou s’au rostit două discursuri la proiectele militare. In schimb, în şedinţa de luni se vor face şapte votări nominale amânate de azi pe cea mai apropiată şedinţă. Au vorbit Issekutz Győző (guvernamental) pentru proiecte şi Györffy Gyula (justhcist) contra proiectelor. La sfârşitul edinţei deputatul Benedek a interpelat pe ministrul de instrucţie, pe contele Zichy, pentru spiritul reacţionar ce a arătat învăţătorilor unguri, oprindu-le o revistă liberală. * Reformele militare. Contele Tisza a scris un articol în ziarul unguresc «Az Újság«, în care face propagandă pentru primirea proiectelor de de reformă militară. Tisza consideră ca o datorie a oricărui ungur de omenie, primirea acestor proiecte, deoarece, spune el, chiar şi Deák şi Andrássy tatăl, au susţinut că armata comună trebuie susţinută cu orice jertfă, pentru că ea este singura legătură între monarh şi naţiunea ungurească. * _ FOIŢA ZIARULUI „TRIBUNA*'____ De-o fi să vin şi mâine seară..’. De Victor Eftimiu. Treceau flăcăii toţi pe stradă, Sub cerul verde, înstelat, Cântând în cor o serenadă Pentru frumoasele din sat. Ferestrele ’nfloreau de-odată Cu ochi de foc, cercetători... Era oriunde căte-o fată Să le asvârle ’n cale flori... Când am trecut şi eu la rîndu-mi, Tu nu ai văzut şi-ai tresărit, Şi vechiul gând înţelegăndu-mi, De la fereastră ai fugit. / O. nu fugi şi mâne iară Căci n’am sa ţi spun nebunu-mi dor, De-o fi să trec şi mâne seară Voi fi în ceata tuturor, — [ ;'■&? Şi glasul meu, ce umple firea, S'o pierde n glasul celor mulţi: Eu voia putea să-mi strig iubirea Şi nici nu nai să mă asculţi! _______ „TRIBUNA** 6 August n 1911 Ceasuri de seara. — Istoria unei poieni. — De Ion Agârbiceanu. In ocol se auzia răsuflul greu al vitelor ce se culcaseră. Un plop îşi tremura frunza delicata în adierea nesimţită a aerului înbalsamat de miresmele florilor sălbatice. In tufişul de spini, pe costiţă, presura încă nu adormise. Rar, cântecu-i picura sonor, argintiu. — Ai cutrierat poienile azi, hai ? — mă întrebă moş Ioniţă, lăsându-se domol pe iarbă. — Da, moşule, mi-a fost dor de poeni. N’am aflat fragi de pădure. Odată, erau mult. Am gustat numai macriş îmbătrânit. — Fragilor le-a trecut vremea. Să fi venit înainte cu trei săptămâni. Se fac şi acum. Mai cu seamă în poiana Dinului. Ai trecut prin poiana Dinului ? — Da, şi m’am huiţat la stejarul Dinului. Stă şi acum aplecată creanga stejarului. Dar singur nu te poţi huita bine. —Nu-i mai foloseşte nime. De când s’a oprit păşunatul în pădure, nu mai calcă poienile, decât doar ţigăncile, când vin, după ploi, s’adune bureţi. Dar, să-mi spui, nu ţi-a fost frică să calci poiana aceea ? — Frică. — Da. Spun că nu-i loc curat pe-acolo. Este o istorie cu poiana acea. Da-i de mult. Toate s’au petrecut tare demult. Moş Ioniţă tăcu, privind cerul, unde se îmDemisia ministrului Schönaich. Ziarul »Grazer Tagespost« aduce în numărul său de azi informaţia, afirmativ din izvorul cel mai competent, că ministrul comun de răsboi, generalul de Schönaich nu se va mai întoarce după concediu în fruntea ministerului, ci îşi va da locul altuia. Aceasta din pricină că e silit să demisioneze. Motivele demisiei, după cât afirmă ziarul, ar fi: spiritul concesiv al ministrului faţă cu aspiraţiile ungureşti în armată şi disgraţia în care a căzut la arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul. Ziarele din Viena şi cele din Budapesta vor confirma în numerele lor de mâne, burziau tot mai mult stelele, cari luminau ca licurici de aur. — De acum se pune vreme bună, nepoate. Vine fânul și-l vom usca neplouat. Calea laptelui se zărea ca un val fin, străveziu de pânză fumurie, tăind bolta albastră-întunecată, ca un brâu uriaş. Liniştea creştea mereu. Numai în restimpuri ţârăia vr’un grier. Mă gândeam la poianaDinului, ascunsă în mijlocul pădurii, împrejmuită de stejari bătrâni, cu iarba înaltă, rară, printre care creştea buruiana cu miros de sulfur, potroaca. Ştiam o tufă, în mijloc, în care, în fiecare primăvară o mierlă neagră, îşi ascundea cuibul. Tufa era acum aproape uscată. La marginea pocnii, spre miazăzi, era o moviliţă înţelenită, căreia-i ziceau groapa Dinului. — Cine a fost Dinu acela, moş Ioniţă? Eu auziam c’ar fi fost ficior de popă. — A fost numai slugă la un popă, în pădurele. Eu nu l-am apucat. Am auzit numai din bătrâni, că s’a lăsat casele aici în poiana ce-i poartă numele. Istoria lui e veche şi tristă, dar eu mă gândesc de multe ori la voinic.” Un viţel scăpase din ocol şi începu să sburde prin curte. — Stai să-l închid pe bămaş, şi am să-ţi spun istoria ceea. Şi moş Ioniţă, după ce închise viţelul, zise: — Eu cred în multe poveşti cari ne-au rămas din bătrâni. Multe s’ar putea întâmpla şi-n zileie noastre. Atâta numai, că acum viaţa-i mai grea. Mai de mult a fost mai frumoasă viaţa. Istoria zice că Dinu acela a fost un copil orfan de părinți. De mic a crescut pe la ușile oameni.