Tribuna, 1965 (Anul 9, nr. 1-51)

1965-10-14 / nr. 41

TITU MAIORESCU (Urmare din pag. l-a) Vie­na a cultivat simțul lui pen­tru armonie, pentru măsură, ea i-a sporit receptivitatea pentru frumos, in special pentru frumosul incorporat in operele clasice. Dar această școală a făcut mai mult decit atila: ea a ținut permanent in sfera interesului său pe Lessing și faptul acesta avea să fie capi­tal pentru dezvoltarea lui Maio­­rescu. In adevăr, acela care con­tribuie in cea mai mare măsură la organizarea intelectuală a scrii­torului român este marele critic german. Acestuia ii datorează el, intre altele, lărgirea orizontului său literar, interesul pentru lite­ratura engleză sau spaniolă. Stu­diile ulterioare ale lui Maiorescu aveau să aducă o imbogățire a cunoștințelor sale, dar liniile mari pe care avea să se miște gîndirea sa erau definitiv fixate cind părăsea Theresianum. La data Astfel făcut, Maiorescu era omul de ca­re avea mai mare nevoie cultura românească a timpului. Sintem­ după revoluția de la 1848 și după războiul Crimeii. Idealul cel ma­re al societății — unirea Moldo­vei cu Muntenia — se realiza in­tr-o unitate sentimentală impresio­nantă, dar celălalt ideal — orga­nizarea societății pe baze demo­cratice, era o chestiune dificil de realizat, dar o chestiune de natu­ră să pună in lumină lipsa unor criterii sigure de orientare socia­lă. Intr-adevăr, marea majoritate — aș zice aproape totalitatea — celor care luptau pentru sau îm­potriva democrației sunt incapa­bili să disocieze ideile sociale in­tre ele; pentru mulți din ei co­munismul se confundă cu socia­lismul; socialismul cu democrația; Louis Blanc și Proudhon sunt in­vocați ca autorități in materie, dar nimeni n-ar putea spune prin ce anume se apropie sau se deo­sebesc sistemele propuse de ei și mulți sunt acei care confundă, bu­năoară, socialismul lui Louis Blanc cu comunismul lui Blanqui, nu pentru că ideile intre ele ar avea vreo legătură, ci pentru că nume­le unuia are calitatea să semene cu numele celuilalt. Revoluția, războiul Crimeii, exilul, lupta pen­tru Unirea Principatelor, toate a­­cestea fac ca literatura zilei să fie cotropită de elocvența speci­fică jurnalismului. Un poet scrie o odă intitulată O Țigancă cu pruncul său la statuia Libertății în București, și același poet dă expresie idealului său politic al momentului in versuri de felul a­­cestora: „Și strigăm din orice parte: / Nu vrem un moțar plo­uat, / Vrem din neamul Bona­parte / Sînge de latin curat". Este drept că nu toate spirite­le cedează acestei tentații. Alec­­sandri iși continuă calea lui; a­­lături de el avem pe Nicolae Fi­­limon și pe Alexandru Odobescu, artiști care au meditat asupra ar­tei și sunt conștienți de cerințele ei. Dar cantitativ ei înfățișează atât de puțin și contemporanii lor le acordă o atenție atât de scăzu­tă! Acesta este cazul cu Odobes­cu, a cărui polemică pe chestiuni de teatru cu Rosetti rămâne fără nici un ecou, atât de fără ecou nicit nici pină astăzi ea n-a fost dezgropată nici de cercetătorii docți ai lui Odobescu, nici de ad­miratorii fanatici ai lui Rosetti. Iar atunci cind nu era sugrumată de ziarism, poezia revenea la for­me de multă vreme perimate In alte părți. Asistăm intr-adevăr la o resurecție a temelor literaturii preromantice, teme ce reactuali­zau îndeosebi figura unui Young, unui Gray și mai ales pe aceea a lui Volney. Cultivarea lor nu du­ce — in această vreme — la cre­area nici unei opere literare de seamă, dar ele pregătesc o anu­mită atmosferă sufletească din care avea să ia naștere, mai tir­­ziu, Mortua est a lui Eminescu. Acum suntem­ în lumea inconsisten­tă a fecioarelor transparente, care simt că trebuie să moară dulce, fluturînd un cintec plin de filozo­fie, să moară undeva pe Marea Marmara sau la Capri sau la Ve­neția — mai cu seamă la Vene­ția, redevenită actuală prin poe­zia lui Musset și aventurile doam­nei George Sand. Poezie de clișee curente, cel mai adeseori de cli­șee lairiste, căreia a înțeles să-i sacrifice ofrande și poeți ca V. A­­lecsandri, ea este de natură să a­­rate că literatura română constru­ia încă pe nisipurile mișcătoare pe care construise și in prima ju­mătate a secolului, fără să se poată ridica la înălțimea la care fusese ridicată de un Cîrlova sau Grigore Alexandrescu. Și tot in felul acesta se prezentau și teorii­le in legătură cu limba literară română. Natural, și aici era­ o tra­diție sănătoasă, reprezentată prin scriitori ca Negruzzi sau V. Alec­­sandri. Dar primejdia se ridica a­­menințătoare din nord, din Buco­vina lui Arune Pumnul, cu fone­tismul lui exagerat, din Ardealul lui Cipariu, cu latinismul lui in­transigent, din Muntenia, cu ita­lienismul lui Heliade Rădulescu — și de pretutindeni, dar mai al­les din lumea ziarelor, cu o inva­zie violentă a neologismului de o­­rigine franceză. In această lume, Maiorescu avea de îndeplinit un rol salutar: era nevoie de cineva care să știe separa sub criterii si­gure elementele ce se concurau și se confundau, era nevoie de ci­neva care să arunce lumina drep­tei judecăți in cele mai numeroa­se domenii de activitate spiritua­lă. Și este semnificativ faptul că prima manifestare publică in țara de peste Carpați ii este prilejuită lui Maiorescu de probleme de or­din social, el discută intr-o confe­rință sistemele socialiste ale tim­pului, pe care psihologia lui de fiu al Ardealului educat intr-un mediu care, din punct de vedere social reprezenta concepția jun­­kerilor germani, înțelege să le re­pudieze integral. Aceasta este o manifestare izolată, este drept, dar ea ne dă putința să vedem că datele fundamentale pe care avea să se construiască mai tîrziu con­cepția politică junimistă erau for­mulate, dlar și energic, cu mult mai înainte de înființarea Juni­mii. Urmărind să definim mai dea­­proape concepția lui literară, voi trece peste mărturiile intermedia­re și mă voi opri cîteva clipe la articolul închinat poeziei române în 1867. In liniile lui mari, artico­lul documentează scrisoarea pe care am amintit-o puțin mai îna­inte. Și intr-un anumit sens el se deosebește de tot ceea ce publi­cistica română datorează lui Ma­iorescu. Marea majoritate a arti­colelor lui sunt momente dintr-o luptă înverșunată, luptă pe care el a provocat-o adeseori, dar care alteori i-a fost impusă. Articolul care ne interesează insă pentru moment se prezintă intr-o situa­ție aparte. El a fost îndelung me­ditat și ar putea fi socotit drept mărturisirea de credință capitală a lui Titu Maiorescu în materie estetică. In cuprinsul său, studiul aducea o anumită concepție des­pre viața cuvintelor și rolul lor in poezie, concepție ce face tri­butar pe scriitorul român lui Vis­­cher in primul rînd, lui Hegel in al doilea rînd. Dar principiile în baza cărora el înțelegea să judece o operă literară erau altele: Ma­iorescu se arată aici preocupat de generalitatea sentimentelor, de armonia ce trebuie realizată în­­tr-o lucrare artistică, de noblețea subiectelor și expresiei; el înțele­ge să stabilească o serie de legi pe care trebuie să le respecte in evoluția sa un sentiment care, prin incorporarea lui in materie sensibilă, năzuiește să dea naște­re unei opere de artă. Și nu se dă înapoi nici de la stabilirea mo­delelor pe care, spre a le pune la îndemîna tuturor, hotărăște să le publice intr-o antologie. Și criti­cul român merge mai departe de­cit atila­ spre a asigura perma­nența operei de artă, el ii impune eliminarea a tot ceea ce consti­tuie incidență și este supus pro­cesului de perimare. Numele pro­prii nu pot fi întrebuințate de poet decit atunci cind istoria a consacrat poezia lor: poate fi cvi­­tată Elena sau Maria pentru că ele au fost înnobilate de poezia elină și de religia creștină, dar să aibă cineva inspirația să evite pe Ninița sau pe Lizișor, însem­nează să vulgarizeze totul pe de o parte, iar pe de altă parte să lege opera sa de elemente supuse perimării, dispariției sau ridicolu­lui. Dar elementele pe care le-am invocat aici sunt elemente de cir­culație generală, ele se identifi­că unul ci­e unul pe paleta siste­mului critic al clasicilor. Maiores­cu este astfel departe de a aduce o notă originală in ceea ce pri­vește concepția critică, după cum este departe de a afirma pentru prima dată in cultura română ne­cesitatea unei priviri critice a lu­crurilor. Ceea ce distinge pe Ma­iorescu in ordinea aceasta este faptul că el năzuiește să dea o bază științifică luptei literare și lingvistice deschise de scriitorii precursori: Alecsandri atacase la­tinismul și luptase pentru o orto­grafie înțeleaptă, dar nu el, ci Ma­iorescu este cel care arată justifi­carea științifică a luptei lui Alec­sandri, Alecu Russo — și înaintea lui alifia alții — cereau o critică literară severă; nici unul dintre dânșii insă nu este in măsură să dea o bază filozofică atitudinii lor critice. Meritul acesta revine de asemenea lui Maiorescu, care sta­bilește poeziei un ideal de atins, iar criticii o normă de procedare. Nu este intenția mea să intru In analiza amănunțită a sistemului critic pe care Maiorescu îl pro­pune în 1867, să arăt dacă diferi­tele elemente pe care se înteme­iază acest sistem izbutesc să tră­iască in armonie intre dinsele. Nici nu mă voi preocupa să arăt in ce măsură practica a fost pusă de acord cu teoria, să arăt bună­oară prin ce minune criticul care se ridica împotriva numelor pro­prii in poezie ajunge in cele din urmă să ceară Academiei premie­rea unui poet care nu cinta pe troieni și pe Elena, ci pe Lae Chioru și pe Ida. Menținîndu-mă și mai departe numai la datele generale ale problemei, voi amin­ti că al doilea moment important în construirea crezului literar al lui Maiorescu datează din 1885 și este determinat de opera drama­tică a lui Caragiale. Opera a­­ceasta nu era viabilă dacă i se aplicau cerințele formulate în 1867, ea nu aducea subiecte no­bile, nu aducea expresie nobilă și in loc să vorbească de Elena și de Agamemnon vorbea de Traha­­nache și de Farfuridi. Maiorescu pornește și de data aceasta de la afirmația că, in general, atunci cînd un poet lucrează pe date prea pregnante ale realității, nu va izbuti să se ridice la tempera­tura artei autentice. Iar atunci cind se pornește totuși de la a­­ceste date, impresia pe care o o­­peră de artă trebuie să ne-o facă, se impune să fie de așa natură nicit să ne sustragă influenței stri­cte a materialului utilizat. Ma­terialul acesta are o existență, fi­zică sau psihică, este determinat de anumite calități. El poate vor­bi prin această existență și prin aceste calități ale sale, poate in­fluența asupra noastră prin ele. Arta trebuie să suprime această calitate, să suprime autonomia e­­xistenței materialului real, să-l transfigureze. Brut, el își desfășoa­ră valurile brutalității sale la pl- CRONICA LITERARĂ [§ CRONICA LITERARĂ . CRONICA LITERARĂ . CRONICA LITERARĂ Există suficiente temeiuri pentru a spune că Ion Băieșu parcurge, odată cu ul­tima sa carte, o evoluție interesantă: în cazul lui se produce o deplasare de accente artistice, cu o intensitate pe care nici unul dintre tinerii prozatori nu o înregistrează. Mulți dintre aceștia experimentează o formulă artistică a lor, urmărind perspectiva de a o adunei ori de a o circumscrie prin coordonate noi, în timp ce Băieșu procedează derutant, schimbînd brusc unghiul de investigație. După lungi perioade de gestație, unii dintre tinerii scriitori riscă să rămînă egali cu ei înșiși, Băieșu, ,,Sillar­iCLiL imipp-fiind“ străbătînd o mișcare tactică riscă, cel mut să rămînă ine­gal, dar nu fără a se căuta pe sine cu o mai mare fervoare. De fapt, alternativele nu interesează­ opera d­e artă, pro­dusă într-un fel sau altul, este neîndoios o „unitate organi­că" și ca atare trebuie văzută valoric. Să explicăm sensul rîndurilor de mai sus prin cîteva observații aplicate. Surprindem, mai întîi, faptul că de la volumul anterior, Oameni cu simțul humorului, la cel pe care îl examinăm, autorul a abandonat o categorie estetică: comicul. Sesizăm aici o inițiativă programatică sau, mai precis, o intenție de a urmări grupuri de teme concentrice care își reclamă, firește, mijloacele artistice adecvate. Volumul precedent, spre exemplu, punea în lumină umorul, ironia, satira scrii­torului care detecta abil unele malformații sociale — în general, momente rizibile și, deci, incompatibile bunului simț colectiv — țintuindu le, astfel, sub focarul unei len­tile necruțătoare. Nu este de loc exp­us să-l vedem pe Băieșu continuînd mai tîrziu această ramificație a activi­tății sale. în volumul de față, registrul e altul — comicul nu apare decît accidental și, desigur, fără să aibă o funcț­e unificatoare. Tendința e de a surprinde universuri social­­morale p­e cînd din zona, uneori, foarte ascunsă și în același timp tulbure a resorturilor sufletești adinei. Mulți dintre eroii lui Băieșu au trecut sau sînt pe cale de a trece prin puternice traumatisme psihice, ele explicînd, în fond, comportarea,, modul lor de a gîndi și acționa, dra­mele ori sensurile luminoase ale vieții lor. Povestirea Chițimia ne dezvăluie o obsesie grefată pe un sistem ner­vos zdruncinat. După mai bine de douăzeci de ani, un funcționar începe să fie vizitat la domiciliu de un ca­marad al său (Chițimia) care murise pe front. Faptul se petrece „aievea", pînă cînd funcționarul își descarcă con­știința: participase, într-un fel, la omorul lui Chițimia. Obsesia apărea, într-adevăr foarte tîrziu, fiind pregătită lent de certurile și tensiunea nervoasă care se crease în familie. Povestirea, fără să trădeze alte semnificații, e de o notă sumbră. Benone și Genica, firi foarte deoseb­te — din povestirea Sufereau împreună — consumă o scurtă și ilu­zorie fericire, căci Benone, zootehnician la o cooperativă agricolă de producție, se îmbată provocînd astfel o mare pierdere avutului obștesc. In viața lor s-a întîmplat pentru prima dată o nenorocire reală, copleșitoare, dar nici unul nu e capabil să o depășească. Ei descoperă, dimpotrivă, o anumită satisfacție morală în suferință, o satisfacție care le modifică radical destinele și, în consecință, eroii încep să „sufere împreună“, atît de mult încît fac din suferință o virtute în sine: „Deocamdată știau că vor suferi pentru un scop modest, adică pentru ei înșiși, acesta urmînd să fie și primul examen al capacității lor de a se sacrifica. Astfel, ea începu să-i povestească zilnic, cu nenumărate amănunte, cum îl va aștepta să se întoarcă din închisoare, în ce fel își va dovedi credința și cum va încerca să-i facă aceste zile mai ușoare, iar el o asigură că nici su­ferințele lui pentru ea nu vor fi mai mici. Stabiliră în această privință un program amănunțit: la anumite ore, fiecare avea obligația să-i facă celuilalt destăinuiri intime, ca și cum acesta ar fi fost de față, nu aveau voie să-și permită în această perioadă nici un fel de distracții, nici o desfătare și nici măcar un zîmbet. (...) Curînd, de altfel, toate aceste nopți petrecute în suferință (ziua nu-și vor­beau, era ceva care îi jena) deveniră niște obsesii atît de frumoase și tulburătoare, încît nu se mai puteau lipsi de ele; le așteptau cu o înfrigurare care făcea ca zilele să devină sterpe și obositoare.* (p. 27). O ușoară undă de ironie (cum s-a văzut și din fragmentul citat) nu atribuie faptelor înțelesuri complementare, iar finalul expediat al povestirii, rezolvînd totul neverosimil de repede, oferă un context prea puțin potrivit dramei sau melodramei celor doi „suferinzi". Cea mai bună proză de acest gen este, fără îndoială, Acceleratorul. Fiecare resort psihologic­e, de astădată, co­nexat unui suport social, dramele sunt profunde, procesele de conștiință ample și, în anumite direcții, purificatoare. Lia Pogonat, personaj complex și înzestrat cu o voință uriașă, străbate aici destinul unui om care, în cele din urmă, se regăsește pe sine. Plătind însă un greu tribut vieții, ea se căsătorește, la început, cu un coleg de facul­tate (Rasu) care-și pierduse vederea, ea făcînd un gest de pură ambiție și caritate, pentru ca apoi, părăsindu-l (după ce el se însănătoșise) să-l întîlnească pe George — fost coleg — un ins apendicular și pe care ea îl denunțase ca reacționar și dușman în anii studenției. O disperată în­cercare de a salva prin el un om nevinovat, dar înfrînt de viață — de astădată un om pe care îl iubea cu adevărat — încheie episodul cel mai dramatic și poate cel mai lu­minos al existenței ei. Autorul analizează pe un alt plan, și cu o fină pătrundere, lumea absurd interioară a lui George — sistemul lui de a se transpune într-un anume ritm de existență sustrasă oricărui contact cu mediul ex­terior — creind, în ordine estetică, premisa care va duce inevitabil la dispariția personajului. Datele unui asemenea mecanism psihologic („acceleratorul") utilizate în proză cu o exactitate riguroasă au putut fi găsite, de autor, în sis­temele deconectării concentrative, care se aplică cu efecte terapeutice în psihiatrie. De pildă, cunosc sistemele Schul­­tze și Kleinesorge (trainingul autogen). Din ele însă autorul a scos un personaj ale cărui automatisme­nter­oare au mă­cinat o constituție fizică șubredă și implicit un om ratat din punct de vedere social. Am putea spune că, într-un mod mult prea complicat, Băieșu face eforturi de a defini, aici efectele unor momente sociale conjuncturale. Proze ca Treizeci și opt cu doi și Fătu și Pisică deta­șează semnificațiile cele mai cristalizate și, cred, mai ele­vate. Cu acestea ieșim din zonele obscure pe care le-am examinat. Doctorul Mitică, în prima, și țăranul Vasile Fătu, în a doua, dispun de însușirile exemplare ale oamenilor cinstiți. Zbuciumul lor, captivant, le conferă o patetică înfățișare demnă, faptele lor le înalță portrete morale în mișcare. Să observăm aici că — în modalitatea epică pe care și-o alege acum — Ion Băieșu e preocupat de o constantă obiectivare a relatării. De altfel, faptele relatate, în oricare din prozele pe care le-am amintit se succed aproape „nude"; ele însă tind să aibă funcția de a figura totul, de a sugera, de a simboliza, de a fixa coloana ver­tebrală a unui personaj și de a-i determina meandrele

Next