Tribuna, decembrie 1911 (Anul 15, nr. 263-286)
1911-12-04 / nr. 266
Anul XV. A^ad. Duminecă, 417 Decemvre ÎQU nr. 266 ABONAMENTUL \ _ un an . 28 Cor. Pe un jum. . 14 . Pe o lună . 2.40 . Numărul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Strada Deák Ferenc Nr. 20 INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 filed. Manuscripte nu să înapoiază. Cu cât observi mai cu deamănuntul frământarea societăţii noastre, cu atât te convingi mai mult cât de şubrede sunt uneori temeiurile pe cari conştiinţa publică îşi edifică consideraţia ce acordă oamenilor cari ies la suprafaţă. Ţi se întâmplă de atâtea ori, că judecând cu cea mai desăvârşită obiectivitate ţi-e imposibil să găseşti cheia reputaţiei unui om, pe care lumea l-a săltat sus de tot. II vezi stăpânul unei situaţii şi nu-ţi poţi da seama în puterea căror atribuţiuni a ajuns acolo ? Ii judeci faptele, îi cântăreşti vorbele, îi cercetezi trecutul şi prezentul,îţi înfrîngi toată patima ca să distingi clar, îi apreciezi cu o bunăvoinţă exagerată toate micile manifestări ale inteligenţei, te faci bun ca să nu jigneşti, dulceag ca să nu indispui pe nimeni, le iei toate de la început şi pe deasupra mai atunci în balanţă întreagă iertarea ta evanghelică.. E în zadar, raţiunea îţi răspunde scurt şi limpede: Dragul meu, nu înţeleg nimic... După câte o astfel de analiză rămâi aşa uluit, rătăcind cu mintea în sferele tulburi ale unor vagi combinaţii. Te stăpâneşte un fel de desgust, sufletul ţi se înmoaie în oboseală şi melancolie. Ţi se pare, că în Vârful turnului unei biserici, urcândume cu mare greutate, ai dat de-un olog, pe deasupra şi mut, mâncând cu poftă un codru de pâne încremeneşti când îl vezi lăfăind aşa vesel şi-l întrebi fără să vrei :Cine, păcatele, te-a adus în spate pân’ aici, cine te-a urcat pe trepte, doar cu cârjile tale neputincioase ştiu de bună seamă că n’ai venit, ce vrea cu tine capriciosul tău protector necunoscut la înălţimea asta, unde tu nu te poţi mişca, fără primejdia de-a te prăbuşi în fiecare clipă?... Tot mai multe întrebări chinuitoare te năpădesc, când mutul nu răspunde nimic, decât şade turceşte şi-şi face digestia... Căruia dintre noi nu i s’a întâmplat în viaţă să ajungă prada unor asemeni gânduri, de câte ori soarta îl punea în faţa cutărui fericit alintat de noroc? In astfel de clipe când vezi triumfând nedreptatea, fireşte că te răsvrăteşti şi potrivit firii tale cauţi o reparaţie pentru sentimentul tău de echitate jignit. Revolta ta e străină de orice gând meschin şi purcede din tendinţa sănătoasă de-a restabili ordinea morală tulburată prin menajarea nedreptăţii. Cu cât trece vremea însă, în suflet ţi se mai domoleşte acest avânt repulsiv, făcând loc unei dureroase resemnări filozofice- Iţi dai seama cu încetul, că în alergarea aista nepotolită a vieţii, chiotul vulgar al patimilor îneacă adese glasul adevărului şi că numai vremea, acest tribunal implacabil, va putea lămuri în cursul ei odată şi odată cărările dreptăţii... De aceea mai taci şi înghiţi de multe ori, lăsându-i în plata domnului pe straşnicii triumfători ai norocului ieftin şi brutal, cari mişună în faţa ta.... Răbdarea însă, ţi-e pusă prea greu la încercare, când alături de proslăvirea neputinţei vezi pălmuirea realului merit, când deodată cu glorificarea mediocrităţei talentul e tras în noroi. In astfel de momente îţi vine să arunci la o parte toate consideraţiile mărunte cari ţi-au impus tăcerea şi dacă mai este în tine putere de-a te răsvrăti, să te ridici cu cea din urmă protestare pentru a apăra adevărul. De câte ori n’am trecut şi eu, ca şi alţii, prin această sbuciumare a sufletului? Cu deosebire în harta acestui an am văzut săvârşindu-se în publicistică actele celei mai strigătoare nedreptăţi în apreciarea valorii unor oameni din viaţa noastră publică. M-am ferit însă să spun un cuvânt, fiindcă un sentiment de delicateţă mă îndemna să nu mă apropiu de câmpul sterp, bântuit de potopul injuriilor personale. Aş păstra şi de aci înainte această tăcere, dacă n’aş vedea stăruinţa sistematică în calomniarea unui om, care prin întreg felul lui de-a fi e un intelectual chinuit de problemele înaintării neamului din oare a răsărit şi pe care îl slujeşte cu condeiul de vre-o două decenii. A tăcea mai departe în acest caz mi se pare imoral, fiindcă aş contribui în mod tacit la falsificarea adevărului. ♦ Oameni călăuziţi de patimă aruncă de vre-un an încoace într’o parte a presei de la noi cele mai triviale insulte la adresa scriitorului Ilarie Chendi. Mai alaltăieri d-nul Aurel C. Popovici, într’un articol din „Românul”, cu obişnuita-i grandeţă olimpică îi asvârle o lopată de epitete din bun senin şi pe urma domniei sale alţi pui de Jupiteri batjocoresc în dragă voie pe neobositul critic literar. Negreşit că toate aceste injurii cu cât sunt mai tulburate cu atât îl lasă mai senin pe prietenul nostru. Cu liniştea lui de observator rafinat, cu ironia lui fină, cu eleganţa de subtil analist, Chendi e în stare să lupte în zece fronturi deodată şi să-şi amuţească adversarii. El n’are nici o lipsă de apărarea noastră şi-mi dau seama de la început că probabil un zîmbet discret îi va juca pe buze când ceteşte aceste rînduri.... Dar aici se ridică o chestiune de ordin principial, care trebuie să intereseze deopotrivă lumea noastră de bun simţ. E uşurinţa nesocotită cu care se trece adese la noi peste oamenii de merit, pentru a menaj în acelaş timp cea mai crasă mediocritate. Cum adică? Se poate îngădui, ca în zilele noastre, în seceta asta nemiluită de personalităţi, când ignoranţa se plimbă de atâtea ori în carul de triumf, în mintea unor oameni să se zămislească ideia, că un Ilarie Chendi trebuie aruncat de pe stânca tarpeică? Astăzi când celebritatea e aşa de ieftină, când pomposul brevet de „fruntaş” ţi-l poţi răscumpăra cu un toast despre „femeia română”, când abia te mai învârteşti de „valoroşi”, de „magnificenţi” şi de „iluştri” bărbaţi, duşmani de moarte ai sintaxei româneşti, un scriitor care cu fosforescenţa spiritului său aduce de două decenii o perpetuă infusiune de viaţă şi inteligenţă în coloanele publicisticei noastre greoaie, trebuie lovit la mir cu parul, drept răsplată pentru atâta amar de suflet risipit pe drumuri? Ţi-e greu în adevăr să-ţi mai stăpâneşti amărăciunea şi să nu dai frâu slobod parimei care ţi se ridică în faţa atâtor altare de idoli falşi, unde numai tămâia de bună mireasmă a inteligenţei n’o simţi arzând. Mă gândesc că din cea mai fragedă adolescenţă urmăresc aproape zi de zi alergarea acestui condei neodihnit, răsplătit cu atâta dărnicie de unii din ceata marilor noştri conducători de neam. Ar fi o bibliotecă întreagă dacă s’ar aduna nenumăratele articole literare, sociale, politice, iscălite, şi neiscălite, cari au părăsit masa de scris a lui I. Chendi ca să facă educaţia cititorilor noştri. Câte probleme cari au fructificat gândirea, câte orientări culturale, câte îndrumări de ordin literar şi artistic nu se desfac din munca vastă a acestui risipitor, care n’a avut o clipă de răgaz pentru sine. Cetitorul inteligent a învăţat din scrisul lui să aprecieze talentul adevăraţilor scriitori, să aleagă griul curat din pleava goală,să zîmbească în faţa multelor noastre neajunsuri sociale, să facă haz pe socoteala burtăverzimei ignorante şi mai ales să se împotrivească din răsputeri la toate orgiile prostiei omeneşti. Tineretul care i-a citit, cărţile şi a urmărit cu atenţie scrisul lui a fost în mod firesc influenţat de aceste credinţe şi e un adevăr necontestat că în munca de regenerare intelectuală a societăţii noastre opera literară a lui Chendi are un rol hotărîtor. Adevărat, că în vremea asta cât a stat la masa de scris, înegrind cu slova lui măruntă nenumăratele file, scriitorul n’a putut să slujească şi idealul de viaţă al celor mai mulţi din triumfătorii noştri. Nu ştiu să aibă bani la bancă, să fi făcut rost de rea valorilor la noi de Octavian Goga.