Tribuna, noiembrie 1911 (Anul 15, nr. 239-262)

1911-11-25 / nr. 258

ISI*___________________________ rilor organizate cu prilejul sfinţirei casei orga­nului, pe a cărui conştiinţă, după convingerile d-sale, aipăsau păcate aşa de grele. Inexplicabil în­­tr’adevăr, cu ce intimă lua parte domnul Vlad la acele serbări ? D. Suciu, era mai sincer, domnia sa care încă ştia despre trădările noastre, deşi stătea în Arad, s’a abţinut, cei drept, să ia parte. A doua chestiune e tot de principiu şi trebuie clarificată. I­. Vlad, care ne înşiră păcatele să­vârşite de zece ani încoaci, păcatele „grupării” îl scoate pur şi simplu pe d. Goldiş de sub răspun­dere, mai mult, îi hărăzeşte cununa istoriei sale nepărtinitoare, i­ar nouă focul iadului vecinie. Ei bine, procedeul e cam arbitrar.­­ Goldiş, o ştie toa­tă lumea, nu o tăgădueşte nici domnia sa, a aparţi­nut până în momentul isbucnirei crizei, „grupării noastre”, a fost colaboratorul cel mai intim şi mai adict al oamenilor grupaţi în jurul „Tribunei”, el însuşi cu o influenţă directă şi hotărîtoare asu­pra atitudinilor ziarului, cum se poate că pentru aceleaşi fapte istoria să-i dea unuia cununa, altuia osânda ei ? Nu e ridicol să învinuiască „gruparea Tribunei care a făcut alegerea lui Iosif Goldiş de episcop la Arad în contra voinţei şi fără apro­barea conducerei de partid” alegerea unchiului domnului Goldiş, care l-a adus la Arad şi l-a fă­cut secretarul său, alegere în care d. Goldiş şi-a avut partea, sa absolut hotărîtoare şi totuşi crima să o menţie numai pentru „comanditari” ? Dar fiindcă suntem la acest punct, ne permitem să-i aducem aminte domnului Vlad, că alegerea lui Goldiş la vremea sa, dacă nu ne înşelăm a avut aprobarea chiar şi a domniei sale şi că convinge­rea ce o mărturiseşte azi este absolut nouă. Nu afirmăm cu siguranţă, dar ni­ se pare, că cu pri­lejul acestei alegeri a fost domnia sa în Arad, când îl ridicase la un banchet d. Goldiş un toast pentru „tânărul care de dragul formelor („dis­ciplina”, „solidaritatea­’) na jertfit esenţa”. Sau de pildă cu alegerea din Nădlac, la care vom mai reveni mai jos, unde suntem învinuiţi că n’am fi reprobat pe marele tribunist Aurel Petrovici. Dar de ce nu l-a reprobat d. Goldiş ? N’a scris d. Gol­­diş faimosul său articol „Sofia Chicin”, de ce nu i-a dat titlul „Aurel Petrovici” ? Vom mai reveni altfel asupra rolului dlui Goldiş, nedespărţit de tot ce s’a săvârşit în acest interval la „Tribuna”, în reflexiunile noastre, punct cu punct asupra învinuirilor domnului Vlad, ca să se vadă clar, ori că d-sa este victima unor mistificaţii, fiind vorba de intrigi de după culise, cu cari suntem constrînşi să ne perdem acum vremea, ori că d. Vlad îşi construieşte în mod absolut uşuratec pre­tinsele sale dovezi. Să mergem deci pe rînd. întâi începe d. Vlad cu chestia alegerilor de episcop din Caransebeş, şi a alegerii lui Iosif Goldiş. Urmează cu rapor­turile ce au existat între Mangra Brote şi Slavici şi „Tribuna”. Părintele Roman Ciorogariu a elu­cidat prin documente în broşura sa, natura rapor­turilor dintre „Tribuna”, Mangra, Brote şi Sla­vici. De un an întreg zi de zi nu facem altceva decât să protestăm şi cu cuvintele şi cu faptele împotriva ridicolei învinuiri. D. Vlad pur şi sim­plu reînoieşte acuze infirmate de mii de ori. Pă­rintele Ciorogar a restabilit apoi adevărul atât în chestia alegerii de episcop a lui Iosif Goldiş, cât şi în chestia alegerii de episcop din Caranse­beş. Dacă d. Vlad tot mai poate scrie în „Româ­nul” că gruparea dela „Tribuna” e sub conduce­rea spirituală a lui Eugen Brote şi loan Slavici, atunci a încetat discuţia cu d. Vlad, pentrucă noi nu lucrăm cu „barosul” şi n’avem alte mijloace a’l convinge decât acte şi fapte, cari a’au prezintat în broşura părintelui Ciorogariu, dar despre dări, nimic mai uşor, decât ca d. Vlad să nu ia cuno­ştinţă. Până când nu vor fi răsturnate actele şi faptele acestea, d. Vlad n’are dreptul să mai bănuiască. Ţinem să revocăm în memoria dlui Vlad, că noi n’am contestat nici când dreptul comitetului naţional de a’şi crea şi susţine un organ oficial propriu, — totul ce am cerut era: să fim şi noi puşi la curent cu cele ce se petrec în comitet, ca­­nu cumva să ajungem în contrast de vederi cu comitetul, căci si duo dicunt idem, non est idem. Dar nu ni­ s’a îp­linit cererea şi de multe ori eram avizaţi ori la informaţiile ziarelor străine, cari aveau comunicate de la comitet, ori la cores­pondenţii noştri deseori rău informaţi, căci numai pe cale indirectă ajungeam la informaţiile nece­sare. Nu, die Vlad, nu îndreptăţirea unui organ oficial am contestat-o, ci aducerea lui în Arad cu scop să deslănţuiască răsboiul intern. Intr’un punct suntem de acord cu dl Vlad. Recunoaştem şi noi că nu din motive de „concu­renţă ’ comercială s’a adus „Românul” la Arad. Deosebirea între noi e numai, că noi vedem în venirea „Românului” aici intenţia declarată de a deslănţui între noi un răsboi politic, precum şi intenţia, de a sparge solidaritatea naţională. Dl Vlad menţine însă la rîndul său că motivele de­terminante ar fi fost „superioarele motive” ale sal­vării independenţei comitetului naţional — inde­pendenţă greu primejduită de suliţa „Tribunei” — cu alte cuvinte deci: distrugerea „Tribunei”. Vor fi existând „motive” superioare, die Vlad, dar acele vor fi la d­v. numai în idee, iar în reali­tate vor fi în buzunarul dlui Vasile Goldiş, întoc­mai ca odinioară în buzunarul dlui Dimitrie Bi­­răuţiu, care s’a dovedit superior comitetului în motivele superioare cu cari l-a tras pe sfoară. Noi îl socotim pe dl Goldiş şi mai superior decât pe dl Birăuţiu şi prevedem momentul „istoric” al situaţiei pe care o pregăteşte pas de pas. Dl Vlad este informat, că „în Arad existau două­ eurente, unul pur naţionalist, iar altul care înclina spre ideea guvern­amental­izăr­ii partidului naţional român” şi că aceasta „s’a observat în­dată după alegerea dela Dobra, când ajunse va­cant cercul Nădlacului prin numirea lui Krist­­toffy de prefect la Sătmar”, când dlor au candi­dat „contra voinţei dlui Ciorogariu şi a celorlalţi comanditari, pe dl Dr. I. Suciu”, iar „tribuni­­stul” Aurel Petroviciu a fost chiar bărbatul de încredere al lui Hász Sándor”. Coloanele de pe atunci ale „Tribunei” măr­turisesc altfel. Mărturisesc că a avut o atitudine de o rară însufleţire şi hotărâre pentru candida­tura dlui Dr. I. Suciu şi că, iscusitul organizator Dr. I. Suciu a lăsat în baltă pe alegătorii săi întârziindu-se (chiar cu cât a trebuit să întâr­zie) cu lista de iscălituri ale alegătorilor cari ce­reau candidarea d-sale şi căzând astfel din vina d-sale proprie, căci n’a satisfăcut nici celei mai elementare dispoziţii a legii electorale. Hász Sán­dor, rămas fără contracandidat, a fost ales spre consternarea alegătorilor însufleţiţi pentru can­didatura naţională. Pentru ce reface dl Vlad acest caracteristic finis? . Am întrebat şi pe părintele Ciorogariu că ce-i adevărat din pretinsa lui opunere la candidarea dlui Suciu în Nădlac şi dânsul îşi face cruce de cele ce aude acum. Nu-şi aduce aminte de amă­nunte, căci e demult, dar dânsul ţine că dl Vlad ş­i în chestiunea aceasta este rău informat. Dl Aurel Petroviciu este prieten bun cu Kris­­tóffy, întocmai cum este şi dl Vlad dimpreună cu ceilalţi membri din comitet. A vrut să fie no­tar public în Nădlac, întocmai cum dl Goldiş a vrut să fie profesor de stat. Şi-a slujit interesele alipindu-­se de Hász Sándor, precum şi-au slujit interesele acei membri din comitetul naţional, cari, în cercul Sascăi, părăsindu-l pe fostul deputat na­ţional, au sprijinit candidatura baronului Duca, membrul partidului guvernamental şi l-au ales deputat cu programul lui Tisza. L-am combătut, şi pe dl Petroviciu, care a susţinut candidatura lui Hász şi pe domnii din comitetul naţional, cari au sprijinit candidatura baronului Duca. Am măsurat deci cu aceiaş măsură. De altfel dl Aurel Petrovici este un valoros susţinător al românismului în acele părţi expuse şi prezidează toate acţiunile noastre culturale de acolo. Nădlacul are doar cea mai frumoasă bise­rică şi cele mai frumoase şcoli în bogata noastră Minutarele tuturor sunt oprite, precum timpul ar fi stat pe loc, şi toate arată la fel: ceasul două­sprezece, ceasul din urmă. E ceasul din urmă al unei epoci de măreţie şi splendoare, ceasul din urmă al regilor, al ban­chetelor strălucitoare, al balurilor bogate în dan­tele şi parfumuri, al alaiurilor zgomotoase şi ve­sele, ceasul din urmă al reginelor visătoare şi ne­fericite, al pajilor buclaţi şi suspinători, ceasul din urmă al intrigei de curte şi lacomei de ono­ruri. Ceasornicele din Versailles, care neîntrerupt au măsurat vremea, numărând şi clipele senine ale fericiri imperiale, dar şi momentele groaznice ale răzvrătirii sau răzbunării, aceste ceasornice, c­are au vestit pe amanţii frenetici că ceasul în­tâlniri se apropie, trezind fiori de patimă sub veşmintele curtenilor cu peruci pudrate şi man­şete de dantele, aceste ceasornice, care prin tic­­tacul lor prietinos şi discret, au fost singura mu­zică în iatacul sărutărilor, amintind mereu, ca o slugă credincioasă, ora hotărâtă a despărţirii, a­­ceste ceasornice, astăzi nu mai au fost ca să trâm­biţeze curgerea vremii, căci viaţa s’a stins în splendidele palate, glumele şi cântecele au a­­muţit... In noaptea asta. In noaptea asta voi veni la tine Mireasă dulce­ a visurilor mele, In noaptea asta voi veni la tine In ora ’n care miile de stele, Vor scânteia în înălţimi senine. In noaptea asta candela sfioasă Tu să o laşi în taină să veghieze, In noaptea asta candela sfioasă In templul dragostei să lumineze, Să’şi tremure lumina ei duioasă. Cu mirodenii dulci să uzi în taină Altarul fericirilor visate, Cu mirodenii dulci să uzi în taină Locaşul sfanţ în care îngropate, Zac amintiri în a uitării taină. Şi să m’aştepţi căci voi veni la tine, Mireasă dulce-a visurilor mele, Şi să m’aştepţi căci voi veni la tine In ora ’n care miile de stele, Vor scânteia în înălţimi senine. Liviu Roman. TRIBUNA” 8 Decemvre n 101! Ceasornicele din Versailles. De Corneliu Moldovanu. Nicăiri nu poţi înţelege mai lesne şi mai re­pede trecutul, decât îndrumându-ţi paşii în însăşi ruinele istoriei. Ca să-ţi dai mai bine seamă de trista ironie a gloriei răsboinice, apropiete-te de mormântul celui care zace în domul invalizilor, şi ca să poţi deplânge soarta vechilor cetăţi, plim­­bă-ţi privirile printre locurile pustii ale măreţiei de odinioară, priveşte statuele antice pângărite, templele sfărâmate, admiră şi plângi, poposind o clipă în mijlocul ruinelor, aceste moaşte cum­plite ale vremii. Am cutreerat rând pe rând toate drumurile şi aleele din parcurile de la Versailles, am văzut cu deamănuntul castelele, cu panouri răsboinice ori cu patriarhale frescuri de idilă, am stat uimit şi cu sufletul coborât în rugăciune, privind lar­gile saloane, în care odinioară capriciul unui mo­­narc schimbă destinele popoarelor, am măsurat cu ochii uimiţi de frumseţe, galeria oglinzilor, unde se făceau primirile grandioase ale solilor şi se trimeteau ţărilor răspunsuri, — am atins, asemeni necredinciosului ucenic din biblie, cu însăşi degetele mele, masa, patul, perna pe care şi-­a odihnit trufaşele frunţi oboseala gloriei, şi astfel stând în apropiere de sufletul lucrurilor moarte, m’am pătruns de adevărul faptelor po­vestite în cărţi. Nimic însă nu mi-a impresionat atât de viu amintirea, ca ceasornicile, nu puţine la număr care se găsesc in satele palatelor din Versailles.. * Toate arată la fel: ceasul două­sprezece. E miezul zilei sau miezul nopţii?... Soarele, din mijlocul cerului, îşi trimite prin geamlâcurle pic­tate razele sale ca să împrumute cupelor sclipiri de hiacint, — sau luna, din tăcerea nopţii calde şi aromitoare, râvneşte la fericirea ascunsă după perdelele ţesute în fire de aur?

Next