Tribuna, octombrie 1911 (Anul 15, nr. 215-238)

1911-10-26 / nr. 235

Anul XV. Arad, Mercuri, 26 Octomvre v. (8 Noemvre n.) 1911 Nr. 235­­? REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Strada Deák Ferenc Nr. 20 INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 filer. Manuscripte nu să înapo­iază. ABONAMENTUL Pe un an . 28 Cor. Pe un jum. . 14 * Pe o lună . 2.40 « Numărul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502. 0 situaţie penibilă. Arad, 7 Noemvrie. Tăria monarchiei habsburgice n’a fost pusă, nici odată poate, la o încercare mai grea decât astăzi. Intr’un moment de-o în­semnătate istorică, probabil hotărâtoare pentru multă vreme, ea nu poate să dea lu­mii proba unei reculegeri la înălţimea eve­nimentelor ce pot s’o surprindă. In vreme ce toate statele mari din vecinătatea ei pot să privească dârz în faţa viitorului, inarmate până în dinţi şi stăpâne pe for­ţele lor, monarchia noastră se sbate za­darnic în vârtejul nevoilor ei politice in­terne, fărimiţându-şi întreagă energia pen­tru a le împăca, fie şi numai vremelnic. In situaţia aceasta penibilă e nevoită să re­curgă la soluţii momentane, la expediente efemere, trebuind de multe ori să aducă jertfe chiar în paguba principiilor ei de e­­xistenţă politică. Spiritul reformelor militare e îndeajuns de elocvent în această privinţă. Am văzut cum, determinată de presemnele unor mari conflagraţii diplomatice, precum şi de con­ştiinţa răspunderii ei istorice, monarchia a încercat fortificarea mijloacelor ei de apărare, chiar pretându-se la sacrificarea caracterului de indisolubilă unitate al aces­tor mijloace. A deschis cea dintâi uşiţă pentru tendinţele panungureşti, atât, de fatale pentru tradiţiile de probata tărie a armatei comune. Şi oricât de mari şi de probabile complicaţiile răsboinice ce se anunţă, noi vom mărturisi întotdeauna că factorii conducători au dat prin aceasta nu numai dovada unei slăbiciuni reproba­bile ci şi pe cea a lipsei lor de prevedere, pierzând perspectiva istorică a monar­chiei. Căci, favorizând pas de pas tendin­ţele de prepetenţă ale unui singur element constitutiv şi chiar pe ale elementului care a atăcat şi atacă mai sistematic principiul de viaţă al celorlalte elemente constitu­tive, libertatea naţională a tuturora, au deplasat şi mai mult echilibrul intern al monarchiei, expunându-o la sguduiri din ce în ce mai primejdioase. Au creat cauze organice şi efectele nu se pot descărca de­cât tot în paguba organizmului politic al monarchiei. Dar iată a trecut o jumătate de veac de la inaugurarea politicei de expediente şi în acest restimp ea a înregistrat numai insuccese cari au slăbit clipă de clipă echi­librul intern al monarchiei. Simptomele acestei slăbiri le vedem şi aici şi dincolo de Letita, în adâncirea progresivă a duş­măniilor între popoare. Monarchia a ajuns un teren vulcanic şi erupţiile dacă sunt azi mai sporadice şi mai puţin violente, cine ştie dacă n’or fi mâne tot atât de dese şi năpraznice ca în Balcani, în acest teren de întocmiri politice micinoase... Căci ra­ţiunea politicei de expediente e totdeauna preferirea intereselor susţinute de mai multă forţă brută, în detrimentul intere­selor susţinute de-o forţă mai redusă,c­i de-o forţă etică însă tot atât de mare. Po­litica aceasta trebuie deci să opereze în mod fatal şi cu un element de nedreptate, căci fericirea statelor nu se poate baza de­cât pe interesele etice ale tuturor popoa­relor lui, interese cari au acelaş drept etern la existenţă, vor să fie mai catolici decât paipa”, pe când ad­versarii îi atribue spuse ce dânsul n’a zis. Dar s’ar putea obiecta ■— toţi oamenii de ştiinţă sunt evoluţionişti, cum este posibil ca„ Darwin să’şi fi fundat teoria sa evoluţionistă pe o bază de atâtea erori, iar oamenii moderni să urmeze această cale greşită? Iată paradoxul aparent! Caracterul geniului lui Darwin este greu de definit. Voiajor, contemplator al fenomenelor na­turale, dotat de o extraordinară inteligenţă, ma­rele naturalist Darwin „vedea natura cu propriul său creier”. Este drept că dânsul studia cu ochii (foarte rar cu mânia) diverselo­r manifestaţiuni la un animal sau la un altul, la o plantă sau la alta, dar din nenorocire, în aceste cercetări perso­nale, cari nu au în­totdeauna exactitatea ştiinţi­fică şi dese­ori sunt bazate pe probe prea puţin de­monstrative, dânsul se pierde în detalii, şi târît de o idee fixă, nu întotdeauna este imparţial. Gaston Bonnier*) în „Revue Hebdomadaire” Nr. de August, relevează aproape toate greşelile lui Darwin, dar în particular insistă asupra gre­şelilor din domeniul botanicei, şi mai ales asupra studiilor plantelor şi asupra fenomenelor geo­logice. Vom înţelege uşor pentru ce în pămân­tul monarchiei nu poate să înflorească pa­triotismul sincer, de când factorii ei con­ducători au adoptat un sistem politic în­temeiat pe nedreptate, — această sămânţă otrăvită din care încolţesc numai spinii şi mătrăguna, simbolurile suferinţelor şi ne­mulţumirii. Că actualul sistem nu poate să ducă decât spre prăpastie, când vor în­ţelege oare aceşti factori! Şi când vor cu­lege învăţămintele atâtor dureroase şi pă­gubitoare insuccese, îndurate pe urma a­­cestei politici! Iată de pe câmpul de răsboi sosesc ştiri ciudate cari desmint aşteptările legate de o „armată europeană” şi armata noastră păstrând fireşte deosebirile de proporţii, nu e nici măcar în situaţia armatei italiene. Cu toate aceste şi în ciuda gravei situaţii externe, desmierdatul element unguresc, în loc să adopte reformele militare fără în­târziere, drept recunoştinţă inconmensura­­bilei concesii politice ce i­ s’a făcut, nu nu­mai că face toate greutăţile cu putinţă ci încearcă chiar să stoarcă conducerii a­­junse în impas un­ plus de concesii, un plus de nedreptate împotriva aspiraţiilor altor popoare pe cari vor să le desnaţionalizeze, cari însă ar trebui să fie pentru cercurile conducătoare factori deopotrivă de con­siderabili în balanţa monarchiei. Dar, admiţând chiar, că guvernul un­guresc în aceste zile de criză artificială, nu va întâmpina o resistenţă atât de mare din partea opoziţiei, încât să nu poată în­făptui fără altă întârziere reformele, — care va fi câştigul monarchiei pe urma a­­cestor reforme? Rămâne încă tot proble­să se plece, trăgând după dânşii frunza, astfel că după un oare­care timp, toată frunza se îndoieşte, se încolăceşte,­­şi furnica prinsă de lichidul lipi­cios ce acopere perii, rămâne prizonieră şi motare. Diderot din această descriere a tras concluzia că Drosena se nutreşte cu insecte pe cari le dige­rează frunzele sale. Darwin a făcut experienţe ca să demonstreze această curioasă funcţiune di­gestivă a Droserei, şi a afirmat că sucul ce se gă­seşte pe perii săi, conţine pepsină. Ca probă a aserţiunilor sale, Darwin în toată cartea star nu ne dă decât următorul pasagiu: „Profesorul Franck­­„land (căruia Darwin i-a trimis o cantitate de „apă in care spălase frunze de Drosera) împreună „cu preparatorul său, au observat — și aceasta „este un fapt foarte important — că apa trimisă „lui, amestecată cu acid sulfuric, dă un miros „foarte tare asemănător cu cel de pepsina”. Atât! S’a izolat oare substanţa aceea? Nu! S’a exaimnat dânsa chimiceşte? Nu! S’a constatat proprietăţile sale digestive? Darwin nu spune nimic. Fără îndoială acest metod este prea puţin ştiinţific ca să putem afirma că lichidul de care este vorba ar fi pepsină. O altă experienţă fătaută de Darwin asupra aceiaşi plantă: „Am pus pe o frunză o bucăţică de „carne friptă pe jumătate şi o altă bucăţică de „gelatină; după opt zile, în loc de carne am gă­­­sit puţină materie rămasă, iar frunza se înegrise „în locul în care fusese carnea , gelatina dispăruse „cu totul. Frunza digerase şi una şi­­alta”. Făcând aceeaş experienţă cu o bucăţică de brînză, aceasta rămase neatinsă. Darwin a tras din aceste experienţe următoa­rea concluzie: Droserei îi place carnea şi gelatina, cu jurul. Da­rwinisamb­ri. De Dr. Pompiliu Robescu, Doi au fost oamenii de geniu cari au deschis o nouă cale ştiinţelor naturale cu scrierile lor. La­marck cu „Philosophie zoologique” apărută în 1809 şi Darwin cu „L’Origine des Especes” publicată în 1859. Numele acestor doi oameni de ştiinţă se citează în­totdeauna împreună, totuşi o diferenţă enormă şi o foarte mare opoziţie de caracter este între cei doi şi între operele lor. Lamarck este un adevărat naturalist şi descoperirile sale în materie de zoo­logie şi de botanică s-au găsit că răspund întoc­mai cu adevărul. Darwin însă propriu vorbind, este mai mult un filosof foarte original, un obser­vator care este superficial, dar care este de o deş­­teptăciune extraordinară. Opera sa a apărut în un timp când naturaliştii nu făceau decât să strîngă şi să descrie fapte fără să le lege împreună, şi când a apărut cartea sa, aşa de ordinată, aşa de bine legate faptele ce le expunea, a produs o adevărată revoluţie în lumea ştiinţelor naturale, şi a redeş­teptat activitatea studioşilor, stimulându-le do­rinţa de cercetări, dând un scop ideal cercetări­lor lor.­­ Greşelile lui Darwin. Discipolii şi adversarii lui Darwin au trecut peste limita celor ce gândise dânsul, şi cu toate obiecţiunile ce Darwin îşi face lui însuşi, cu toate scrupulile, ce dânsul manifestează şi cu toate restricţiunile ce el singur exprimă, „discipolii săi „Drosera”. Darwin a dedicat trei sute de pagini studiului „Droserei”, sau rouă soarelui, o plantă mică, cu frunze cam roşii, pe suprafaţa cărora sunt o mul­ţime de peri subţiri cari se termină cu o umflă­tură care străluceşte la soare ca o picătură de rouă. Dacă pe o frunză de acestea se pune o insectă oare­care, de ex. o furnică, perii frunzei încep

Next