Tribuna, noiembrie 1911 (Anul 15, nr. 239-262)
1911-11-25 / nr. 258
ISI*___________________________ rilor organizate cu prilejul sfinţirei casei organului, pe a cărui conştiinţă, după convingerile d-sale, aipăsau păcate aşa de grele. Inexplicabil într’adevăr, cu ce intimă lua parte domnul Vlad la acele serbări ? D. Suciu, era mai sincer, domnia sa care încă ştia despre trădările noastre, deşi stătea în Arad, s’a abţinut, cei drept, să ia parte. A doua chestiune e tot de principiu şi trebuie clarificată. I. Vlad, care ne înşiră păcatele săvârşite de zece ani încoaci, păcatele „grupării” îl scoate pur şi simplu pe d. Goldiş de sub răspundere, mai mult, îi hărăzeşte cununa istoriei sale nepărtinitoare, iar nouă focul iadului vecinie. Ei bine, procedeul e cam arbitrar. Goldiş, o ştie toată lumea, nu o tăgădueşte nici domnia sa, a aparţinut până în momentul isbucnirei crizei, „grupării noastre”, a fost colaboratorul cel mai intim şi mai adict al oamenilor grupaţi în jurul „Tribunei”, el însuşi cu o influenţă directă şi hotărîtoare asupra atitudinilor ziarului, cum se poate că pentru aceleaşi fapte istoria să-i dea unuia cununa, altuia osânda ei ? Nu e ridicol să învinuiască „gruparea Tribunei care a făcut alegerea lui Iosif Goldiş de episcop la Arad în contra voinţei şi fără aprobarea conducerei de partid” alegerea unchiului domnului Goldiş, care l-a adus la Arad şi l-a făcut secretarul său, alegere în care d. Goldiş şi-a avut partea, sa absolut hotărîtoare şi totuşi crima să o menţie numai pentru „comanditari” ? Dar fiindcă suntem la acest punct, ne permitem să-i aducem aminte domnului Vlad, că alegerea lui Goldiş la vremea sa, dacă nu ne înşelăm a avut aprobarea chiar şi a domniei sale şi că convingerea ce o mărturiseşte azi este absolut nouă. Nu afirmăm cu siguranţă, dar ni se pare, că cu prilejul acestei alegeri a fost domnia sa în Arad, când îl ridicase la un banchet d. Goldiş un toast pentru „tânărul care de dragul formelor („disciplina”, „solidaritatea’) na jertfit esenţa”. Sau de pildă cu alegerea din Nădlac, la care vom mai reveni mai jos, unde suntem învinuiţi că n’am fi reprobat pe marele tribunist Aurel Petrovici. Dar de ce nu l-a reprobat d. Goldiş ? N’a scris d. Goldiş faimosul său articol „Sofia Chicin”, de ce nu i-a dat titlul „Aurel Petrovici” ? Vom mai reveni altfel asupra rolului dlui Goldiş, nedespărţit de tot ce s’a săvârşit în acest interval la „Tribuna”, în reflexiunile noastre, punct cu punct asupra învinuirilor domnului Vlad, ca să se vadă clar, ori că d-sa este victima unor mistificaţii, fiind vorba de intrigi de după culise, cu cari suntem constrînşi să ne perdem acum vremea, ori că d. Vlad îşi construieşte în mod absolut uşuratec pretinsele sale dovezi. Să mergem deci pe rînd. întâi începe d. Vlad cu chestia alegerilor de episcop din Caransebeş, şi a alegerii lui Iosif Goldiş. Urmează cu raporturile ce au existat între Mangra Brote şi Slavici şi „Tribuna”. Părintele Roman Ciorogariu a elucidat prin documente în broşura sa, natura raporturilor dintre „Tribuna”, Mangra, Brote şi Slavici. De un an întreg zi de zi nu facem altceva decât să protestăm şi cu cuvintele şi cu faptele împotriva ridicolei învinuiri. D. Vlad pur şi simplu reînoieşte acuze infirmate de mii de ori. Părintele Ciorogar a restabilit apoi adevărul atât în chestia alegerii de episcop a lui Iosif Goldiş, cât şi în chestia alegerii de episcop din Caransebeş. Dacă d. Vlad tot mai poate scrie în „Românul” că gruparea dela „Tribuna” e sub conducerea spirituală a lui Eugen Brote şi loan Slavici, atunci a încetat discuţia cu d. Vlad, pentrucă noi nu lucrăm cu „barosul” şi n’avem alte mijloace a’l convinge decât acte şi fapte, cari a’au prezintat în broşura părintelui Ciorogariu, dar despre dări, nimic mai uşor, decât ca d. Vlad să nu ia cunoştinţă. Până când nu vor fi răsturnate actele şi faptele acestea, d. Vlad n’are dreptul să mai bănuiască. Ţinem să revocăm în memoria dlui Vlad, că noi n’am contestat nici când dreptul comitetului naţional de a’şi crea şi susţine un organ oficial propriu, — totul ce am cerut era: să fim şi noi puşi la curent cu cele ce se petrec în comitet, canu cumva să ajungem în contrast de vederi cu comitetul, căci si duo dicunt idem, non est idem. Dar nu ni s’a îplinit cererea şi de multe ori eram avizaţi ori la informaţiile ziarelor străine, cari aveau comunicate de la comitet, ori la corespondenţii noştri deseori rău informaţi, căci numai pe cale indirectă ajungeam la informaţiile necesare. Nu, die Vlad, nu îndreptăţirea unui organ oficial am contestat-o, ci aducerea lui în Arad cu scop să deslănţuiască răsboiul intern. Intr’un punct suntem de acord cu dl Vlad. Recunoaştem şi noi că nu din motive de „concurenţă ’ comercială s’a adus „Românul” la Arad. Deosebirea între noi e numai, că noi vedem în venirea „Românului” aici intenţia declarată de a deslănţui între noi un răsboi politic, precum şi intenţia, de a sparge solidaritatea naţională. Dl Vlad menţine însă la rîndul său că motivele determinante ar fi fost „superioarele motive” ale salvării independenţei comitetului naţional — independenţă greu primejduită de suliţa „Tribunei” — cu alte cuvinte deci: distrugerea „Tribunei”. Vor fi existând „motive” superioare, die Vlad, dar acele vor fi la dv. numai în idee, iar în realitate vor fi în buzunarul dlui Vasile Goldiş, întocmai ca odinioară în buzunarul dlui Dimitrie Birăuţiu, care s’a dovedit superior comitetului în motivele superioare cu cari l-a tras pe sfoară. Noi îl socotim pe dl Goldiş şi mai superior decât pe dl Birăuţiu şi prevedem momentul „istoric” al situaţiei pe care o pregăteşte pas de pas. Dl Vlad este informat, că „în Arad existau două eurente, unul pur naţionalist, iar altul care înclina spre ideea guvernamentalizării partidului naţional român” şi că aceasta „s’a observat îndată după alegerea dela Dobra, când ajunse vacant cercul Nădlacului prin numirea lui Kristtoffy de prefect la Sătmar”, când dlor au candidat „contra voinţei dlui Ciorogariu şi a celorlalţi comanditari, pe dl Dr. I. Suciu”, iar „tribunistul” Aurel Petroviciu a fost chiar bărbatul de încredere al lui Hász Sándor”. Coloanele de pe atunci ale „Tribunei” mărturisesc altfel. Mărturisesc că a avut o atitudine de o rară însufleţire şi hotărâre pentru candidatura dlui Dr. I. Suciu şi că, iscusitul organizator Dr. I. Suciu a lăsat în baltă pe alegătorii săi întârziindu-se (chiar cu cât a trebuit să întârzie) cu lista de iscălituri ale alegătorilor cari cereau candidarea d-sale şi căzând astfel din vina d-sale proprie, căci n’a satisfăcut nici celei mai elementare dispoziţii a legii electorale. Hász Sándor, rămas fără contracandidat, a fost ales spre consternarea alegătorilor însufleţiţi pentru candidatura naţională. Pentru ce reface dl Vlad acest caracteristic finis? . Am întrebat şi pe părintele Ciorogariu că ce-i adevărat din pretinsa lui opunere la candidarea dlui Suciu în Nădlac şi dânsul îşi face cruce de cele ce aude acum. Nu-şi aduce aminte de amănunte, căci e demult, dar dânsul ţine că dl Vlad şi în chestiunea aceasta este rău informat. Dl Aurel Petroviciu este prieten bun cu Kristóffy, întocmai cum este şi dl Vlad dimpreună cu ceilalţi membri din comitet. A vrut să fie notar public în Nădlac, întocmai cum dl Goldiş a vrut să fie profesor de stat. Şi-a slujit interesele alipindu-se de Hász Sándor, precum şi-au slujit interesele acei membri din comitetul naţional, cari, în cercul Sascăi, părăsindu-l pe fostul deputat naţional, au sprijinit candidatura baronului Duca, membrul partidului guvernamental şi l-au ales deputat cu programul lui Tisza. L-am combătut, şi pe dl Petroviciu, care a susţinut candidatura lui Hász şi pe domnii din comitetul naţional, cari au sprijinit candidatura baronului Duca. Am măsurat deci cu aceiaş măsură. De altfel dl Aurel Petrovici este un valoros susţinător al românismului în acele părţi expuse şi prezidează toate acţiunile noastre culturale de acolo. Nădlacul are doar cea mai frumoasă biserică şi cele mai frumoase şcoli în bogata noastră Minutarele tuturor sunt oprite, precum timpul ar fi stat pe loc, şi toate arată la fel: ceasul douăsprezece, ceasul din urmă. E ceasul din urmă al unei epoci de măreţie şi splendoare, ceasul din urmă al regilor, al banchetelor strălucitoare, al balurilor bogate în dantele şi parfumuri, al alaiurilor zgomotoase şi vesele, ceasul din urmă al reginelor visătoare şi nefericite, al pajilor buclaţi şi suspinători, ceasul din urmă al intrigei de curte şi lacomei de onoruri. Ceasornicele din Versailles, care neîntrerupt au măsurat vremea, numărând şi clipele senine ale fericiri imperiale, dar şi momentele groaznice ale răzvrătirii sau răzbunării, aceste ceasornice, care au vestit pe amanţii frenetici că ceasul întâlniri se apropie, trezind fiori de patimă sub veşmintele curtenilor cu peruci pudrate şi manşete de dantele, aceste ceasornice, care prin tictacul lor prietinos şi discret, au fost singura muzică în iatacul sărutărilor, amintind mereu, ca o slugă credincioasă, ora hotărâtă a despărţirii, aceste ceasornice, astăzi nu mai au fost ca să trâmbiţeze curgerea vremii, căci viaţa s’a stins în splendidele palate, glumele şi cântecele au amuţit... In noaptea asta. In noaptea asta voi veni la tine Mireasă dulce a visurilor mele, In noaptea asta voi veni la tine In ora ’n care miile de stele, Vor scânteia în înălţimi senine. In noaptea asta candela sfioasă Tu să o laşi în taină să veghieze, In noaptea asta candela sfioasă In templul dragostei să lumineze, Să’şi tremure lumina ei duioasă. Cu mirodenii dulci să uzi în taină Altarul fericirilor visate, Cu mirodenii dulci să uzi în taină Locaşul sfanţ în care îngropate, Zac amintiri în a uitării taină. Şi să m’aştepţi căci voi veni la tine, Mireasă dulce-a visurilor mele, Şi să m’aştepţi căci voi veni la tine In ora ’n care miile de stele, Vor scânteia în înălţimi senine. Liviu Roman. TRIBUNA” 8 Decemvre n 101! Ceasornicele din Versailles. De Corneliu Moldovanu. Nicăiri nu poţi înţelege mai lesne şi mai repede trecutul, decât îndrumându-ţi paşii în însăşi ruinele istoriei. Ca să-ţi dai mai bine seamă de trista ironie a gloriei răsboinice, apropiete-te de mormântul celui care zace în domul invalizilor, şi ca să poţi deplânge soarta vechilor cetăţi, plimbă-ţi privirile printre locurile pustii ale măreţiei de odinioară, priveşte statuele antice pângărite, templele sfărâmate, admiră şi plângi, poposind o clipă în mijlocul ruinelor, aceste moaşte cumplite ale vremii. Am cutreerat rând pe rând toate drumurile şi aleele din parcurile de la Versailles, am văzut cu deamănuntul castelele, cu panouri răsboinice ori cu patriarhale frescuri de idilă, am stat uimit şi cu sufletul coborât în rugăciune, privind largile saloane, în care odinioară capriciul unui monarc schimbă destinele popoarelor, am măsurat cu ochii uimiţi de frumseţe, galeria oglinzilor, unde se făceau primirile grandioase ale solilor şi se trimeteau ţărilor răspunsuri, — am atins, asemeni necredinciosului ucenic din biblie, cu însăşi degetele mele, masa, patul, perna pe care şi-a odihnit trufaşele frunţi oboseala gloriei, şi astfel stând în apropiere de sufletul lucrurilor moarte, m’am pătruns de adevărul faptelor povestite în cărţi. Nimic însă nu mi-a impresionat atât de viu amintirea, ca ceasornicile, nu puţine la număr care se găsesc in satele palatelor din Versailles.. * Toate arată la fel: ceasul douăsprezece. E miezul zilei sau miezul nopţii?... Soarele, din mijlocul cerului, îşi trimite prin geamlâcurle pictate razele sale ca să împrumute cupelor sclipiri de hiacint, — sau luna, din tăcerea nopţii calde şi aromitoare, râvneşte la fericirea ascunsă după perdelele ţesute în fire de aur?