Tribuna, 1957 (Anul 1, nr. 1-47)
1957-02-10 / nr. 1
2 Tribuna CLASICUL PAVEL DAN Dacă ar trăi și acum, Pavel Dan ar împlini în august cincizeci de ani. A murit în pragul maturității literare, cu gîndul la marea lui operă nescrisă, din care ne-a lăsat doar cîteva fragmente de-o clasică limpezime în construirea acțiunii și a personajelor Plănuia pînă-o ultima clipă să scrie „romanul Cîmpiei“, anunțîndu-l exultant ca pe o operă ce va mirosi „a primăvară, a flori, a vis și a fericire“. In confidențele făcute prietenilor, scheletul viitoarei lucrări se închega pînă la detalii; ea urma să fie „un mare cîntec al satului, cu șapte frați în centru“ — cum ne informează primul său biograf autorizat, Ion Chinezu. Luîndu-ne după aceleași informații, virtuala evocare epică purta un titlu simbolic, Ospățul dracului, și ar fi inclus ca prim nucleu ciclul Urcăneștilor. Cum primele două nuvele din volum, magistral realizate, Poveste țărănească (Orcan bătrinul) șilnmormîntarea lui Orcan bătrinul, continuă un fir epic ce s-ar vrea desfășurat pe planuri multiple cu rezolvarea definitivă într-un roman, proectul nu ni se pare de loc un simplu deziderat sentimental. Mort la treizeci de ani, în august 1937, Pavel Dan nu s-a mai putut consacra romanului, înainte cu un an, printre injecții cu morfină și crize morale, a conceput la o masă portativă de spital ultima sa nuvelă de valoare antologică, Iobagii. N-a mai avut răgazul s-o revadă cu exigență în final, după cum nu și-a revăzut în întregime nici schițele și nuvelele, adunate și grupate de el în volum, dar apărute abia după moarte, în 1938, sub îngrijirea aceluiași Ion Chinezu. S-a încercat și se încearcă mereu, în spirit științific, o apropiere între Pavel Dan și ceilalți trei clasici ai prozei romînești pe care i-a dat Ardealul: Rebreanu, Slavici și Agîrbiceanu. Evident, Pavel Dan face parte din aceeași familie de prozatori robuști și austeri, de formație riguros realistă, unii dintre ei fără un simț deosebit pentru natură și presaj, receptivi mai ales la problematica morală a omului. Sub unghi tematic, pățania bătrînului care, venit la oraș, cheltuiește toți banii pentru cîteva pahare de cacao (Jura), sau lipsa de prevedere a lui Precul, țăranul păcălit de tîrgoveți din schița cu același nume, amintesc, într-o altă ambianță, de „proștii“ lui Rebreanu. Teza morală din Intelectualii — nuvelă-pamflet ce demască violent, în tonuri de șarjă, moravurile decăzute ale „domnilor“ rurali, făcînd totodată elogiul lumii pure, ingenue a satului — ni se pare apoi un ecou al lecturilor din Agîrbiceanu și Slavici (Slavici cu al său Popa Tanda). In contact cu lumea orașului, Pavel Dan adoptă, asemeni țăranului, o rezervă înțeleaptă, bănuindu-i instinctiv laturile inumane sau de-a-dreptul grotești, văzînd-o în perspectivă, ca un ferment impur menit să dizolve vechile tradiții austere ale satului, rigoarea lui morală. Intr-o nuvelă cu caracter biografic, Zborul de la cuib, întîlnim chiar tonul elegiac al dezrădăcinatului; scriitorul „își dă seama că e o creangă ruptă din trunchiul puternic al satului, aruncată undeva în lume“ și visează la liniști și prospețimi rurale. Sentimentul, pasager și împrumutat din lirica lui Goga, nu-l va împinge însă pînă la idealizarea semănătoristă a lumii sătești, alterîndu-i vigoarea observației. O singură dată — cum observă și Florian Potra, îngrijitorul actualei ediții — scriitorul opune intelectualității rurale obtuze și de-un penibil vid sufletesc, o țărănime nediferențiată pe categorii sociale (Intelectualii), eșuînd într-o satiră unilaterală. O face însă și atunci mai mult din motive de construcție antitetică, reducînd am spune, ca-ntr-o pictură de gen, toate nuanțele la două culori primordiale, alb și negru. Și pentru a lărgi acest capitol al filiației și al influențelor, amintim în treacăt că atmosfera apăsătoare a micului tîrg provincial din întîlnire, unde dramele intime se consumă fără ecou public, iar oamenii, se zbat fatal între abulie și ratare, cheamă vag în minte peisajul dezolant cehovian (cunoscut probabil și prin filiera lui Rebreanu), seria micilor „oameni de prisos“ atinși de morbul disoluției înainte de a schița vreun gest voluntar. Ucenicia mărturisită la școala clasicilor ruși: Tolstoi, Dostoevski, Gogol — la care noi am mai adăuga și pe Andreev, acel „creator de miracole“ cum îi spune Gorki — l-a ajutat desigur pe Pavel Dan să-și precizeze grabnic drumul său propriu în literatură, caracterizat prin construcție suplă, analiză și reflecție ponderată, simț pentru satira socială bine orientată și pentru elementul fantastic de esență folclorică. ... Inchipuiți-vă, în cazul lui Pavel Dan, un scriitor mai puțin impasibil față de oameni și evenimente decît Rebreanu, observator lucid al realității dar în același timp avînd și o anume romantică a abordării subiectului, o afecțiune vădită față de oamenii de jos pe care-i învăluie într-un zîmbet amar, compasiv. Un prozator realist cu gust pentru fantastic, fără să fie în acest caz vorba de vreun procedeu speculat, livresc. Mai bine zis un prozator dotat cu uimitoare forță de concretizare a miraculosului preluat din folclor, sub pana căruia toamna, personificare bizară „cu iarbă verde în părul cărunt“ sperie cîinii Urcăneștilor; diavolul dintr-o icoană țărănească învie (Orcan bătrinul); luna, în imaginația bolnavă a moțului, sare din stîncă în stîncă luînd-o la goană printre brazi, sporind pînă la halucinație atmosfera de groază adecvată momentului (Copil schimbat). Pavel Dan este în același timp un excelent pictor al naturilor moarte, al peisajului hieratic din cîmpia ardeleană și al descrierilor de interior, creind atmosferă cu minimum de amănunte și resurse lexicale. Mai adăugați un ton elegiac, ușor fatalist, ce plutește ca o fluturare de aripi negre peste unele din schițe și nuvele (Orsita, Priveghiul, Zborul de la cuib), punct în care concepția despre viața a scriitorului și a eroilor săi — țărani simpli ținuți de vechile regimuri într-o cruntă înapoiere — aproape se confundă. Străbate însă chiar din asemenea pagini de amară meditație asupra destinului omenesc într-o lume potrivnică oricărui ideal înalt, poezia vieții simple, trăită lucid dar cu un oarecare sentiment al zădărniciei. Și în fine o ultimă caracteristică, și cea mai importantă: nervul polemic ascuțit ce dă originalitate și pondere unei întregi părți din opera lui Pavel Dan, manifestat pregnant mai ales în ciclul Urcăneștilor. Roman în miniatură, — acest ciclu prin construcția lui de-o clasică sobrietate, prin analiza subtilă a relațiilor sociale și îndeosebi prin acel caracter de satiră socială de pe poziții realist critice, reprezintă — alături de iobagii, de Zborul de la cuib, cu shakespearianul dialog dintre șoarece și mort și de Priveghiul, cu un final atît de demascator — partea cea mai semnificativă din nuvelistica lui Pavel Dan. Descrierea exactă, pînă la minuție, a vieții țărănești este făcută aici cu o rară concizie și pătrundere, din interiorul fiecărui personaj. Nimic de prisos în zugrăvirea voit caricaturală a chiaburimii ardelenești din perioada imediat următoare primului război mondial. Dramele se consumă lent, fără convulsiuni vizibile. Vaier încearcă să-și deposedeze părinții de avere, mituinduși bunicul senil, pe Urcan. Mama lui, Ludovica, îi va dejuca planurile. După scena barocă a întîlnirii din cîmp, cînd mama sigură pe situație, fiindcă aranjase totul la notariat, își admonestează fiul: „Te duci după certificat sa intabulezi locul lui tatăl tău pe roșia lui Trifoi? Du-te că ...“ iar Vaier trece pe lîngă ea făcîndu-se că n-o bagă-n seamă și „dorind de răsuna hotarul“, Ludovica se lipișește. „Pe încetul fapta rea își pierde ascuțișurile, nu o mai împungea în suflet, o vedea ca pe oricare altă treabă omenească“. (Orcan bătrinul). Finalul nuvelei cade ca o cortină peste o dramă în aparență rezolvată: „In casa Urcăneștilor era acum pace deplină“. Stratificarea socială a lumii țărănești este observată cu acuitate revoltă; ceremonialul omului îmbogățit, descris cu fățișă ironie, provocă dezgust. Urcăneștii vor duce fînul unui om sărac numai ca satul să vadă că ei și-au cumpărat clopote la boi. La biserică Simion tușește semnificativ, dormind apoi tot timpul liturghiei asemeni celorlalte „gazde“. Inmormîntarea lui Urcan bătrînul, scenă pe zeci de pagini, o delirantă și de un burlesc unic în literatura noastră, reprezintă momentul culminant al artei lui Pavel Dan. Bătrânul, purtat pe brațe, va fi arat să mai vadă odată podelele afumate ale odăii în care își macinase viața, să mai respire aer pișcător de fum de balegă și de coconi, aer care i se părea cel mai curat din lume numai cald să fi fost“. Predica popei Tiron — acel personaj grotesc, pe vremuri „cu fumuri de sfințenie“, ieșit parcă din viziunea infernului dantesc — întregește și ea atmosfera. Pe linia aceleiași caricaturi, convoiul însoțitorilor lui Urcan seamănă halucinanta cohortă de strigoi, iar bocetul aduce ,la țipăt de pasăre de pradă spart in largul cîmpului“. Natura însăși, insultată, își pierde pentru moment solemnitatea: .......începu să sufle un vînt rece, vînt de primăvară, vînt necurat“. Ce-ar fi devenit, în planul romanului, acest original și masiv prozator ardelean, cu o paletă ce amintește de pictorii școlii flamande și dotat cu un dar excepțional de portretizare, e de prisos să ne mai întrebăm. Opera sa, puțină cîtă este și inegală, prin ciclul amintit ca și prin celelalte piese antologice, îl situează fără echivoc printre fruntașii nuvelei romînești. ION OARCASU Tribuna Redactor șef: Ioanichie Olteanu Colegiul de redacție: Acad. I. Agîrbiceanu, Valeriu Bologa, Ioan Ceterchi, Victor Cheresteșiu, Aurel Ciupe, Dumitru Isac, I. D. Mușat, Iosif Pervain, Sigismund Toduță, Mircea Zaciu. Redacția și administrația: Cluj, str. Pușkin, I. Abonamente: 3 luni 6 lei; 6 luni 12 lei; 12 luni 24 lei. VIAȚA ROMÎNEASCĂ Colocviul critic în jurul ultimei ediții a romanului Enigma Otiliei nu s-a încheiat încă și numeroși cititori ai lui G. Călinescu, precum și toți iubitorii de literatură, pot să parcurgă in Viața romînească (nr. 11/1956) primele fragmente din Scrinul negru roman ce continuă acțiunea Bietului Ioanide. Marea frescă e reluată din preajma anului 1950. Reîntîlnim figuri cunoscute: Madam Valsamaki-Farfara, Hangerlia, etc. Pe unii ii găsim la Talcioc, făcind comerț cu vechituri, alții, mai prevăzători, s-au încadrat activ în noua societate. Hagienus — acomodant și inofensiv — e translator de limba rusă. Suflețel tezaurizează pietre scumpe și fricos, le ascunde in cavitatea unui baston .. . Apar și numeroase personaje noi, dar ca figură dominantă întîlnim pe același Ioanide, fermecător și complex. Dacă aceste fragmente — 72 de pagini — nu permit să se întrevadă țesătura ulterioară a cărții, ele ne readuc însă întreagă, marea artă de romancier a lui G. Călinescu — spiritul balzacian al construcției, luciditatea, clasicismul său și mai ales acea tulburătoare poezie a lumii noi, la construirea căreia arhitectul Ioanide participe cu plenitudine. In același număr din Viața romînească, Alexandru Sever își publică al XIX-lea capitol din romanul Cezar Dragoman, în pregătire la E.S.P.L.A. Eroul principal a „ajuns" în marea burghezie și aristocrație dintre cele două războaie. Personajele sunt în general robuste, bine zugrăvite. Stilul mai cere însă multe și substanțale retușări. L TOMESCU UTUNK Primele trei numere din acest an ale revistei Utunk, apărute în noul format — mai mic — marchează tendința redacției de a-și limita sfera preocupărilor la problemele literaturii și artei, cedînd treptat Korunk-ului, în prag de apariție, sectoarele muncii ideologice, politice și științifice. Materialul beletristic și în special proza este bogat reprezentată. Remarcăm în primul rînd nuvela lui Horváth István. Nori grei (numerele 2 și 3), inspirată din viața unui sat ardelean în preajma unor alegeri din trecut. Prioritatea ce-o acordăm lui Horváth se explică prin faptul că de mult timp, exceptînd cîteva poezii, el n-a publicat lucrări mai semnificative pentru evoluția sa scriitoricească. Szilágyi András, în povestirea Pista și Ilie, zugrăvește un moment emoționant din viața a doi copii, unul român, altul maghiar, care se vor regăsi într-o prietenie durabilă. Proză mai semnează Tibor László, Mi kó Ervin, Páskándi Géza și alții. te Revista publică versuri semnate Horváth István, Bartalis János, Toth István, Bodor Pál, Márki Zoltán, Bárdos B. Arthur. In nr. 1, Jánosházy György dă o bună traducere a poeziei Moartea căprioarei a neuitatului Nicolae Labiș. Se mai publică traduceri din Francisc Munteanu, Radu Boureanu, Alfred Margul- Sperber, Vladimir Ciocov. Se publică cronici dramatice privitoare la spectacolele Teatrelor maghiare din Cluj, Oradea și Tg. Mureș, iar în nr. 3 Borghida István semnează prima parte a cronicii plastice consacrată Expoziției regionale din Cluj. In numerele 1 și 2, Szabédi László publică un amplu studiu despre imaginea artistică. Documentat, folosind variate exemple, studiul aduce o contribuție prețioasă la elucidarea unor probleme ale formei și conținutului imaginii artistice. TEODOR ALB& ZNAMIA Revistele sovietice acordă, în general, o atenție cu totul deosebită lucrărilor de proză. Număr de număr, pe lîngă bucăți scurte — schițe și povestiri — ele publică romane și nuvele mai întinse. Caracteristic în acest sens, este și numărul pe decembrie 1956 al revistei Znamia, în paginile căreia, alături de povestirile In tramvai de Iurii Naghibin și O jumătate de sac de cartofi de O. Gorciakov, întîlnim finalul nuvelei Cruzime (urmare din nr. 11) de Pavel Nilin și partea ultimă a romanului Noi toți am ieșit din popor (primele două părți au aparut in nr. 10 și 11) de Vizirul Bere, traducere din limba letonă. După cum reiese și din cuprinsul anual al revistei, numărul pe decembrie nu constituie deloc o excepție. Dimpotrivă, precumpănirea prozei artistice asupra celorlalte sectoare formează, oarecum, specificul revistei. Astfel, Znamia a publicat, în 1956, trei romane (unul original și două tălmăciri), cinci nuvele și unsprezece povestiri, ceea ce, la numărul său de pagini, reprezintă, evident, foarte mult. Dacă adăugăm și materialele de publicistică — în număr de 20 — ne dăm și mai bine seama de locul însemnat pe care îl ocupă proza în această revistă. De altfel, este suficient să amintim că în numărul pe decembrie, din cele 208 pagini, 154 sunt rezervate prozei propriu zise. Firește, nu lipsesc din revistă nici poezia, teatrul și critica literară, cu toate că dețin un spațiu incomparabil mai restrîns. Spațiul redus nu influențează însă cîtuși de puțin asupra eficienței și calității materialelor, mai ales în ce privește critica. Grăitoare în acest sens este însăși rubrica de critică și biografie din numărul de pe decembrie, care, deși cuprinde numai două materiale (un studiu critic și o recenzie), este cît se poate de interesantă și instructivă, îndeosebi articolul Poezia gîndirii și luptei, semnat de E. Starikova, ridică unele probleme de stringentă actualitate pentru dezvoltarea prozei realist-socialiste. Analizînd volumele de schițe și reportaje ale lui Valentin Ovecikin, autoarea dezvăluie legătura dintre practica directă de viață a scriitorului și evoluția eroilor săi. De remarcat totodată și modul competent în care E. Starikova urmărește cristalizarea talentului lui Valentin Ovecikin în ansamblul operei sale. In afară de materialele beletristice, numărul 12 ne reține atenția prin Amintiri despre V. I. Lenin de S. I. Bagoțki (din timpul primului război mondial și din primul an după victoria marii revoluții socialiste). Interesante sunt de asemenea materialele documentare din arhiva lui G. V. Phlehanov, apărute cu prilejul centenarului nașterii acestuia. ION LUNGU