Tribuna, 1957 (Anul 1, nr. 1-47)

1957-02-10 / nr. 1

2 T­ribuna CLASICUL PAVEL DAN Dacă ar trăi și acum, Pavel Dan ar împlini în august cinci­zeci de ani. A murit în pragul maturității literare, cu gîndul la marea lui operă nescrisă, din care ne-a lăsat doar cîteva fragmente de-o clasică limpezime în construi­rea acțiunii și a personajelor Plă­nuia pînă-o ultima clipă să scrie „romanul Cîmpiei“, anunțîndu-l exultant ca pe o operă ce va mi­rosi „a primăvară, a flori, a vis și a fericire“. In confidențele făcute prietenilor, scheletul viitoarei lu­crări se închega pînă la detalii; ea urma să fie „un mare cîntec al satului, cu șapte frați în centru“ — cum ne informează primul său biograf autorizat, Ion Chinezu. Lu­­îndu-ne după aceleași informații, virtuala evocare epică purta un titlu simbolic, Ospățul dracului, și ar fi inclus ca prim nucleu ciclul Urcăneștilor. Cum primele două nuvele din volum, magistral realizate, Poveste țărănească (Orcan bătrinul) șiln­­mormîntarea lui Orcan bătrinul, continuă un fir epic ce s-ar vrea desfășurat pe planuri multiple cu rezolvarea definitivă într-un ro­man, proectul nu ni se pare de loc un simplu deziderat sentimen­tal. Mort la treizeci de ani, în au­gust 1937, Pavel Dan nu s-a mai putut consacra romanului, înainte cu un an, printre injecții cu mor­fină și crize morale, a conceput la o masă portativă de spital ultima sa nuvelă de valoare antologică, Iobagii. N-a mai avut răgazul s-o revadă cu exigență în final, după cum nu și-a revăzut în întregime nici schițele și nuvelele, adunate și grupate de el în volum, dar apărute abia după moarte, în 1938, sub îngrijirea aceluiași Ion Chi­nezu. S-a încercat și se încearcă me­reu, în spirit științific, o apropie­re între Pavel Dan și ceilalți trei clasici ai prozei romînești pe care i-a dat Ardealul: Rebreanu, Sla­vici și Agîrbiceanu. Evident, Pavel Dan face parte din aceeași fami­lie de prozatori robuști și austeri, de formație riguros realistă, unii dintre ei fără un simț deosebit pentru natură și presaj, receptivi mai ales la problematica morală a omului. Sub unghi tematic, pă­țania bătrînului care, venit la o­­raș, cheltuiește toți banii pentru cîteva pahare de cacao (Jura), sau lipsa de prevedere a lui Pre­­cul, țăranul păcălit de tîrgoveți din schița cu același nume, amin­tesc, într-o altă ambianță, de „proștii“ lui Rebreanu. Teza morală din Intelectualii — nuvelă-pamflet ce demască violent, în tonuri de șarjă, moravurile de­căzute ale „domnilor“ rurali, fă­­cînd totodată elogiul lumii pure, ingenue a satului — ni se pare apoi un ecou al lecturilor din A­­gîrbiceanu și Slavici (Slavici cu al său Popa Tanda). In contact cu lumea orașului, Pavel Dan adoptă, asemeni țăra­nului, o rezervă înțeleaptă, bă­­nuindu-i instinctiv laturile inumane sau de-a-dreptul grotești, văzînd-o în perspectivă, ca un ferment im­pur menit să dizolve vechile tra­diții austere ale satului, rigoarea lui morală. Intr-o nuvelă cu ca­racter biografic, Zborul de la cuib, întîlnim chiar tonul elegiac al dezrădăcinatului; scriitorul „își dă seama că e o creangă ruptă din trunchiul puternic al satului, arun­cată undeva în lume“ și visează la liniști și prospețimi rurale. Sen­timentul, pasager și împrumutat din lirica lui Goga, nu-l va împinge însă pînă la idealizarea semănăto­­ristă a lumii sătești, alterîndu-i vigoarea observației. O singură da­tă — cum observă și Florian Potra, îngrijitorul actualei ediții — scriitorul opune intelectualității rurale obtuze și de-un penibil vid sufletesc, o țărănime nediferen­­țiată pe categorii sociale (Intelec­tualii), eșuînd într-o satiră unila­terală. O face însă și atunci mai mult din motive de construcție antitetică, reducî­nd am spune, ca-ntr-o pictură de gen, toate nuanțele la două culori primordia­le, alb și negru. Și pentru a lărgi acest capitol al filiației și al in­fluențelor, amintim în treacăt că atmosfera apăsătoare a micului tîrg provincial din întîlnire, unde dra­mele intime se consumă fără ecou public, iar oamenii, se zbat fatal între abulie și ratare, cheamă vag în minte peisajul dezolant ceho­­vian (cunoscut probabil și prin fi­liera lui Rebreanu), seria micilor „oameni de prisos“ atinși de mor­bul disoluției înainte de­ a schița vreun gest voluntar. Ucenicia măr­turisită la școala clasicilor ruși: Tolstoi, Dostoevski, Gogol — la care noi am mai adăuga și pe Andreev, acel „creator de miracole“ cum îi spune Gorki — l-a ajutat desigur pe Pavel Dan să-și pre­cizeze grabnic drumul său propriu în literatură, caracterizat prin con­strucție suplă, analiză și reflecție ponderată, simț pentru satira so­cială bine orientată și pentru ele­mentul fantastic de esență folclo­rică. ... Inchipuiți-vă, în cazul lui Pavel Dan, un scriitor mai puțin impasibil față de oameni și eveni­mente decît Rebreanu, observator lucid al realității dar în același timp avînd și o anume romantică a abordării subiectului, o afecțiu­ne vădită față de oamenii de jos pe care-i învăluie într-un zîmbet amar, compasiv. Un prozator rea­list cu gust pentru fantastic, fără să fie în acest caz vorba de vre­un procedeu speculat, livresc. Mai bine zis un prozator dotat cu ui­mitoare forță de concretizare a miraculosului preluat din folclor, sub pana căruia toamna, personi­ficare bizară „cu iarbă verde în părul cărunt“ sperie cîinii Urcă­neștilor; diavolul dintr-o icoană țărănească învie (Orcan bătrinul); luna, în imaginația bolnavă a mo­țului, sare din stîncă în stîncă luînd-o la goană printre brazi, spo­rind pînă la halucinație atmosfera de groază adecvată momentului (Copil schimbat). Pavel Dan este în același timp un excelent pictor al naturilor moarte, al peisajului hieratic din cîmpia ardeleană și al descrierilor de interior, creind atmosferă cu minimum de amănunte­ și resurse lexicale. Mai adăugați un ton ele­giac, ușor fatalist, ce plutește ca o fluturare de aripi negre peste unele din schițe și nuvele (Orsita, Priveghiul, Zborul de la cuib), punct în care concepția despre viața a scriitorului și a eroilor săi — țărani simpli ținuți de vechile regimuri într-o cruntă înapoiere — aproape se confundă. Străbate însă chiar din asemenea pagini de a­­mară meditație asupra destinului omenesc într-o lume potrivnică oricărui ideal­ înalt, poezia vieții simple, trăită lucid dar cu un oarecare sentiment al zădărniciei. Și în fine o ultimă caracteristică, și cea mai importantă: nervul po­lemic ascuțit ce dă originalitate și pondere unei întregi părți din opera lui Pavel Dan, manifestat pregnant mai ales în ciclul Urcă­neștilor. Roman în miniatură, — acest ciclu prin construcția lui de-o clasică sobrietate, prin anali­za subtilă a relațiilor sociale și îndeosebi prin acel caracter de sa­tiră socială de pe poziții realist critice, reprezintă — alături de iobagii, de Zborul de la cuib, cu shakespearianul dialog dintre șoa­rece și mort și de Priveghiul, cu un final atît de demascator — partea cea mai semnificativă din nuvelistica lui Pavel Dan. Descrie­rea exactă, pînă la minuție, a vie­ții țărănești este făcută aici cu o rară concizie și pătrundere, din in­teriorul fiecărui personaj. Nimic de prisos în zugrăvirea voit caricatu­rală a chiaburimii ardelenești din perioada imediat următoare primu­lui război mondial. Dramele se consumă lent, fără convulsiuni vi­zibile. Vaier încearcă să-și depo­sedeze părinții de avere, mituindu­­și bunicul senil, pe Urcan. Mama lui, Ludovica, îi va dejuca pla­nurile. După scena barocă a în­­tîlnirii din cîmp, cînd mama si­gură pe situație, fiindcă aranjase totul la notariat, își admonestea­ză fiul: „Te duci după certificat sa intabulezi locul lui tatăl tău pe roșia lui Trifoi? Du-te că ...“ iar Vaier trece pe lîngă ea făcîn­­du-se că n-o bagă-n seamă și „do­rind de răsuna hotarul“, Ludovica se lipiș­e­ște. „Pe încetul fapta rea își pierde ascuțișurile, nu o mai împungea în suflet, o vedea ca pe oricare altă treabă omenească“. (Orcan bătrinul). Finalul nuvelei cade ca o cor­tină peste o dramă în aparență rezolvată: „In casa Urcăneștilor era acum pace deplină“. Stratificarea socială a lumii ță­rănești este observată cu acuitate revoltă; ceremonialul omului îmbogățit, descris cu fățișă iro­nie, provocă dezgust. Urcăneștii vor duce fînul unui om sărac nu­mai ca satul să vadă că ei și-au cumpărat clopote la boi. La bise­rică Simion tușește semnificativ, dormind apoi tot timpul litur­ghiei asemeni celorlalte „gazde“. Inmormîntarea lui Urcan bă­­trînul, scenă pe zeci de pagini, o delirantă și de­ un burlesc unic în literatura noastră, reprezintă mo­mentul culminant al artei lui Pa­vel Dan. Bătrânul, purtat pe brațe, va fi arat să mai vadă odată pode­lele afumate ale odăii în care își macinase viața, să mai respire aer pișcător de fum de balegă și de coconi, aer care i se părea cel mai curat din lume numai cald să fi fost“. Predica popei Ti­­ron — acel personaj grotesc, pe vremuri „cu fumuri de sfințenie“, ieșit parcă din viziunea infernului dantesc — întregește și ea at­mosfera. Pe linia aceleiași cari­caturi, convoiul însoțitorilor lui Urcan seamănă halucinant­a co­­hortă de strigoi, iar bocetul aduce ,la țipăt de pasăre de pradă spart in largul cîmpului“. Natura în­săși, insultată, își pierde pentru moment solemnitatea: .......începu să sufle un vînt rece, vînt de primăvară, vînt ne­curat“. Ce-ar fi devenit, în planul ro­manului, acest original și masiv prozator ardelean, cu o paletă ce amintește de pictorii școlii fla­mande și dotat cu un dar excep­țional de portretizare, e de prisos să ne mai întrebăm. Opera sa, puțină cîtă este și inegală, prin ciclul amintit ca și prin celelalte piese antologice, îl situează fără echivoc printre fruntașii nuvelei romînești. ION OARCASU T­ribuna Redactor șef: Ioanichie Olteanu Colegiul de redacție: Acad. I. Agîrbiceanu, Va­­leriu Bologa, Ioan Ceterchi, Victor Cheresteșiu, Aurel Ciupe, Dumitru Isac, I. D. Mușat, Iosif Pervain, Sigis­mund Toduță, Mircea Zaciu.­­ Redacția și administrația: Cluj, str. Pușkin, I. Abonamente: 3 luni 6 lei; 6 luni 12 lei; 12 luni 24 lei. VIAȚA ROMÎNEASCĂ Colocviul critic în jurul ultimei ediții a romanului Enigma Oti­­liei nu s-a încheiat încă și nu­meroși cititori ai lui G. Călinescu, precum și toți iubitorii de litera­tură, pot să parcurgă in Viața romînească (nr. 11/1956) primele fragmente din Scrinul negru ro­man ce continuă acțiunea Bietului Ioanide. Marea frescă e reluată din preajma­ anului 1950. Reîntîl­­nim figuri cunoscute: Madam Val­­samaki-Farfara, Hangerlia, etc. Pe unii ii găsim la Talcioc, făcind comerț cu vechituri, alții, mai pre­văzători, s-au încadrat activ în noua societate. Hagienus — a­­comodant și inofensiv — e trans­lator de limba rusă. Suflețel te­zaurizează pietre scumpe și fricos, le ascunde in cavitatea unui bas­ton .. . Apar și numeroase per­sonaje noi, dar ca figură domi­nantă întîlnim pe același Ioanide, fermecător și complex. Dacă aceste fragmente — 72 de pagini — nu permit să se între­vadă țesătura ulterioară a cărții, ele ne readuc însă întreagă, marea artă de romancier a lui G. Căli­nescu — spiritul balzacian al con­strucției, luciditatea, clasicismul său și mai ales acea tulburătoare poezie a lumii noi, la construirea căreia arhitectul Ioanide participe cu plenitudine. In același număr din Viața ro­mînească, Alexandru Sever își pu­blică al XIX-lea capitol din ro­manul Cezar Dragoman, în pre­gătire la E.S.P.L.A. Eroul prin­cipal a „ajuns" în marea burghe­zie și aristocrație dintre cele două războaie. Personajele sunt în ge­neral robuste, bine zugrăvite. Sti­lul mai cere însă multe și substan­­țale retușări. L TOMESCU UTUNK Primele trei numere din acest an ale revistei Utunk, apărute în noul format — mai mic — mar­chează tendința redacției de a-și limita sfera preocupărilor la pro­blemele literaturii și artei, cedînd treptat Korunk-ului, în prag de apariție, sectoarele muncii ideo­logice, politice și științifice. Materialul beletristic și în spe­cial proza este bogat reprezen­tată. Remarcăm în primul rînd nuvela lui Horváth István. Nori grei (numerele 2 și 3), inspirată din viața unui sat ardelean în preajma unor alegeri din trecut. Prioritatea ce-o acordăm lui Hor­váth se explică prin faptul că de mult timp, exceptînd cîteva poe­zii, el n-a publicat lucrări mai semnificative pentru evoluția sa scriitoricească. Szilágyi András, în povestirea Pista și Ilie, zugră­vește un moment emoționant din viața a doi copii, unul român, altul maghiar, care se vor regăsi într-o prietenie durabilă. Proză mai semnează Tibor László, Mi­­ kó Ervin, Páskándi Géza și alții. te Revista publică versuri semna­te Horváth István, Bartalis János, Toth István, Bodor Pál, Márki Zoltán, Bárdos B. Arthur. In nr. 1, Jánosházy György dă o bună traducere a poeziei Moar­tea căprioarei a neuitatului Nico­­lae Labiș. Se mai publică tradu­ceri din Francisc Munteanu, Ra­du Boureanu, Alfred Margul- Sperber, Vladimir Ciocov. Se publică cronici dramatice privitoare la spectacolele Teatre­lor maghiare din Cluj, Oradea și Tg. Mureș, iar în nr. 3 Bor­ghida István semnează prima parte a cronicii plastice consacrată Expo­ziției regionale din Cluj. In numerele 1 și 2, Szabédi László publică un amplu studiu despre imaginea artistică. Docu­mentat, folosind variate exemple, studiul aduce o contribuție pre­țioasă la elucidarea unor pro­bleme ale formei și conținutului imaginii artistice. TEODOR ALB& ZNAMIA Revistele sovietice acordă, în general, o atenție cu totul deo­sebită lucrărilor de proză. Număr de număr, pe lîngă bucăți scurte — schițe și povestiri — ele pu­blică romane și nuvele mai întinse. Caracteristic în acest sens, este și numărul pe decembrie 1956 al revistei Znamia, în paginile căreia, alături de povestirile In tramvai de Iurii Naghibin și O jumătate de sac de cartofi de O. Gorcia­­kov, întîlnim finalul nuvelei Cru­zime (urmare din nr. 11) de Pa­vel Nilin și partea ultimă a ro­manului Noi toți am ieșit din popor (primele două părți au a­­parut in nr. 10 și 11) de Vizirul Ber­e, traducere din limba letonă. După cum reiese și din cuprin­sul anual al revistei, numărul pe decembrie nu constituie de­loc o excepție. Dimpotrivă, precumpăni­­rea prozei artistice asupra celor­lalte sectoare formează, oarecum, specificul revistei. Astfel, Zna­mia a publicat, în 1956, trei ro­mane (unul original și două tăl­măciri), cinci nuvele și unspre­zece povestiri, ceea ce, la numă­rul său de pagini, reprezintă, evi­dent, foarte mult. Dacă adăugăm și materialele de publicistică — în număr de 20 — ne dăm și mai bine seama de locul însemnat pe care îl ocupă proza în această revistă. De altfel, este suficient să amintim că în numărul pe decembrie, din cele 208 pagini, 154 sunt rezervate prozei propriu zise. Firește, nu lipsesc din revistă nici poezia, teatrul și critica lite­rară, cu toate că dețin un spațiu incomparabil mai restrîns. Spațiul redus nu influențează însă cîtuși de puțin asupra eficienței și ca­lității materialelor, mai ales în ce privește critica. Grăitoare în acest sens este însăși rubrica de critică și biografie din numărul de pe decembrie, care, deși cuprinde numai două materiale (un studiu critic și o recenzie), este cît se poate de interesantă și instructivă, îndeosebi articolul Poezia gîndi­­rii și luptei, semnat de E. Stari­kova, ridică unele probleme de stringentă actualitate pentru dez­voltarea prozei realist-socialiste. Analizînd volumele de schițe și reportaje ale lui Valentin Ove­­cikin, autoarea dezvăluie legătura dintre practica directă de viață a scriitorului și evoluția eroilor săi. De remarcat totodată și modul com­petent în care E. Starikova urmă­rește cristalizarea talentului lui Valentin Ovecikin în ansamblul operei sale. In afară de materialele bele­tristice, numărul 12 ne reține a­­tenția prin Amintiri despre V. I. Lenin de S. I. Bagoțki (din tim­pul primului război mondial și din primul an după victoria ma­rii revoluții socialiste). Interesan­te sunt de asemenea materialele documentare din arhiva lui G. V. Phlehanov, apărute cu prilejul cen­tenarului nașterii acestuia. ION LUNGU

Next