Tribuna, iulie-decembrie 1966 (Anul 10, nr. 27-52)

1966-07-07 / nr. 27

■ ÎNSEMNĂRI ■ Doua reviste noi Zilele trecute a apărut revista Argeș, editată de Comitetul pentru cultură și artă al regiunii Argeș. Este semnificativă această apariție intr-o regiune aflată acum în plină dezvoltare social-economică. Ală­turi de nume noi sau mai puțin noi de scriitori argeșeni, din cu­prinsul revistei remarcăm semnă­turile prestigioase ale maestrului Tudor Arghezi și Șerban Ciocules­­cu. Ocupîndu-se de știință, cultură, artă, revista se remarcă și printr-o prezentare grafică atrăgătoare. Litera următoare a alfabetului, la Brașov. Revista Astra, la primul ei număr, este o publicație multilate­rală cu preocupări, interesantă prin conținutul și varietatea materiale­lor, începînd de la saluturile maeș­trilor Tudor Arghezi, Zaharia Stan­­cu, Tiberiu Brediceanu etc., la ar­ticolele de istorie și pînă la poezii­le semnate de Vania Gherghinescu, Nicolae Stoe, Darie Magheru și al­ții. Mai intîlnim, în cuprinsul ti­nerei reviste, numele unor emi­nenți oameni de cultură, ca Ion Pas, C. Daicoviciu, A. P. Bănuț, Al. Dima. O mențiune specială me­rită paginația interesantă. Urăm acestor două tinere revis­te, apărute în regiuni de mare în­semnătate, cu vechi tradiții cultu­rale, succese în activitatea lor vii­toare, spre a-și aduce o contribuție valoroasă la dezvoltarea culturii noastre noi, socialiste. Comentariile­­ cronicarului Luceafărul (nr. 26) din 25 iunie a.c. publică sub semnătura lui Flo­rian Potra câteva „comentarii" la palmaresul Festivalului național al filmului de la Mamaia, ajuns la cea de a III-a ediție. Cu acest pri­lej, autorul (recunoscut ca foarte receptiv la fenomenul cinematogra­fic actual, de la noi și de aiurea) formulează și câteva opinii perso­nale. — Desprindem pe­­ cele care ni s-au părut mai interesante: F.P.: „... juriul s-a orientat cu îndrăz­neală, intr-un interesant spirit anti­­academic, atribuind premiul speci­al, Duminicii la ora 6". Așa ar fi stat lucrurile, dacă fes­tivalul nostru s-ar fi ținut înaintea celui de la Mar del Plata. Iată că un premiu care ar fi trebuit să ne bucure — ne întristează. F. P.: „ ... la interpretarea femi­­nină, alături de numele Irinei Pe­­trescu s-ar fi înscris, iară nici o forțare, acela al Margăi Barbu". Fără comentarii! F. P.: „Desigur că acest premiu (de regie, atribuit, după cum se știe, lui Mircea Mureșan pentru filmul Răscoala n.n.) i s-ar fi potri­vit din plin și lui Gopo..." Nu credem! Mai degrabă propu­nem ca, începînd cu ediția viitoare a festivalului, să se instituie încă un premiu numit „Premiul Gopo“ pe care Ion Popescu Gopo să-l obțină mulți ani de aici înainte. (Mai ales că începutul a fost fă­cut chiar în anul acesta. Vorba aceea: Ce mi-i Orson Welles, ce mi-i Ion Popescu Gopo), în rest regretăm și noi, împreu­nă cu Florian Potra, absența din palmares a lui Dan N­uțu, excelen­tul partener al Irinei Petrescu, a operatorului Sergiu Huzum și a altora pe care spațiul nu ne în­găduie să-i menționăm. Și așa, sînt mai multe premii decît filme. Cu unul în plus, ori cu cîteva în plus, tot una era! Mențiune V. MARTIN Despre anumite metehne ale criticii noastre literare, subliniate și cu alte prilejuri, scrie recent și Platon P­ardău, intr-un judicios și binevenit articol (v. Ateneu, nr. 6 a.c.). Spicuim un pasaj semnifica­tiv, care prin adevărul lui ne scu­tește de orice comentariu: „în mod cu totul straniu, unii critici, catalogind și căutind gene­rații, exclud din discuțiile literare sau tratează superficial creația u­­nara dintre valoroșii noștri poeți. Totalitate, paginile despre cele trei volume (remarcabile) ale lui Nichita Stănescu întrec cu mult ceea ce s-a scris despre poeți ca Miron Radu Paraschivescu, A. E. Baconsky, Nina Cassian, Ion Brad, Tiberiu Utan, Maria Banuș, Eugen Jebeleanu, Veronica Porumbacu, Aurel Rău, Ion Horea, Geo Dumi­­trescu, Gheorghe Tomozei etc. Poa­te insuficient de concludent, dar și următorul exemplu are anumite semnificații, in timp ce lui Marin Sorescu pentru două volume de versuri (din care unul cuprinde parodii) îi consacră 15 pagini, iar lui Nichita Stănescu 20, Eugen Si­­mion scrie in volumul său de criti­că, recent apărut, 5 pagini despre Ion Brad, despre Tiberiu Utan, iar pe Miron Radu Paraschivescu nici nu-l include in ale sale „orientări“. Și cazul nu-i singular. Asemenea omiteri sau tratări expediate ale unor poeți talentați, reprezentativi, se intilnesc destul de frecvent in paginile revistelor literare. Mai este oare nevoie să înșiruim nume sau să cităm din fiecare dintre a­­cești poeți versuri care oricind pot figura intr-o antologie, pentru a-i convinge pe anumiți critici de bo­găția fenomenului literar actual ro­mânesc?" EUGEN MUNTEANU T. / ÎNSEMNĂRI ■ ÎNSEMNĂRI ■ ÎNSEMNĂRI ■ Scurt interviu cu Marin Sorescu O discuție cu criticul și poetul Marin Sorescu nu poate fi, evi­dent, decit interesantă. Trebuie să mărturisim că ne-a fost destul de dificil să-i auzim răspunsurile, pen­tru că vocea sa — încă plăpîndă — era cam prea des acoperită de or­giile de sunete ale tamlamurilor u­­nei anumite critici literare. Sur­prins el însuși de acest vacarm, poetul-critic ne-a indicat să găsim răspunsul la întrebările noastre in chiar opera sa — pe baza ideii că: „Le style c'est le buffo­n — cum a zis L'homme. Ceea ce am și făcut­ întrebare: în ultima vreme ați călătorit mult. Care este preocu­parea­­ dvs. predilectă in aceste vo­iajuri? , Marin Sorescu: „Oriunde mă duc / îmi iau trupul cu mine" (vezi poezia Teamă). întrebare: Oamenii moderni, poe­tul modern­­— și dvs. sînteți unul dintre ei — au, se spune, mari ne­liniști. î­n acest sens, ce ne puteți spune? Marin Sorescu: „Trebuie să-mi simt inima bătind / Altfel aș fi în­grijorat“ (vezi poezia­­ Teamă). întrebare: Pomenind despre acest straniu organ care este inima, ne­am reamintit că poezia dvs. are multe contingențe cu anumite pro­bleme medicale. Puteți face preci­zări pe această linie? Marin Sorescu: „Tremurăm, cum tremurăm, / După pământul trupu­lui nostru, / Neevoluat prea mult, / Din care după fiecare ploaie / Încă mai ies rime..." (vezi poezia Tea­mă). întrebare: Azi, poetul trebuie să fie în contact cu toate zonele pre­ocupărilor omului. Opiniile dvs. medicale le-am aflat. Deoarece în ultima vreme a plouat cam mult, desigur că spiritul dvs. cercetător s-a apropiat și de meteorologie. Ca­re este opinia dvs. în legătură cu vremea, fără însă a strica relațiile cu profesorul Topor? Marin Sorescu: „Totuși, uneori, / Mai plouă și azi orizontal / Și a­­tunci mă uit pe fereastră, / Sau în istorie, / Să văd care dintre noi / Merge in patru labe ..." (vezi poe­zia în dungă ...). întrebare: Iată-ne, dar, în pragul unei alte științe, istoria. Comunica­­ți-ne o primă impresie în legătură cu ea. Marin Sorescu: „Au rămas nein­­gropați foarte mulți morți, / Dar trebuie dezgropați și ceilalți" (vezi poezia Hiena). întrebare: Apreciind profunzimea răspunsului dvs. și cunoscînd că în momentul actual lumea este fră­mântată de mari probleme ale dra­maticei sale existențe — ce ne puteți spune în acest sens? Marin Sorescu: „Pisica mea se spală / Cu laba stingă, / Iar o să avem război. / / Fiindcă, am obser­vat, / De câte ori se spală, / Cu laba stingă, / Crește considerabil încordarea / Internațională“ (vezi poezia Superstițte). întrebare: Din cele cîteva referiri pe care ați binevoit să le­­ faceți, concludem că aveți, armonios arti­culată, o amplă viziune istorică. Putem să beneficiem și noi de lu­minile ei? Marin Sorescu: „In jurul nostru-s cai troieni / In care stau pititi oș­tenii ! Și noaptea ei deschid o ușă, / In jos alunecă pe lum­i. / / Din sticle, haine și tablouri / Ce le-am adus, naivi, in casă / Coboa­ră cetele vrăjmașe / Și-n fruntea lor este un scaun" (vezi poezia Troia). întrebare: Cum ușor se poate ob­serva, în centrul acestei viziuni is­torice stau oamenii, preocupările lor. Cum precizați, pe linia con­cepției dvs., rosturile majore ale oamenilor? Marin Sorescu: „Uitatul pe fe­reastră a devenit un tic, / Toată lumea se uită pe fereastră. / Citeș­te, spală, iubește, moare / Și din cind în cînd dă fuga / Și se uită pe fereastră“ (vezi poezia Ata­vism). întrebare: Relativ la grija pe ca­re o manifestați față de soarta o­­mului, faceți — vă rugăm — două scurte precizări: Marin Sorescu: „Ne scapă mereu câte ceva in viață“ (vezi poezia Iar) și „V­erificați-vă poziția in care dormRi" (vezi poezia Precauția). întrebare: Grija dvs. pentru fiin­ța bipedă care luptă zilnic cu na­tura și cu ea însăși pentru a se înnobila îmbracă forme dintre cele mai variate și concrete. Se spune că ați fi luat apărarea chiar și ce­lor care au chelie. Cum și unde ați făcut acest lucru? Marin Sorescu: „Bărbații sunt și ei folosiți j La cele mai grele munci, / Cu excepția celor foarte păroși, / Care sînt torși din nou ! Și făcuți preșuri" (vezi poezia Frescă). VERONICA VERNESCU pt. conformitate volumul Moartea ceasului de Marin Sorescu „Chei și forțe inanaliz abile Consemnînd eforturile revistei Orizont de a deschide ușile, cu scopuri pur umanitare desigur, no­tăm, printre altele, și „cheia“ lui Stelian Bălănescu. ‘Afirmată mani­fest: Chei pentru Faulkner, întreprinderea, temerară, își are meritele ei. Astfel, aflăm că Faulk­ner „nu este un simplu creator de ficțiuni". Dar, să fim Înțeleși: „Firește, ca orice scriitor, este și aceasta, dar mai este și altceva". Intr-adevăr, bunăvoința maximă cu care este înconjurat scriitorul vădește că intenția criticului este de a-1 salva, de a-l aduce pe linia de plutire. Cine este, deci, Faul­kner? Faulkner este următorul: „Cu cît un scriitor este mai mare, cu atît reușește să ne facă să luăm drept realitate ceea ce ni se propune doar ca ficțiune..." Așadar ne aflăm in fata unei de­finiții cu totul inedite. In sfirșit, suntem­ și noi in posesia unei nou­tăți care a scăpat din vedere atita amar de vreme. Totuși, cine este Faulkner? Să mai întrebăm. Poate ni se va răs­punde. Consecvent, semnatarul ar­ticolului caută, caută mereu: „La Faulkner faptele sunt definitive toți eroi faulknerieni sunt neverosimili [... ] Și totuși, realis­mul lui Faulkner este neîndoielnic: de unde aceasta?" In cele din urmă aflăm: „Litera­tura lui Faulkner este act demiur­gic". Odată lamuriri, căutăm acum să vedem cum arată camera scriitoru­lui. Ni se promisese doar o legă­tură de chei, din care cel puțin una sau două trebuie să se potri­vească. In primul rind, aflăm că înăuntru nu vom găsi nici urmă de „Ana Karenina", de „Dama cu camelii", iar că Dmitri Karamazov este mai dens decât Jason. Totuși, ca, doamne fereștei, să nu răsturnăm vreun obiect, suntem­ avertizați: .„Ficțiunea, la Faulkner, inventează lumea și o dezvăluie, totodată [...]. Secretul scriitorului e de a ne pro­pune această solitară, dar cuprin­zătoare realitate ca mai convingă­toare decât realitatea noastră." Prin urmare, să încercăm acum cheile. Dar, stupefiați, constatăm că ușa rămine Încuiată. Aducem în sprijin și observațiile de ordin general expuse în articol. Poate, cumva, vor fi folositoare. (Mai ales că ele conțin tot atâtea adevăruri de care habar n-aveam Înainte). Cităm și pentru Dv. cîte­va, invitîndu-vă să părăsiți igno­ranța în care vă complăceți: „Căci realul e ceva mai mult decît ceea ce vedem cu ochii, el ne include deopotrivă, și orice dez­velire a realului ne îmbogățește, ne autentifică, e un soi de osmoză. Scriitorul, l-au­ ghicit, se află acolo, amestecat in viitoarea evenimen­telor, el e prezent, le observă, fie că le vede sau născocește". „Ce este lumea lui Balzac decît o galerie de figuri cu care ne cioc­nim în viața de toate zilele, un univers alcătuit din consemne so­ciale­?" Dar, vai, zadarnic. Cheile sunt pe o măsură nepotrivită. Dacă nu cumva vreun tâlhar a schimbat cu nerușinare broasca. Astfel, lucrurile din odaie rămân, în continuare, ascunse, mulțumin­­du-ne cu ceea ce știam dinainte. Totuși, actul eroic prin care au­torul articolului încearcă să ne in­formeze cu privire la Faulkner me­rită stima noastră. Am fost învitați cu străjuință și condescendentă la o masă copioa­să in sufrageria scriitorului. Și noi, firește, ne-am înghesuit, bucu­roși de ofertă. Doar cu toții suntem­ curioși! Ce vină are criticul că ușa ne-a fost trintită în nas? Ce vină are domnia sa că a studiat in prealabil numai cheile, nu și broasca? Nfel­irna!* * * Fiindcă tot sintem­ în fața ulti­mului număr al revistei Orizont, și fiindcă tolba cu chei este, ori­cum, grea, mai notăm cîteva nou­tăți: 1. Tot printre colaboratorii re­vistei Orizont se zvonește că, în viitor, limba românească se va fo­losi și in enunțuri de genul: „... în propria sa activitate personală" (Unii cititori se întreabă: pe cînd „în propria sa activitate imperso­nală?") (Vezi aceeași revistă, arti­colul Condiția eroului, rubrica . . . Accente). 2. — Alt tur de ... forță, a se ve­dea articolul: Note la poezia lui Ion Barbu, semnat de Șerban Foar­­ță. Primul punct: „Farmecul inanali­­zabil". Lovitura de tun lansată de critic este menită să spulbere ere­ziile în această privință. Să-i dăm cuvintul: „Se aude adesea (ba­ie și serie, n.n.) că un vers sau altul (...) e de un farmec inanalizabil". Dar, oare: „Există și unul analizabil?" Grea dilema. Criticul nu are altă dorință decât de a demonstra că nu există „farmec inanalizabil" Șerban Foarță știe ce vrea și, in final, lămurește lucrurile: „A ignora acest mod intelectual de realizare a metaforei, in care intră o mulțime de elemente [.... ] scutește eventual de pedanterie sau de pulverizarea inefabilului prin operațiuni apoetice [.. . ] Uneori depășind acest aparent ina­nalizabil dar de „farmecul sfînt, ce nu-1 mai poți pricepe" . .. Vă invităm să înțelegeți ceva dacă puteți. Dacă nu, „soartați“ și punctele 2, 3 și 4 din același arti­col. S. IACOB Nu este suprinzător că volumul Finala se joacă astăzi de Ioan Chirilă, deși scos in­tr-un tiraj remarcabil (30.000 exemplare), a dispărut instantaneu din librării. Faptul nu se explică numai prin extraordinara forță de atracție, prin pasiunile vulcanice pe care le declanșează fotbalul în lumea contempo­­­rană. Înainte de toate, cartea este bine scri­să, ingenios alcătuită. Nu pentru puțini — de la această situație exceptează cei tineri — cartea lui Ioan Chirilă Înseamnă reîn­toarcerea sub orizonturile de aur ale copi­lăriei. Pentru că mulți dintre noi i-am zeifi­cat pe marii fotbaliști de odinioară și i-am iubit cu aceeași patimă cu care, azi, ado­lescenții gindesc la Pele, Eusebio, Bobby Charlton sau mai știu cu care. Se pare că toate vîrstele și in toate epocile oamenii au avut nevoie de idoli. Frumusețea fotbalului este că idolii pe care ii crează sunt din carne și oase — ca tine sau ca mine —, că au obligația de a face „minuni" în fața pri­virilor noastre și, atunci cînd greșesc, tu, eu, fiecare — doar știți cu­ de bine ne pri­cepem toți la fotball — ii putem sancționa pe loc. Cartea lui loan Chirilă argumen­tează, o dată mai mult — și pledoaria o susțin retori străluciți ca: Albu, Cotormani, Petschovschi, Bindea, Fieraru, David, etc. — că fotbalul este o mare pasiune. Numai ast­fel se poate explica de ce, la intervenția spectaculoasă a unui portar, la salutara a­­pariție a unui fundaș pe linia porții, la cursa fulger făcută de o extremă, la șutarea im­­parabilă a unei mingi de atacanți — zecile de mii de oameni din tribune iși sincroni­zează reacțiile alcătuind, parcă, un singur individ. Dincolo de reproducerea amintiri­lor unor celebrități ale fotbalului nostru, c­artea lui loan Chirilă surprinde iscusit „taina" fotbalului. Dar, în același timp, car­tea lui loan Chirilă iți dezvăluie lumea in­timă, secretă a fotbalului. Volumul Finala SPORT se joacă astăzi se citește pe nerăsuflate și, nu o dată, mari nostalgii par să-ți dea ocol. Și, ințelegînd „drama“ de pe teren a fotba­listului, aproape că i-ar ierta „profesorului“ Constantin acel penalti irosit la Tokio, sau lui Frățilă șutul ratat care ar fi parafat, pe teren propriu, infringerea marelui Inter. O mare pasiune solicită, la rîndul ei, una asemănătoare. Cartea lui Ioan Chirilă s-a născut dintr-o autentică mare pasiune. ... și reîntîlnirea cu portughezii Nu este rușinos să pierzi în fața portu­ghezilor, la ei acasă, cu 1—01 Cu atît mai mult, cu cât, după înscrierea golului, acest rezultat s-a menținut 89 de minute. Jocul, după cum rezultă din comentariile îndră­gostitului de fotbal care este Ion Ghițulescu, nu a fost de mare strălucire. Dar a plăcut. Fotbaliștii români s-au repliat după primele 10—15 minute, reușind să facă față con­fruntării mai ales prin jocul apărării. Și-a reconfirmat clasa internațională Dan. Și-a reconfirmat inutilitatea in națională Dridea. S-a reconfirmat lipsa de orientare a antre­norilor pe mai multe planuri: in primul rind prin ne­justificata înlocuire a lui Dobrin cu Iancu, în al doilea rind — și acesta este fundamental — prin concepția imprimată jocului echipei. Se va spune: au lipsit trei titulari și, înainte de toate, Pîrcălab. O fi, nu zic nu! Dar.. . Și, pentru a nu fi suspec­tat de părtinire, citez din comentariul Scîn­­teii: „Echipa română a ieșit din această în­cleștare (a începutului de partidă — n.n..) abia pe la mijlocul primei reprize, însă pro­babil și datorită sistemului defensiv adop­tat (așezarea pe teren: 4—3—3), atacurile au fost lipsite de finalitate. De altfel, după cum a reieșit din relatarea crainicului­, înaintașii echipei noastre n-au șutat de loc la poarta portughezilor, jucînd în general cu multă reținere, prea lent". Ah, antrenoru­l Oare Teașcă să fi primit concediu nelimitat? ... AL. CAPRARIU File din Tribuna sibiană C­u „Tribuna" a intrat in viața noastră comună un nou rind de oameni, care au dat lu­crării noastre culturale un nou a­­vint"1 — scria Slavici la finele vea­cului trecut, cînd literatura Tran­silvaniei, asemeni întregii literaturi naționale, se afla în pragul unei noi ere. Studiile științifice de isto­rie literară au confirmat de-a lun­gul anilor ce s-au scurs această convingere a lui Slavici, cercetând pe larg aportul pozitiv al publica­ției sibiene în cultura românească, analizînd de asemenea cauzele și efectele erorilor politico-ideologice care i-au alterat în repetate rînduri cuprinsul. Victoria deplină în com­baterea etimologismului ardelean, contribuția însemnată la realizarea unității culturale (premergătoare u­­nității politice) a românilor, spiri­tul critic în aprecierea valorilor literare (manifestat în combaterea provincialismului îngust și a lipsei de originalitate), în sfîrșit, intere­sul pentru folclor și promovarea „realismului poporal" (formă preg­nantă de afirmare a specificului na­țional) s-au cristalizat ca trăsături de bază prin care vechea „Tribu­nă” și-a cîștigat dreptul de intrare în patrimoniul literelor noastre. R­eferitor la problemele limbii, încă din primul an de apari­ție, ziarul publica o confe­rință ținută la­­ întrunirea Societă­ții „Petru Maior" din Budapesta­, conferință cuprinzînd un succint istoric al limbii române literare și o justă viziune a dezvoltării ei. Plecînd de la constatarea că viu s-a ajuns încă la stabilirea unor reguli unanime în ce privește lim­ba (scrisă) și ortografia ei, autorul arată că mișcarea politică și so­cială de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea a avut urmări și în ce privește limba, atît de legată de conștiința națională. Contestarea originilor noastre a obligat pe căr­turari să ia poziție și să adânceas­că aceste probleme. Reacția a dus la excesele școlii latiniste, cu în­cercările cunoscute de epurare a slavonismelor din limbă. Dincolo de munți, dezvoltarea limbii lite­rare a urmat un curs mai firesc, însă de o „direcție mai pronunțată“ n­u poate fi vorba decît după e­­veni­mentele din 1848. In scurt timp scrisul chirilic a­­ rămas o amintire. Dar (aici este vorba în special de Transilvania) a trecut un timp­­ pînă cînd s-a putut elimina diferenție­rea­­ prea pronunțată dintre „limba invățafilor și limba poporului". Se arată­­ rolul „moldovenilor, oameni luminați și moderați“ și se lămu­rește­­ contribuția „Junimii" în re­glementarea unei limbi literare u­­n­an­im acceptate. „Tot asemenea și în alegerea ortografiei este cu mult mai norocoasă decit școala etimologiștilor“, deoarece și aici a ales calea­­ mijlocie, respectiv calea bunului simț.­­Se poate da astfel poporului învățătură și literatură înt­r-o limbă pe care o înțelege, în­­ această privință, românii de peste munți au l­u­at conducerea, împrejurările de dezvoltare fiind acolo mai prielnice. „Etimologia a avut un mare rol în dezvoltarea noastră literară, dar ea în curînd va ajunge a fi numai o reminiscen­ță in istoria literaturii noastre" — conchide pe drept cuvînt autorul articolului. Pe linia celor mai bune tradi­ții ale culturii românești, ideea de unitate națională, evidentă cum s-a văzut în atitu­dinea ziarului față de problemele limbii, implica și conceptul de spe­cific național, exprimat î­ntr-o se­rie de articole, datorate nu o dată unor condeie inc­ercate, care au venit teoretic în sprijinul realis­mului poporal­­ reprezentat cu stră­lucire în paginile revistei de Sla­vici și Coșb­uc. Dintre acestea, a­­mintim un articol — astăzi după cît se pare uitat —al lui­­ Delavram­­cea­, publicat sub forma unei scri­sori deschise către redacție. Scrii­torul bucureștean dădea în aces­t articol un răspuns drastic lui Gri­­goriu Moldovan care, în revista „Ungaria" și în broșura „Politikai szédelgés" îi răstălmăcise confe­rința Țăranul nostru și țăranul mi­zeriei (ținută la Ateneul din Bucu­rești), utilizând-o ca un argument împotriva românilor. Pentru a do­vedi contrariul, Delavrancea re­produce pasaje întregi din confe­rința lui, însoțite însă de comenta­rii suplimentare. „In această confe­rință — explică el — am încercat să dovedesc cât de bogat este în­zestrată rasa românilor și fizicește și moralicește. In dorința mea de a concentra atențiunea cărturari­lor asupra țărănimii am împărțit conferința in două capitole, mai potrivit zis, in două tablouri. Mai intii am făcut tabloul țăranului nostru, adecă am pus in relief tipul istoric și etnic, tipul care științificește reprezintă valoarea reală a țăranului român. Și l-am descris astfel cum l-am observat și l-am trăit, în părinții mei, în unchii și verii mei, în neamul meu, — așa cum l-am văzut întotdeauna și pretutindenea, peste Olt, peste Siret... dincoace și dincolo de Carpați. Firește in amănunțimi sunt deosebiri, după diferitele regiuni și vecinătăți, dar fondul tabloului este același, căci peste tot pămin­tul românilor, sufletul românului este identic. O identitate etnică și psihică ca la români este aproape imposibil de găsit la celelalte po­poare, fie chiar la cele mai omoge­nizate". încadrat în preocupările scriitorului pentru viața țărăneas­că și totodată pentru soarta româ­nilor din Transilvania, articol­ul continuă cu­­ sublinierea diferenție­rilor sociale ex­istente în toate pro­vinciile locuite de români, fapt ce confirma programul Tribunei care combătea „romantica ciobăniei"­, urmîn­d linia unei literaturi realis­te: „După ce am căutat să dove­desc ce este și ce fel este ță­ranul nostru, am făcut și tabloul trist al țăranului cînd devine prada mizeriei. Mizerie este pretutindeni și desigur că pretutindeni se gă­sesc oameni pentru care cauza so­cială cea mai mare este aceea a săracilor. Și voind să măresc grija ce trebuie să avem pentru unele neajunsuri, după tabloul ț­ă­­ranului nostru am făcut, ca contrast, pe acela al țăranului mizeriei. Și am dovedit că de­vierile fizice și psihice în acesta se explică numai prin sărăcie“. M­ilitând în alte articole pentru apropierea „clasei culte“ de popor, (prin care subînțele­gea însă numai țărănimea, pe a­­tunci factorul preponderent în Transilvania), considerat ca­­ singu­rul păstrător autentic în toate pro­vinci­ile românești a specificului etnic. Tribuna recomanda asimila­rea literaturilor străine prin filtrul sentimentului național. Intr-un ar­ticol redacțional din 1884 se pre­ciza, de pildă, că poeziile naționale ale lui Petőfi le apreciază și româ­nii, dar le simt românește, nu un­gurește. D­in acest unghi redacția pre­coniza cunoașterea reciprocă turii și aprecierea obiectivă a cul­popoarelor conlocuitoare. „Venind cu inima deschisă", zia­rul speră încă de la primul număr că va fi întâmpinat cu inimile des­chise „îndeosebi și din partea co­legilor sași și maghiari". Doi ani mai tîrziu se reproduce un intere­sant articol­ publicat în ziarul sîr­­besc Zastava. Teza articolului este că naționalitățile conlocuitoare ale monarhiei, deși­­ apropiate, nu se cunosc îndestul, iar manifestările culturale și literare nu și le cu­nosc aproape deloc. Chestiunea s-ar pune îndeosebi pentru relațiile dintre sîrbi, slovaci și români care dezvoltă o activitate susținută pe acest teren. Articolul se încheie cu un îndemn adresat tineretului studios să-și însușească limbile po­poarelor prietene, spre a le putea astfel cunoaște în manifestările lor cele mai alese. în modul acesta s-ar putea crea între ele o solidari­tate utilă în toate privințele. înd a avut prilejul, redacția a salutat asemenea inițiati­ve. în 1890 (nr. 143 din 24 iun./6 iul.), recenza astfel mai multe traduceri făcute de Lauren­­țiu Bran î­n limba maghiară din Eminescu, Matilda Poni, Vlahuță și Naum, traduceri publicate în zia­rele Képes Családi Lapok, Nagy Károly és Vidéke și Szilágy Som­lyó, iar în 1888 (nr. 46 din 13/25 nov.) semnala traduceri sârbești făcute de M. Ivanovici din Alecsandri, Bolinti­neanu, Emines­cu, Negruzzi și alții. Asemenea mențiuni literar-culturale rămîm as­pecte remarcabile în activitatea pu­blicației­. C­ritica Tribunei a sprijinit lite­ratura originală și a contri­buit la înțelegerea și răspân­direa unora din marii noștri clasici în rîndurile cititorilor din Transil­vania, întemeiată fiind pe conștiin­ța valorii lo­r universale. Vorbind despre Eminescu, G. Bogdan-Duică este de exemplu printre primii cri­tici care au stabilit analogii între poetul român și creatori de renu­me mondial ca Goethe, Hugo sau Leopardi. έn discernământul valorilor li­terare, critica ziarului a per­fecție­nit îndeobște de la­­ noua di­snaugurată de Maio­resc­u, căreia i se datoresc, de altfel, și orientarea în problemele limbii și realismului poporal, acesta din urmă avînd, după cum se știe, drept una din surse articolul Lite­ratura română și străinătatea. Sti­ma de care s-a bucurat criticul „Junimii" în cercul tribuniștilor se poate constata și din reproducerea in „Forță" a două din cele mai im­portante articole ale sale scrise după 1884. Poeți și critici (1886) și Eminescu și poeziile lui (1889). Ati­tudini independente se întîlnesc to­tuși. Pentru exemplificare tran­scriem un fragment dint­r-un arti­col cunoscut al lui Slavici despre Eminescu­, inedit însă prin depă­șirea sensibilă a teoriei schopen­­hauriene a geniului î­n favoarea in­terpretării sociale, Einescu a fost unul dintre oa­menii cărora le e dat să le vază toate în lumină mare, toate în dimensiuni mari, și bine­înțeles și răul, și nici el, nici alt­cineva nu este vinovat dacă el a văzut mai mult rău decît bine. Dacă i-ar­­ fi dat toa­te­­ bogățiile lu­mii și ar fi pus în capul lui toate cununile de mărire omenească, el tot ar fi ,rî­s cum felul îi era să viră și tot ar fi zis: „Să-i împărți în­ două cete: în smintiți și în mișei!" Rostul lui cel trist a fost să treacă anume prin actuala fază a vieții noast­re naționale și să vază cu ochii lui scrutători ceea ce l-a făcut să strige: „Virtutea? e o nărozie! — ge­niul? o nefericire!" Dacă i-ar fi fost dat să ajungă ziua de mâine, în care oa­menii se vor fi făcut mai cu­minți, ar fi avut și fericirea de a vedea virtutea ridicată mai presus de toate“ (subl. n.)Î Iplinirea acestor cuvinte pro­fetice ale lui Slavici a între­cut astăzi cu mult prevede­rile autorului lor. Ele rămân însă ca documente semnificative pentru concepția generală a Tribunei, care a slujit, cu încredere într-un viitor mai bun, cauza progresului național. ELENA STAN­ C­E­AÎ 1 „Tribuna" și tribuniștii, O­­răștie, „Minerva“, 1896, p. 5. 2 Gerasim Sirl, Mișcarea lim­bii române în veacul curent, în numerele 27 (17/29 mai) și 28 (19/31 mai), 1884. 3 „Țăranul nostru" și „Trădă­torul nostru", în n-rele 253 (14/26 nov.) și 254 (16/28 nov.) 1893. 4 Cf. Ion Breazu, Literatura „Tribunei", in „Dacoromania" VIII (1934—35), p. 44—46. 5 Solidaritatea literară, în nr. 118 (24 mai/5 iunie) 1886. 6 Pro amico. Un răspuns dlui B. P. Hașdeu, in nrele 268 (1/13 dec.) și 269 (2/14 dec.) 1892.

Next