Tribuna, ianuarie-iunie 1966 (Anul 10, nr. 1-26)
1966-03-31 / nr. 13
2 uniifiulimi [ulm Un veac de existentă a unei instituții de cultură poate fi socotit o viață relativ scurtă. Viața unei instituții însă, ca și a unui om de altfel, nu se cuvine a fi judecată înainte de toate în raport de numărul anilor, înfăptuirile și valoarea acestora, aportul a dus la progresul cultural și științific al țării, la ridicarea vieții poporului, la înaintarea culturii universale ■— sunt elementele ce trag în cumpănă în aprecierea valorică a unei instituții, ca și a unui om de știință. Judecată din acest unghi cuprinzător, cum poate fi apreciată activitatea instituției academice la aniversarea centenarului său? Cel mai echitabil, mai obiectiv și mai convingător răspuns la o asemenea întrebare este însuși bilanțul , realizărilor sale, cîntărite în condițiile concrete ale vremii și din perspectiva unui veac încheiat. Societatea literară, înființată acum o sută de ani, după un an numai își va schimba numele pentru a reflecta mai bine, prin Însăși denumirea sa, caracterul real al preocupărilor. Se va numi, ca și alte instituții similare ale vremii, Societatea academică, în amintirea școlii filozofului grec Platon din grădinile lui Academos. Și asemenea altor instituții de cultură la întemeierea lor — Academia franceză, de pildă, întemeiată la 1635 de Richelieu — Societatea literară academică română era preocupată de problemele de limbă, gramatică, dicționar. Sunt, de altfel, cu totul de înțeles atari preocupări, izvorâte din nevoile societății în vremea nașterii Societăților academice sau a Academiilor. Se formaseră națiunile, ca urmare a dezvoltării și maturizării trăsăturilor componente: unitatea teritorială și economică, comunitatea de limbă, psihică și de cultură, interesele și aspirațiile identice ale tuturor ramurilor națiunii române, despărțite politicește, vor infringe și vor desființa bariere artificiale, noile forțe sociale în plină ascensiune sunt interesate intr-un grad superior în folosirea cuceririlor științei în scopuri naționale și politice. Se înțelege, astfel, pe deplin inițiativa reprezentanților luminismului românesc transilvănean, în frunte cu învățatul oculist și polihistor în aceeași vreme, Ioan Molnar-Piuariu, de a inființa, în 1795, o Societatea filosofească a neamului românesc din Mare Principatul Transilvaniei. Cultivarea limbii, „polnirea stilului", ridicarea poporului la cultură prin „deprinderea în învățături", erau socotite de inițiatori condițiile esențiale prin care „s-a înălțat firea multor neamuri pînă la cea mai înaltă stare a nemuririi". Cu greu se putea înfăptui un program ce-și avea temeiurile la noile idei, antifeudale și anticlericale, apărate cele învechite de forțele retrograde ale nobilimii și cele de la Curtea habsburgică, și unele și altele cuprinse de mare teamă în fața „primejdioaselor idei ale revoluției franțuzești", receptate cu entuziasm de cei însetați după asemenea idei, socotite mîntuitoare in acea vreme. Ideologia luminilor a găsit ecoul e adevărat mai modeste și in celelalte două Principate românești, de la sud și est de Carpați. Și alți oameni mai clarvăzători cu privire la mersul Înainte al omenirii sunt preocupați de întemeierea unor Societăți literare, ca cea Înființată in 1827 de Dinicu Golescu, prin grija căreia, în anul următor înființării, se publică Gramatica românească a lui Eliache Rădulescu. Pe lângă însemnătatea ei în dezvoltarea culturii românești, Gramatica din 1828 se cuvine menționată și pentru dezideratul exprimat în Prefața ei cu privire la nevoia Întemeierii unei Academii, ai cărei membri, „cu vremea vor pune regulă și vor desăvîrși limba prin facerea unui Dicționar". Războiul ruso-turc, ocuparea țărilor române de armatele țariste, moartea inițiatorului și sprijinitorului Societății, toate la un loc motivează destrămarea înfăptuirii de frumoase perspective. Ideea înaintării unei academii era însă emisă și ea va încălzi mințile și inimile tuturor celor dornici de progres, dîndu-se tărie pentru a înfrînge împotrivirile. Două societăți, una la București și alta la Iași, amindouă înființate in 1833, urmăreau scopuri foarte asemănătoare. Societatea Filarmonica din București urmărea, pe lângă cultivarea muzicii și înființarea unui teatru național, și „cultura limbii românești și înaintare literaturii". Iar Societatea de medici și naturaliști din Iași și care, potrivit proiectului inițiatorilor, trebuia să poarte numele de Societate literară a medicilor și naturaliștilor, nu se mulțumea doar cu „știința vindecării", ci se îndatora să „îmbrățișeze toate științele naturale", ba chiar „a păși, pe cit va fi cu putință, deopotrivă cu literatura”. Criza vechii societăți se apropia de momentul din care nu mai găsea ieșire. Revoluția din 1848 fusese pregătită nu numai de adîncirea contradicțiilor de ordin social, economic și politic, ci, în același timp și într-o măsură deosebită, de noua ideologie, transformată într-o forță înnoitoare. Aproape simultan, în Țara Românească și în Moldova, in al patrulea deceniu al veacului al XIX-lea, prind viață alte Societăți literare cu preocupări precumpănitoare de limbă (gramatică și dicționar). Dezvoltarea mișcării pentru unirea politică a românilor în cadrul unui stat national în plină efervescență in deceniul premergător și pregătitor al revoluției pașoptiste, a găsit un sprijin eficient în năzuințele de organizare centralizată a eforturilor și manifestărilor culturale. Societatea literară Înființată la București, in 1843, prin strădaniile lui Nicolae Bălcescu și Ioan Ghica, după doi ani se transformă în Asociația literară a României. Programul, oglindit in statutele din 1847, de a „răspândi cunoștințele“ și „înaintarea literaturii curat zise", de a încuraja autorii și traducătorii; sistemul de organizare cu membri activi, ajutători și corespondenți, cu un comitet alcătuit din cinci membri la București, ajutat de cite un comitet „împreună lucrător" in Moldova și Transilvania; titlul ei simbolic care includea numele României, conferea Asociației caracterul unei instituții academice naționale. Propășirea națională in concepția gînditorilor și luptătorilor democrați pașoptiști cuprindea implicit nevoia neapărată a unor societăți literare sau „academii", în vederea asigurării condițiilor materiale, Avram Iancu, Axente Sever și Simion Balint depuneau, la o Casă de păstrare din Sibiu, suma însemnată de 2500 îl. Acțiunea era coordonată de Aron Florian, autorul, in același timp, și al actului de fundațiune al societății, considerată „centru de unire al românilor", in scopul dezvoltării culturii, a limbii și al publicării de cărți folositoare. Dar in climatul politic al absolutismului habsburgic restaurat după 1848, asemenea inițiative nu puteau avea vreo posibilitate de realizare, deoarece progresul in orice domeniu însemna slăbirea anacronicelor rinduieli. Unirea Principatelor Române, in 1859 și crearea statului român modern, România, în 1862 au oferit condiții superioare proliferării culturii românești. De acum orice eveniment mai de seamă in oricare domeniu, manifestat de o parte a Carpaților se resimte cu putere și fără întîrziere de cealaltă parte a munților. Comunitatea și unitatea culturală mai ales a fost vreme de o jumătate de veac cheagul unificator al ramurilor răzlețite ale națiunii române. Anii 1860—1862 pot fi socotiți cu adevărat pregătitori nemijlociți ai societății academice românești. La Iași, în toamna anului 1860, ia ființă Ateneul Român, societate literară, artistică și științifică cu trei secții: 1. științe morale și politice; 2. științe naturale, fizice și matematice și 3. literatură și bele arte. Organizare influențată în mod vădit de aceea a secțiilor (academiilor) Institutului francez. Ca și în cazul acestuia, membri ai societății ieșene puteau fi profesori, ingineri, arhitecți, scriitori, juriști, teologi, medici și artiști. Simultan in Transilvania se pun temeliile unei instituții culturale care le va întrece pe toate celelalte de pînă acum, în privința temeinicei organizări, a programului cuprinzător și chiar a finantății urmărite, emanciparea națională prin cultură a românilor subjugați. La 10 mai 1860, un număr de 171 cărturari români transilvăneni, în frunte cu G. Barițiu, T. Cipariu, I. Pușcariu, A. Șaguna, înaintau Curții imperiale de la Viena o petiție solicitînd aprobarea înființării unei Asociații culturale, întinzînd răspunsul, in martie 1861 o adunare consultativă si votează statutele, aprobate de guvernul habsburgic la 6 septembrie. Peste o lună și jumătate, la 21 octombrie, la Sibiu, era zi de mare sărbătoare. Adunarea de constituire a Asociațiunii pentru literatura și cultura poporului român din Transilvania, cunoscută sub numele de Astra iși desfășura lucrările într-o insuflețire plină de încredere. De la întemeiere, Astra iși desfășoară activitatea in cele trei secții ale sale: 1. filologică și literară; 2. istorică; 3. științifică. Erau de fapt secțiile viitoarei Academii pe care Astra o pregătește din numeroase puncte de vedere. Caracterul militant al Asociației, de instituție culturalnațională, este cit se poate de vădit. Cuvîntarea rostită de Cipariu la cea de a doua adunare a Astrei, din 1862, poate fi socotită pe drept un adevărat manifest-program: „Dea cerul — rostea profetic învățatul cărturar — ca precum toți sintem de un singe, toți ne-am îndulcit de la sinul mamei noastre cu aceleași cuvinte dulci, toți ne suntem frați — oricît ne despart munții și văile și oricît ne împart stările politice și religioase — tot numai una să fim o națiune, o limbă, o literatură"’. Vorbele au fost urmate de fapte: în prima și a doua adunare au fost aleși membri ai Astrei numeroși ardeleni aflători in România: Aron Florian, S. Bărnuțiu, I. Maiorescu, Al. Papiu-Ilariani, munteni și moldoveni, Petrache Poenaru, C. A. Rosetti, G. Sion, Al. Odobescu, M. Kogălniceanu. Infăptuirea românilor transilvăneni a fost pilduitoare și stimulatoare pentru altele asemenea. Românii din Bucovina, la rândul lor, la inițiativa profesorului I. G. Sbiera, elev al ardeleanului Aron Pumnul, iși întemeiază propria Societate pentru cultura și literatura română din Bucovina. Adunarea constitutivă întrunită la 1 mai 1862 statornicește și scopul societății, și anume de a se ocupa cu progresele limbii, literaturii și cu alte felurite probleme. Asemenea Astrei tot astfel și Societatea bucovineană era mai cuprinzătoare decit provincia din nordul Moldovei, întregindu-și numărul membrilorr cu reprezentanții culturii românești de pretutindeni: Alecsandri, Bolintineanu, Bolliac, Barițiu, Cipariu, Mocioni, Șaguna, laurian. Roadele unor asemenea strădanii unite se cereau încununate prin realizarea instituției pe care o dorea fierbinte fiecare dintre adevărații învățați și patrioți și toți la un loc: munteni, moldoveni, transilvăneni și bucovineni. Societatea unică, cuprinzătoare ca preocupări cultural-științifice dar și naționalpolitice, precum și ca reprezentanță teritorială, instituția coordonatoare a tuturor strădaniilor și înfăptuirilor culturale românești nu mai putea întîrzia. România de aurind înfăptuită, rod al năzuințelor de veacuri ale mulțimilor și ale reprezentanților adevărați ai acestora, așezată pe baze moderne, nu putea fi lipsită de instituția care să o impună in cultura universală pe măsura vredniciei sale. Curînd după înfăptuirea Unirii, dorința și strădaniile spre însemnata realizare culturală și națională obțin noi și puternice suporturi morale și materiale. Mințile clarvăzătoare și inimile simțitoare sînt cuprinse de un și mai sporit neastîmpăr. Din toate părțile se fac auzite sugestii, propuneri, proiecte pentru întemeierea grabnică a instituției culturale și naționale cu nerăbdare așteptată. A. Tr. Laurian propunea, încă la sfirșitul anului 1859, Înființarea a trei societăți: una pentru alcătuirea dicționarului limbii române, a doua pentru culegerea, publicarea și studierea critică a tuturor documentelor privitoare la istoria noastră, și a treia care să „exploreze țările noastre din punct de vedere al istoriei naturale". Erau, in fapt trei secții ale unei societăți unice, deoarece în gîndul învățatului polihistor aceste Societăți urmau să lucreze în comun. Consolidarea Unirii, prin recunoașterea ei din partea puterilor europene, a dat, inimilor simțitoare și minților clarvăzătoare aripi și mai cutezătoare. Anul 1860 este socotit de Barițiu data la care „numeroși bărbați de litere" s-au preocupat cu ideea unei „societăți științifice”. Afirmația e pe deplin întemeiată. La începutul anului, Gh. Sion îndrepta, prin publicația sa Revista Carpaților, o cerere guvernului pentru înființarea unei academii, compusă din bărbați competenți, erudiți atît in științele pozitive, cit și în cele abstracte, aleși după valoarea operelor. Fără academie, socotea Sion „talentele sînt osîndite a zace în întuneric ca florile mirositoare abandonate între mărăcini sau călcate de picioare profane”, iar „limba se va învîrti încă mult timp în rătăcirile ignoranței... sau în anarhie și dezordine”. Academia preconizată de Sion avea să cuprindă 15 membri cu preocupări pentru problemele de limbă și ordonarea documentelor istorice. La cîteva luni numai după Sion, se face auzit un alt glas îndreptățit prin activitatea sa culturală și națională, aceia ai lui Ioan Maiorescu care propunea înființarea unei societăți academice sau literare „pentru cultura limbii, pentru studiul istoriei naționale". Strădaniile neobosite ale celor trei oameni de aleasă cultură și buni patrioți par a se apropia de finalitatea dorită. Laurian președinte, Sion secretar, Maiorescu, Florian, Cernătescu și Odobescu membri ai unei comisii pentru adunarea documentelor istorice, sunt înfăptuitorii, in toamna anului 1860, ai statutelor unei Societăți cu preocupări mai cuprinzătoare, a unei societăți academice cu două secții: arheologică-istorică și filologicălexicografică, urmînd să se adaoge și a treia, a științelor naturale. Alte glasuri venerabile și înțelepte sau tinere și entuziaste, ale oamenilor de cultură sau ale altora cu stare materială mai prosperă, toate încălzite de același ideal, se unesc intr-un cor. Sunt oferite fonduri și fundații pentru înființarea unei Societăți literare și pentru premierea celui mai bun dicționar, cum făcea de pildă Evanghelie Zappa care dona însemnata sumă de 5000 galbeni. Frămîntările dinlăuntru și ostilitatea unor puteri potrivnice prosperității României în afară au împiedicat un oarecare timp înfăptuirea prețioaselor proiecte. Statornicirea lucrurilor prin îngenuncherea, vremelnică, a forțelor retrograde și prestigiul sporit al tînărului stat român în arena internațională, constituie noi îndemnuri reluării inițiativelor generoase. Domnitorul Cuza instituie, in 1863, un fond de 1000 galbeni, din dobinda căruia avea să fie premiată cea mai valoroasă lucrare științifică scrisă în limba română; ministrul lui Cuza, V. Boierescu, se gindea, nu fără interes de ordin personal, în același an, la înființarea societății academice, iar N. Crețulescu se străduia din răsputeri pentru întemeierea Societății literare, împotrivirea forțelor ce se temeau de progres din rîndurile moșierimii și burgheziei, iritarea Austriei căreia nu-i scăpase Însemnătatea și semnificația culturală dar și politică națională a unei asemenea instituții, criza financiară prin care trecea tînărul stat român, au fost cauzele de căpetenie ale nerealizării acestor strădanii în vremea numeroaselor înfăptuiri din vremea domniei lui Cuza. Asemenea piedici puteau interzia, nu insă zădărnici o operă pretinsă de mersul înainte al societății. Inițiativele, proiectele ultimilor șase ani mai ales, se văd încoronate în primăvara anului 1866. Neobosita strădanie a lui C. A. Rosetti, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, secondat de aproape de directorul departamentului, inimosul V. A. Urechia, smulge Consiliului de miniștri jurnalul din 12 martie 1866 In baza căruia supune Locotenenței Domnești, la 31 martie același an, spre aprobare, regulamentul Societății literare. Decretul Locotenenței din 1 aprilie 1866 care hotărește înființarea, la București, a unei societăți literare cu „misiunea specială" de a stabili ortografia, gramatica și dicționarul limbii române, însemna încoronarea eforturilor, căutărilor, strădaniilor și inițiativelor generoase de peste o jumătate de veac. „O dorință fierbinte a bărbaților noștri de litere și a tuturor amicilor literaturii noastre", potrivit cuvintelor de salut ale lui Iosif Vulcan, se împlinea. „Societatea literară română", cu Îndatorirea principală de a da națiunii „acele două colonade ale templului său literar: gramatica și Glosarul limbii", era o realitate. Potrivit proiectului de regulament, Societatea urma să înmănuncheze pe cei mai de seamă reprezentanți ai literelor române. Se cuvine a pomeni, cu acest prilej festiv, ca un omagiu închinat vredniciei lor, pe cei ce, acum o sută de ani, au pus piatra de temelie a edificiului culturii naționale: M. Kogălniceanu, I. Eliache Rădulescu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu, C. Negruzzi, C. A. Rosetti, V. A. Urechia, C. Flurmuzaki, T. Maiorescu, A. Tr. Laurian, I. C. Massim, T. Cipariu, G. Barițiu, G. Munteanu, I. Hodoș, Al. Roman, V. Babeș, A. Hurmuzaki, I. G. Sbiera, Al. Hasdeu, I. Caragiani și alții. De la înființarea Societății și pina la prima ei sesiune, care, din anumite cauze, nu s-a putut întruni decit la 1 august 1867, un mare entuziasm domnește pretutindeni. Articole de ziare, cuvîntări rostite cu diferite prilejuri, poezii festive, preamăreau evenimentul, semnificația culturală și națională unei asemenea instituții. Cea dina ții sesiune a depășit caracterul unei adunări menite să rezolve anume probleme de limbă. A fost o adevărată manifestare sărbătorească. Primirea membrilor Societății în diferite orașe și mai ales în București a fost cu adevărat triumfală. Cuvîntări, manifestații, banchete, focuri de artificii însoțiră entuziasmul mulțimilor. Toți și peste tot subliniau însemnătatea momentului, însemnătatea societății, „piatra fundamentală a edificiului măreț la care aspiră toți", adică unitatea culturală, dar și națională a românilor, după cum declarau numeroase glasuri, sau cum se găsea scris pe un transparent ce împodobea ferestrele unei case. Deschiderea sesiunii și lucrările acesteia au confirmat nădejdile și au întărit încrederea în viitorul culturii și al națiunii române. Se rostiră cu acest prilej gînduri de mare semnificație teoretică și practică, despre „limba întregii națiuni", cum declara St. Golescu, despre începutul unei epoci „în viața culturii naționale române", despre deșteptarea „simțământului național în toată cum afirma T. Cipariu, românimea", care încheia un „dețunătoare" aplauze, profetic: „Am început a ne libera patria, am început a ne libera limba. Am început, domnilor, abea am început, dar nu am terminat, rămîne să continuăm și să terminăm". Lucrările primei sesiuni au durat o lună și jumătate. S-au discutat probleme de limbă, infruntîndu-se păreri felurite, s-a ales biroul Societății, cu Eliache Rădulescu președinte, T. Cipariu vicepreședinte și A. Tr. Laurian secretar, s-au redactat statutele Societății care urma să-și desfășoare activitatea in trei secții: 1. literară și lexicografică, 2. istorică și arheologică și 3. științe naturale. Problemele dezbătute, gîndurile și ideile împărtășite, proiectele făurite, toate la un loc și fiecare în parte dovedesc că cea dintii sesiune a fost nu numai rodnică, dar și hotăritoare în multe privințe. Hotărîndu-se, acum, schimbarea numelui Instituției într-unul care să oglindească, prin conținutul său, caracterul și scopurile urmărite, Societatea Literară Română se va numi, începînd din 26 august 1867, Societatea Academică Română. Erau puse, in fapt, bazele viitoarei Academii Române, prin programul și finalitatea urmărită, „de a lucra la înaintarea literelor și a științelor între români", prin cuprinderea in sinul ei a tuturor fortelor culturale românești valoroase, risipite pînă atunci, în primii ani de ființare, Societatea Academică s-a preocupat cu deosebire de problemele de limbă: statornicirea ortografiei, scrierea Gramaticii limbii române, realizată de Cipariu, întocmirea Dicționarului, lucrarea lui Laurian și Massim. Activitatea filologilor este însoțită îndeaproape de aceea a istoricilor, care încep publicarea operelor lui D. Cantemir și ale lui N. Bălcescu. La cinci ani de la înființare, cele două secții sunt întregite cu a treia, cea științifică, reprezentată prin trei membri: N. Crețulescu, medic, A. Fătu, naturalist și P. S. Aurelian, economist, la care s-a adăugat, peste doi ani, un alt economist, Ioan Ghica și peste patru ani geologul Gr. Ștefănescu. In această vreme știința românească concentrată în Societatea Academică se găsea pe calea unei ascensiuni apreciabile; se făcură pași serioși în multe dintre ramurile științelor, umaniste și ale naturii. Era nevoie însă de noi eforturi, de noi inițiative, de noi cuceriri. * Mințile luminate ale vremii doreau și se străduiau din răsputeri să micșoreze distanța dintre știința țării noastre și a țărilor mai avansate. Se cuvenea, în acest scop, și reorganizarea celei mai înalte instituții științifice. Prin decretul din 29 mai 1879, Societatea Academică Română se declară Institut Național cu denumirea Academia Română. Scopul ei, potrivit decretului, era promovarea „culturii limbii și a istoriei naționale, a literelor, a științelor și frumoaselor arte". Se mențineau, astfel, cele trei secții: literară, istorică și științifică. Cea dinții se ocupa cu problemele de literatură, deosebire de publicarea limbă (cu dicționarului), și de ale artelor frumoase. Preocupările celei de a doua secții, erau de istorie, arheologie și științe sociale. Secția treia era preocupată de promovarea științelor exacte și de explorarea țării din punct de vedere geografic, geologic, agricol, medical și economic. Analele Academiei publicau atît dezbaterile, cit și lucrările științifice. Membrii Academiei erau activi, onorari și corespondenți. Fondul bugetar de 1.000.000 lei era folosit pentru cele trei premii (Lázár, Asachi și Eliache Rădulescu), pentru cercetări, publicarea lucrărilor și pentru Îmbogățirea bibliotecii. Academia Română a încurajat, ocrotit și îndrumat activitatea științifică și literară potrivit cu mijloacele ce le avea la îndemînă. Cu toate neajunsurile derivate din condițiile concrete ale situației societății noastre din acea vreme, Academia a contribuit la ridicarea prestigiului științei românești și a oamenilor de stiintă din tara noastră. Este suficientă enumerarea numelor ilustre care și-au dezvoltat o parte a activității lor în cadrul Academiei, pentru ilustrarea acestei afirmații. La secția literară: V. Alecsandri, T. Cipariu, C. Negruzzi, T. Maiorescu, A. Tr. Laurian, B. P. Hasdeu, B. Delavrancea, I. Slavici, Gh. Coșbuc, N. Grigorescu, M. Sadoveanu, L. Rebreanu etc.; la secția de istorie: M. Kogălniceanu, G. Barițiu, Al. Papiu- Ilarian, Al. Odobescu, V. A. Urechia, A. D. Xenopol, D. Onciul, I. Bogdan, N. Ioran, V. Pirvan ș.a.; la secția de științe: N. Crețulescu, P. S. Aurelian, Gr. Ștefănescu, E. Bacaloglu, P. Poni, N. Teclu, D. Brindză, L. Istrate, I. lonescu de la Brad, Fl. Porcius, V. Babeș, Gr. Cobălcescu, Sp. Haret A. Saligny, I. Cantacuzino, Gh. Marinescu, G. Țiteica, Gr. Antipa, E. Racoviță, S. Mehedinți, L. Mrazek, D. Pompei, D. Emanuel, C. Levaditi etc. Acești iluștri oameni de știință, fiind în aceași vreme tot atît de remarcabili profesori, și-au desfășurat activitatea științifică în aceeași măsură și la catedră, învățământul superior era un alt șantier de creație științifică. Aici s-au creat școli în mai toate ramurile științelor, reputația cărora a depășit granițele țării. Școala a mai bine spus școlile de medicină, chirurgie Toma Ionescu, microbiologie Babeș-Cantacuzino, neurologie Marinescu, anatomie Reiner, școlile de biologie cu ramurile lor, fiziologia animală Atanasiu, fiziologie vegetală Teodorescu, morfologie și citologie Voinov, speologie Racoviță, hidrobiologie Antipa, geologie Mrazec-Murgoci-Simionescu, de chimie Poni-Istrate, de matematică Țițeica-Pompei-Emanuel Mayer, școala de lingvistică Hasdeu-Densusianu-Pușcariu-Philippide , școala de arheologie Pirvan, de istorie Xenopol-Iorga-Onciu-Bogdan etc. etc. Este adevărat pe de altă parte, că regimul reacționar al burgheziei și moșierimii a vitregit numeroși oameni de știință și cultură de valoare universală, neadmițindu-i in sinul Academiei, tratîndu-i intr-un chip cu totul nedrept, pentru ideile, concepțiile, atitudinea lor de negare a nedreptăților. * Instaurarea regimului democrat popular și eforturile pentru construirea socialismului in Republica Socialistă România au pretins cu necesitate adaptarea tuturor instituțiilor culturale noilor țeluri revoluționare și, prin urmare, reorganizarea cercetării științifice in același scop. Prin decretul din 9 iunie 1948, Academia Română a devenit Academia Republicii Populare Române,cu o nouă structură, organizare și conținut științificideologic. Scopul instituției înnoite, precizat in statutele ei, este acela de a promova „știința și cultura în toate domeniile, în vederea ridicării nivelului material și cultural al poporului", a promova oameni de știință și cultură de valoare. Dar intre vechea și noua Academie nu s-a petrecut o ruptură. Noua Academie, dimpotrivă, își are rădăcinile adinei In trecut; ea a preluat, presa, a valorificat și valorifică fără contenire tot ce a fost valoros, pozitiv, folositor societății din creația cultural-știintifică a înaintașilor, între primele hotăriri ale noii Academii a fost și aceea de a face dreptate postumă nedreptățiților regimurilor trecute, fiind așezați in hemiciclul de onoare al Academiei marile valori culturale, respinse de vechea Academie si adesea persecutate: Eminescu, Creangă, Caragiale, Vlahuță, Vlaicu, Andreescu, Luchian, Ibrăileanu, Dobrogeanu-Gherea, Sabin, dr. Stlncă și alții. Noua Academie a comemorat, după cuviință, un număr însemnat de personalități culturale de valoare universală, foști sau nu membri ai vechii Academii. Numeroși membri ai fostei Academii, consacrați pentru activitatea lor științifică, au fost numiți membri fondatori ai noii Academii: C. I. Parhon, M. Sadoveanu, Tr. Săvulescu, D. Pompei, D. Voinov, G. Enescu, E. Teodorescu, D. Pătrașcu, S. Stoilov, Gh. Macovei, Gh. Spacu, St. Nicolau, I. Iordan, Gh. Oprescu și mulți alții. Superioritatea noii Academii față de cea veche rezultă în chip limpede din concepția științifică, materialist-istorică, ce stă la baza tuturor cercetărilor față de varietatea de concepții, în totalitatea lor idealiste, ale vechilor cercetări; organizarea și planificarea cercetării, aplicative și fundamentale, fată de cercetarea întîmplătoare, potrivit cu preocupările personale ale membrilor vechii Academii; cultivarea științelor umaniste, în general, dar cu acordarea unei mai mari ponderi științelor naturii, rezultatele cărora sunt valorificate în dezvoltarea economiei socialiste față de raportul invers între cele două categorii de științe în vechea Academie; realizarea cercetării științifice in cele circa 40 de institute și vreo 15 centre de cercetare, în mai multe muzee, stațiuni experimentale, de peste 1500 cercetători, în afara membrilor Academiei, față de activitatea prețioasă, dar restrînsă numai la cercetările membrilor vechii Academii, publicarea a numeroase colecții și monografii în Editura proprie, a unui număr de 41 reviste științifice în limba română și 32 în limbi străine, față de un mic număr de monogram și doar de cele două serii de memorii ale vechii Academii. Noua Academie, bucurându-se de sprijinul neprecupețit, material și moral al partidului și al statului nostru socialist, este în măsură a-și îndeplini Îndatoririle mari și prețioase, înscrise în Statut, a face cercetări de înalt nivel științific in unitățile sale de cercetare, in strinsă legătură cu necesitățile construcției socialiste, în domeniile economiei, științei și culturii, a studia posibilitățile de valorificare a bogățiilor naturale, punînd cuceririle științei moderne in serviciul dezvoltării forțelor de producție ale țării, a îndemna și coordona activitatea unităților științifice proprii, a colabora cu ministerele și celelalte instituții centrale în scopul sprijinirii activității institutelor departamentale, de cercetări. Academia Republicii Socialiste România beneficiază de condiții optime pentru a-și îndeplini integral obligațiile, de a contribui la propășirea științei și culturii, de a dezvolta și folosi cuceririle științei și culturii pentru desăvîrșirea socialismului și construirea comunismului in Republica Socialistă România, de a întreține și a dezvolta relații de colaborare cu instituțiile științifice din alte țări. Prof. ȘTEFAN PASCU membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România RADU MAIER: Lalele * X