Tribuna, iulie-decembrie 1966 (Anul 10, nr. 27-52)
1966-07-07 / nr. 27
■ ÎNSEMNĂRI ■ Doua reviste noi Zilele trecute a apărut revista Argeș, editată de Comitetul pentru cultură și artă al regiunii Argeș. Este semnificativă această apariție intr-o regiune aflată acum în plină dezvoltare social-economică. Alături de nume noi sau mai puțin noi de scriitori argeșeni, din cuprinsul revistei remarcăm semnăturile prestigioase ale maestrului Tudor Arghezi și Șerban Cioculescu. Ocupîndu-se de știință, cultură, artă, revista se remarcă și printr-o prezentare grafică atrăgătoare. Litera următoare a alfabetului, la Brașov. Revista Astra, la primul ei număr, este o publicație multilaterală cu preocupări, interesantă prin conținutul și varietatea materialelor, începînd de la saluturile maeștrilor Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Tiberiu Brediceanu etc., la articolele de istorie și pînă la poeziile semnate de Vania Gherghinescu, Nicolae Stoe, Darie Magheru și alții. Mai intîlnim, în cuprinsul tinerei reviste, numele unor eminenți oameni de cultură, ca Ion Pas, C. Daicoviciu, A. P. Bănuț, Al. Dima. O mențiune specială merită paginația interesantă. Urăm acestor două tinere reviste, apărute în regiuni de mare însemnătate, cu vechi tradiții culturale, succese în activitatea lor viitoare, spre a-și aduce o contribuție valoroasă la dezvoltarea culturii noastre noi, socialiste. Comentariile cronicarului Luceafărul (nr. 26) din 25 iunie a.c. publică sub semnătura lui Florian Potra câteva „comentarii" la palmaresul Festivalului național al filmului de la Mamaia, ajuns la cea de a III-a ediție. Cu acest prilej, autorul (recunoscut ca foarte receptiv la fenomenul cinematografic actual, de la noi și de aiurea) formulează și câteva opinii personale. — Desprindem pe cele care ni s-au părut mai interesante: F.P.: „... juriul s-a orientat cu îndrăzneală, intr-un interesant spirit antiacademic, atribuind premiul special, Duminicii la ora 6". Așa ar fi stat lucrurile, dacă festivalul nostru s-ar fi ținut înaintea celui de la Mar del Plata. Iată că un premiu care ar fi trebuit să ne bucure — ne întristează. F. P.: „ ... la interpretarea feminină, alături de numele Irinei Petrescu s-ar fi înscris, iară nici o forțare, acela al Margăi Barbu". Fără comentarii! F. P.: „Desigur că acest premiu (de regie, atribuit, după cum se știe, lui Mircea Mureșan pentru filmul Răscoala n.n.) i s-ar fi potrivit din plin și lui Gopo..." Nu credem! Mai degrabă propunem ca, începînd cu ediția viitoare a festivalului, să se instituie încă un premiu numit „Premiul Gopo“ pe care Ion Popescu Gopo să-l obțină mulți ani de aici înainte. (Mai ales că începutul a fost făcut chiar în anul acesta. Vorba aceea: Ce mi-i Orson Welles, ce mi-i Ion Popescu Gopo), în rest regretăm și noi, împreună cu Florian Potra, absența din palmares a lui Dan Nuțu, excelentul partener al Irinei Petrescu, a operatorului Sergiu Huzum și a altora pe care spațiul nu ne îngăduie să-i menționăm. Și așa, sînt mai multe premii decît filme. Cu unul în plus, ori cu cîteva în plus, tot una era! Mențiune V. MARTIN Despre anumite metehne ale criticii noastre literare, subliniate și cu alte prilejuri, scrie recent și Platon Pardău, intr-un judicios și binevenit articol (v. Ateneu, nr. 6 a.c.). Spicuim un pasaj semnificativ, care prin adevărul lui ne scutește de orice comentariu: „în mod cu totul straniu, unii critici, catalogind și căutind generații, exclud din discuțiile literare sau tratează superficial creația unara dintre valoroșii noștri poeți. Totalitate, paginile despre cele trei volume (remarcabile) ale lui Nichita Stănescu întrec cu mult ceea ce s-a scris despre poeți ca Miron Radu Paraschivescu, A. E. Baconsky, Nina Cassian, Ion Brad, Tiberiu Utan, Maria Banuș, Eugen Jebeleanu, Veronica Porumbacu, Aurel Rău, Ion Horea, Geo Dumitrescu, Gheorghe Tomozei etc. Poate insuficient de concludent, dar și următorul exemplu are anumite semnificații, in timp ce lui Marin Sorescu pentru două volume de versuri (din care unul cuprinde parodii) îi consacră 15 pagini, iar lui Nichita Stănescu 20, Eugen Simion scrie in volumul său de critică, recent apărut, 5 pagini despre Ion Brad, despre Tiberiu Utan, iar pe Miron Radu Paraschivescu nici nu-l include in ale sale „orientări“. Și cazul nu-i singular. Asemenea omiteri sau tratări expediate ale unor poeți talentați, reprezentativi, se intilnesc destul de frecvent in paginile revistelor literare. Mai este oare nevoie să înșiruim nume sau să cităm din fiecare dintre acești poeți versuri care oricind pot figura intr-o antologie, pentru a-i convinge pe anumiți critici de bogăția fenomenului literar actual românesc?" EUGEN MUNTEANU T. / ÎNSEMNĂRI ■ ÎNSEMNĂRI ■ ÎNSEMNĂRI ■ Scurt interviu cu Marin Sorescu O discuție cu criticul și poetul Marin Sorescu nu poate fi, evident, decit interesantă. Trebuie să mărturisim că ne-a fost destul de dificil să-i auzim răspunsurile, pentru că vocea sa — încă plăpîndă — era cam prea des acoperită de orgiile de sunete ale tamlamurilor unei anumite critici literare. Surprins el însuși de acest vacarm, poetul-critic ne-a indicat să găsim răspunsul la întrebările noastre in chiar opera sa — pe baza ideii că: „Le style c'est le buffon — cum a zis L'homme. Ceea ce am și făcut întrebare: în ultima vreme ați călătorit mult. Care este preocuparea dvs. predilectă in aceste voiajuri? , Marin Sorescu: „Oriunde mă duc / îmi iau trupul cu mine" (vezi poezia Teamă). întrebare: Oamenii moderni, poetul modern— și dvs. sînteți unul dintre ei — au, se spune, mari neliniști. în acest sens, ce ne puteți spune? Marin Sorescu: „Trebuie să-mi simt inima bătind / Altfel aș fi îngrijorat“ (vezi poezia Teamă). întrebare: Pomenind despre acest straniu organ care este inima, neam reamintit că poezia dvs. are multe contingențe cu anumite probleme medicale. Puteți face precizări pe această linie? Marin Sorescu: „Tremurăm, cum tremurăm, / După pământul trupului nostru, / Neevoluat prea mult, / Din care după fiecare ploaie / Încă mai ies rime..." (vezi poezia Teamă). întrebare: Azi, poetul trebuie să fie în contact cu toate zonele preocupărilor omului. Opiniile dvs. medicale le-am aflat. Deoarece în ultima vreme a plouat cam mult, desigur că spiritul dvs. cercetător s-a apropiat și de meteorologie. Care este opinia dvs. în legătură cu vremea, fără însă a strica relațiile cu profesorul Topor? Marin Sorescu: „Totuși, uneori, / Mai plouă și azi orizontal / Și atunci mă uit pe fereastră, / Sau în istorie, / Să văd care dintre noi / Merge in patru labe ..." (vezi poezia în dungă ...). întrebare: Iată-ne, dar, în pragul unei alte științe, istoria. Comunicați-ne o primă impresie în legătură cu ea. Marin Sorescu: „Au rămas neingropați foarte mulți morți, / Dar trebuie dezgropați și ceilalți" (vezi poezia Hiena). întrebare: Apreciind profunzimea răspunsului dvs. și cunoscînd că în momentul actual lumea este frământată de mari probleme ale dramaticei sale existențe — ce ne puteți spune în acest sens? Marin Sorescu: „Pisica mea se spală / Cu laba stingă, / Iar o să avem război. / / Fiindcă, am observat, / De câte ori se spală, / Cu laba stingă, / Crește considerabil încordarea / Internațională“ (vezi poezia Superstițte). întrebare: Din cele cîteva referiri pe care ați binevoit să le faceți, concludem că aveți, armonios articulată, o amplă viziune istorică. Putem să beneficiem și noi de luminile ei? Marin Sorescu: „In jurul nostru-s cai troieni / In care stau pititi oștenii ! Și noaptea ei deschid o ușă, / In jos alunecă pe lumi. / / Din sticle, haine și tablouri / Ce le-am adus, naivi, in casă / Coboară cetele vrăjmașe / Și-n fruntea lor este un scaun" (vezi poezia Troia). întrebare: Cum ușor se poate observa, în centrul acestei viziuni istorice stau oamenii, preocupările lor. Cum precizați, pe linia concepției dvs., rosturile majore ale oamenilor? Marin Sorescu: „Uitatul pe fereastră a devenit un tic, / Toată lumea se uită pe fereastră. / Citește, spală, iubește, moare / Și din cind în cînd dă fuga / Și se uită pe fereastră“ (vezi poezia Atavism). întrebare: Relativ la grija pe care o manifestați față de soarta omului, faceți — vă rugăm — două scurte precizări: Marin Sorescu: „Ne scapă mereu câte ceva in viață“ (vezi poezia Iar) și „Verificați-vă poziția in care dormRi" (vezi poezia Precauția). întrebare: Grija dvs. pentru ființa bipedă care luptă zilnic cu natura și cu ea însăși pentru a se înnobila îmbracă forme dintre cele mai variate și concrete. Se spune că ați fi luat apărarea chiar și celor care au chelie. Cum și unde ați făcut acest lucru? Marin Sorescu: „Bărbații sunt și ei folosiți j La cele mai grele munci, / Cu excepția celor foarte păroși, / Care sînt torși din nou ! Și făcuți preșuri" (vezi poezia Frescă). VERONICA VERNESCU pt. conformitate volumul Moartea ceasului de Marin Sorescu „Chei și forțe inanaliz abile Consemnînd eforturile revistei Orizont de a deschide ușile, cu scopuri pur umanitare desigur, notăm, printre altele, și „cheia“ lui Stelian Bălănescu. ‘Afirmată manifest: Chei pentru Faulkner, întreprinderea, temerară, își are meritele ei. Astfel, aflăm că Faulkner „nu este un simplu creator de ficțiuni". Dar, să fim Înțeleși: „Firește, ca orice scriitor, este și aceasta, dar mai este și altceva". Intr-adevăr, bunăvoința maximă cu care este înconjurat scriitorul vădește că intenția criticului este de a-1 salva, de a-l aduce pe linia de plutire. Cine este, deci, Faulkner? Faulkner este următorul: „Cu cît un scriitor este mai mare, cu atît reușește să ne facă să luăm drept realitate ceea ce ni se propune doar ca ficțiune..." Așadar ne aflăm in fata unei definiții cu totul inedite. In sfirșit, suntem și noi in posesia unei noutăți care a scăpat din vedere atita amar de vreme. Totuși, cine este Faulkner? Să mai întrebăm. Poate ni se va răspunde. Consecvent, semnatarul articolului caută, caută mereu: „La Faulkner faptele sunt definitive toți eroi faulknerieni sunt neverosimili [... ] Și totuși, realismul lui Faulkner este neîndoielnic: de unde aceasta?" In cele din urmă aflăm: „Literatura lui Faulkner este act demiurgic". Odată lamuriri, căutăm acum să vedem cum arată camera scriitorului. Ni se promisese doar o legătură de chei, din care cel puțin una sau două trebuie să se potrivească. In primul rind, aflăm că înăuntru nu vom găsi nici urmă de „Ana Karenina", de „Dama cu camelii", iar că Dmitri Karamazov este mai dens decât Jason. Totuși, ca, doamne fereștei, să nu răsturnăm vreun obiect, suntem avertizați: .„Ficțiunea, la Faulkner, inventează lumea și o dezvăluie, totodată [...]. Secretul scriitorului e de a ne propune această solitară, dar cuprinzătoare realitate ca mai convingătoare decât realitatea noastră." Prin urmare, să încercăm acum cheile. Dar, stupefiați, constatăm că ușa rămine Încuiată. Aducem în sprijin și observațiile de ordin general expuse în articol. Poate, cumva, vor fi folositoare. (Mai ales că ele conțin tot atâtea adevăruri de care habar n-aveam Înainte). Cităm și pentru Dv. cîteva, invitîndu-vă să părăsiți ignoranța în care vă complăceți: „Căci realul e ceva mai mult decît ceea ce vedem cu ochii, el ne include deopotrivă, și orice dezvelire a realului ne îmbogățește, ne autentifică, e un soi de osmoză. Scriitorul, l-au ghicit, se află acolo, amestecat in viitoarea evenimentelor, el e prezent, le observă, fie că le vede sau născocește". „Ce este lumea lui Balzac decît o galerie de figuri cu care ne ciocnim în viața de toate zilele, un univers alcătuit din consemne sociale?" Dar, vai, zadarnic. Cheile sunt pe o măsură nepotrivită. Dacă nu cumva vreun tâlhar a schimbat cu nerușinare broasca. Astfel, lucrurile din odaie rămân, în continuare, ascunse, mulțumindu-ne cu ceea ce știam dinainte. Totuși, actul eroic prin care autorul articolului încearcă să ne informeze cu privire la Faulkner merită stima noastră. Am fost învitați cu străjuință și condescendentă la o masă copioasă in sufrageria scriitorului. Și noi, firește, ne-am înghesuit, bucuroși de ofertă. Doar cu toții suntem curioși! Ce vină are criticul că ușa ne-a fost trintită în nas? Ce vină are domnia sa că a studiat in prealabil numai cheile, nu și broasca? Nfelirna!* * * Fiindcă tot sintem în fața ultimului număr al revistei Orizont, și fiindcă tolba cu chei este, oricum, grea, mai notăm cîteva noutăți: 1. Tot printre colaboratorii revistei Orizont se zvonește că, în viitor, limba românească se va folosi și in enunțuri de genul: „... în propria sa activitate personală" (Unii cititori se întreabă: pe cînd „în propria sa activitate impersonală?") (Vezi aceeași revistă, articolul Condiția eroului, rubrica . . . Accente). 2. — Alt tur de ... forță, a se vedea articolul: Note la poezia lui Ion Barbu, semnat de Șerban Foarță. Primul punct: „Farmecul inanalizabil". Lovitura de tun lansată de critic este menită să spulbere ereziile în această privință. Să-i dăm cuvintul: „Se aude adesea (baie și serie, n.n.) că un vers sau altul (...) e de un farmec inanalizabil". Dar, oare: „Există și unul analizabil?" Grea dilema. Criticul nu are altă dorință decât de a demonstra că nu există „farmec inanalizabil" Șerban Foarță știe ce vrea și, in final, lămurește lucrurile: „A ignora acest mod intelectual de realizare a metaforei, in care intră o mulțime de elemente [.... ] scutește eventual de pedanterie sau de pulverizarea inefabilului prin operațiuni apoetice [.. . ] Uneori depășind acest aparent inanalizabil dar de „farmecul sfînt, ce nu-1 mai poți pricepe" . .. Vă invităm să înțelegeți ceva dacă puteți. Dacă nu, „soartați“ și punctele 2, 3 și 4 din același articol. S. IACOB Nu este suprinzător că volumul Finala se joacă astăzi de Ioan Chirilă, deși scos intr-un tiraj remarcabil (30.000 exemplare), a dispărut instantaneu din librării. Faptul nu se explică numai prin extraordinara forță de atracție, prin pasiunile vulcanice pe care le declanșează fotbalul în lumea contemporană. Înainte de toate, cartea este bine scrisă, ingenios alcătuită. Nu pentru puțini — de la această situație exceptează cei tineri — cartea lui Ioan Chirilă Înseamnă reîntoarcerea sub orizonturile de aur ale copilăriei. Pentru că mulți dintre noi i-am zeificat pe marii fotbaliști de odinioară și i-am iubit cu aceeași patimă cu care, azi, adolescenții gindesc la Pele, Eusebio, Bobby Charlton sau mai știu cu care. Se pare că toate vîrstele și in toate epocile oamenii au avut nevoie de idoli. Frumusețea fotbalului este că idolii pe care ii crează sunt din carne și oase — ca tine sau ca mine —, că au obligația de a face „minuni" în fața privirilor noastre și, atunci cînd greșesc, tu, eu, fiecare — doar știți cu de bine ne pricepem toți la fotball — ii putem sancționa pe loc. Cartea lui loan Chirilă argumentează, o dată mai mult — și pledoaria o susțin retori străluciți ca: Albu, Cotormani, Petschovschi, Bindea, Fieraru, David, etc. — că fotbalul este o mare pasiune. Numai astfel se poate explica de ce, la intervenția spectaculoasă a unui portar, la salutara apariție a unui fundaș pe linia porții, la cursa fulger făcută de o extremă, la șutarea imparabilă a unei mingi de atacanți — zecile de mii de oameni din tribune iși sincronizează reacțiile alcătuind, parcă, un singur individ. Dincolo de reproducerea amintirilor unor celebrități ale fotbalului nostru, cartea lui loan Chirilă surprinde iscusit „taina" fotbalului. Dar, în același timp, cartea lui loan Chirilă iți dezvăluie lumea intimă, secretă a fotbalului. Volumul Finala SPORT se joacă astăzi se citește pe nerăsuflate și, nu o dată, mari nostalgii par să-ți dea ocol. Și, ințelegînd „drama“ de pe teren a fotbalistului, aproape că i-ar ierta „profesorului“ Constantin acel penalti irosit la Tokio, sau lui Frățilă șutul ratat care ar fi parafat, pe teren propriu, infringerea marelui Inter. O mare pasiune solicită, la rîndul ei, una asemănătoare. Cartea lui Ioan Chirilă s-a născut dintr-o autentică mare pasiune. ... și reîntîlnirea cu portughezii Nu este rușinos să pierzi în fața portughezilor, la ei acasă, cu 1—01 Cu atît mai mult, cu cât, după înscrierea golului, acest rezultat s-a menținut 89 de minute. Jocul, după cum rezultă din comentariile îndrăgostitului de fotbal care este Ion Ghițulescu, nu a fost de mare strălucire. Dar a plăcut. Fotbaliștii români s-au repliat după primele 10—15 minute, reușind să facă față confruntării mai ales prin jocul apărării. Și-a reconfirmat clasa internațională Dan. Și-a reconfirmat inutilitatea in națională Dridea. S-a reconfirmat lipsa de orientare a antrenorilor pe mai multe planuri: in primul rind prin nejustificata înlocuire a lui Dobrin cu Iancu, în al doilea rind — și acesta este fundamental — prin concepția imprimată jocului echipei. Se va spune: au lipsit trei titulari și, înainte de toate, Pîrcălab. O fi, nu zic nu! Dar.. . Și, pentru a nu fi suspectat de părtinire, citez din comentariul Scînteii: „Echipa română a ieșit din această încleștare (a începutului de partidă — n.n..) abia pe la mijlocul primei reprize, însă probabil și datorită sistemului defensiv adoptat (așezarea pe teren: 4—3—3), atacurile au fost lipsite de finalitate. De altfel, după cum a reieșit din relatarea crainicului, înaintașii echipei noastre n-au șutat de loc la poarta portughezilor, jucînd în general cu multă reținere, prea lent". Ah, antrenorul Oare Teașcă să fi primit concediu nelimitat? ... AL. CAPRARIU File din Tribuna sibiană Cu „Tribuna" a intrat in viața noastră comună un nou rind de oameni, care au dat lucrării noastre culturale un nou avint"1 — scria Slavici la finele veacului trecut, cînd literatura Transilvaniei, asemeni întregii literaturi naționale, se afla în pragul unei noi ere. Studiile științifice de istorie literară au confirmat de-a lungul anilor ce s-au scurs această convingere a lui Slavici, cercetând pe larg aportul pozitiv al publicației sibiene în cultura românească, analizînd de asemenea cauzele și efectele erorilor politico-ideologice care i-au alterat în repetate rînduri cuprinsul. Victoria deplină în combaterea etimologismului ardelean, contribuția însemnată la realizarea unității culturale (premergătoare unității politice) a românilor, spiritul critic în aprecierea valorilor literare (manifestat în combaterea provincialismului îngust și a lipsei de originalitate), în sfîrșit, interesul pentru folclor și promovarea „realismului poporal" (formă pregnantă de afirmare a specificului național) s-au cristalizat ca trăsături de bază prin care vechea „Tribună” și-a cîștigat dreptul de intrare în patrimoniul literelor noastre. Referitor la problemele limbii, încă din primul an de apariție, ziarul publica o conferință ținută la întrunirea Societății „Petru Maior" din Budapesta, conferință cuprinzînd un succint istoric al limbii române literare și o justă viziune a dezvoltării ei. Plecînd de la constatarea că viu s-a ajuns încă la stabilirea unor reguli unanime în ce privește limba (scrisă) și ortografia ei, autorul arată că mișcarea politică și socială de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea a avut urmări și în ce privește limba, atît de legată de conștiința națională. Contestarea originilor noastre a obligat pe cărturari să ia poziție și să adâncească aceste probleme. Reacția a dus la excesele școlii latiniste, cu încercările cunoscute de epurare a slavonismelor din limbă. Dincolo de munți, dezvoltarea limbii literare a urmat un curs mai firesc, însă de o „direcție mai pronunțată“ nu poate fi vorba decît după evenimentele din 1848. In scurt timp scrisul chirilic a rămas o amintire. Dar (aici este vorba în special de Transilvania) a trecut un timp pînă cînd s-a putut elimina diferențierea prea pronunțată dintre „limba invățafilor și limba poporului". Se arată rolul „moldovenilor, oameni luminați și moderați“ și se lămurește contribuția „Junimii" în reglementarea unei limbi literare unanim acceptate. „Tot asemenea și în alegerea ortografiei este cu mult mai norocoasă decit școala etimologiștilor“, deoarece și aici a ales calea mijlocie, respectiv calea bunului simț.Se poate da astfel poporului învățătură și literatură într-o limbă pe care o înțelege, în această privință, românii de peste munți au luat conducerea, împrejurările de dezvoltare fiind acolo mai prielnice. „Etimologia a avut un mare rol în dezvoltarea noastră literară, dar ea în curînd va ajunge a fi numai o reminiscență in istoria literaturii noastre" — conchide pe drept cuvînt autorul articolului. Pe linia celor mai bune tradiții ale culturii românești, ideea de unitate națională, evidentă cum s-a văzut în atitudinea ziarului față de problemele limbii, implica și conceptul de specific național, exprimat într-o serie de articole, datorate nu o dată unor condeie incercate, care au venit teoretic în sprijinul realismului poporal reprezentat cu strălucire în paginile revistei de Slavici și Coșbuc. Dintre acestea, amintim un articol — astăzi după cît se pare uitat —al lui Delavramcea, publicat sub forma unei scrisori deschise către redacție. Scriitorul bucureștean dădea în acest articol un răspuns drastic lui Grigoriu Moldovan care, în revista „Ungaria" și în broșura „Politikai szédelgés" îi răstălmăcise conferința Țăranul nostru și țăranul mizeriei (ținută la Ateneul din București), utilizând-o ca un argument împotriva românilor. Pentru a dovedi contrariul, Delavrancea reproduce pasaje întregi din conferința lui, însoțite însă de comentarii suplimentare. „In această conferință — explică el — am încercat să dovedesc cât de bogat este înzestrată rasa românilor și fizicește și moralicește. In dorința mea de a concentra atențiunea cărturarilor asupra țărănimii am împărțit conferința in două capitole, mai potrivit zis, in două tablouri. Mai intii am făcut tabloul țăranului nostru, adecă am pus in relief tipul istoric și etnic, tipul care științificește reprezintă valoarea reală a țăranului român. Și l-am descris astfel cum l-am observat și l-am trăit, în părinții mei, în unchii și verii mei, în neamul meu, — așa cum l-am văzut întotdeauna și pretutindenea, peste Olt, peste Siret... dincoace și dincolo de Carpați. Firește in amănunțimi sunt deosebiri, după diferitele regiuni și vecinătăți, dar fondul tabloului este același, căci peste tot pămintul românilor, sufletul românului este identic. O identitate etnică și psihică ca la români este aproape imposibil de găsit la celelalte popoare, fie chiar la cele mai omogenizate". încadrat în preocupările scriitorului pentru viața țărănească și totodată pentru soarta românilor din Transilvania, articolul continuă cu sublinierea diferențierilor sociale existente în toate provinciile locuite de români, fapt ce confirma programul Tribunei care combătea „romantica ciobăniei", urmînd linia unei literaturi realiste: „După ce am căutat să dovedesc ce este și ce fel este țăranul nostru, am făcut și tabloul trist al țăranului cînd devine prada mizeriei. Mizerie este pretutindeni și desigur că pretutindeni se găsesc oameni pentru care cauza socială cea mai mare este aceea a săracilor. Și voind să măresc grija ce trebuie să avem pentru unele neajunsuri, după tabloul țăranului nostru am făcut, ca contrast, pe acela al țăranului mizeriei. Și am dovedit că devierile fizice și psihice în acesta se explică numai prin sărăcie“. Militând în alte articole pentru apropierea „clasei culte“ de popor, (prin care subînțelegea însă numai țărănimea, pe atunci factorul preponderent în Transilvania), considerat ca singurul păstrător autentic în toate provinciile românești a specificului etnic. Tribuna recomanda asimilarea literaturilor străine prin filtrul sentimentului național. Intr-un articol redacțional din 1884 se preciza, de pildă, că poeziile naționale ale lui Petőfi le apreciază și românii, dar le simt românește, nu ungurește. Din acest unghi redacția preconiza cunoașterea reciprocă turii și aprecierea obiectivă a culpopoarelor conlocuitoare. „Venind cu inima deschisă", ziarul speră încă de la primul număr că va fi întâmpinat cu inimile deschise „îndeosebi și din partea colegilor sași și maghiari". Doi ani mai tîrziu se reproduce un interesant articol publicat în ziarul sîrbesc Zastava. Teza articolului este că naționalitățile conlocuitoare ale monarhiei, deși apropiate, nu se cunosc îndestul, iar manifestările culturale și literare nu și le cunosc aproape deloc. Chestiunea s-ar pune îndeosebi pentru relațiile dintre sîrbi, slovaci și români care dezvoltă o activitate susținută pe acest teren. Articolul se încheie cu un îndemn adresat tineretului studios să-și însușească limbile popoarelor prietene, spre a le putea astfel cunoaște în manifestările lor cele mai alese. în modul acesta s-ar putea crea între ele o solidaritate utilă în toate privințele. înd a avut prilejul, redacția a salutat asemenea inițiative. în 1890 (nr. 143 din 24 iun./6 iul.), recenza astfel mai multe traduceri făcute de Laurențiu Bran în limba maghiară din Eminescu, Matilda Poni, Vlahuță și Naum, traduceri publicate în ziarele Képes Családi Lapok, Nagy Károly és Vidéke și Szilágy Somlyó, iar în 1888 (nr. 46 din 13/25 nov.) semnala traduceri sârbești făcute de M. Ivanovici din Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu, Negruzzi și alții. Asemenea mențiuni literar-culturale rămîm aspecte remarcabile în activitatea publicației. Critica Tribunei a sprijinit literatura originală și a contribuit la înțelegerea și răspândirea unora din marii noștri clasici în rîndurile cititorilor din Transilvania, întemeiată fiind pe conștiința valorii lor universale. Vorbind despre Eminescu, G. Bogdan-Duică este de exemplu printre primii critici care au stabilit analogii între poetul român și creatori de renume mondial ca Goethe, Hugo sau Leopardi. În discernământul valorilor literare, critica ziarului a perfecțienit îndeobște de la noua disnaugurată de Maiorescu, căreia i se datoresc, de altfel, și orientarea în problemele limbii și realismului poporal, acesta din urmă avînd, după cum se știe, drept una din surse articolul Literatura română și străinătatea. Stima de care s-a bucurat criticul „Junimii" în cercul tribuniștilor se poate constata și din reproducerea in „Forță" a două din cele mai importante articole ale sale scrise după 1884. Poeți și critici (1886) și Eminescu și poeziile lui (1889). Atitudini independente se întîlnesc totuși. Pentru exemplificare transcriem un fragment dintr-un articol cunoscut al lui Slavici despre Eminescu, inedit însă prin depășirea sensibilă a teoriei schopenhauriene a geniului în favoarea interpretării sociale, Einescu a fost unul dintre oamenii cărora le e dat să le vază toate în lumină mare, toate în dimensiuni mari, și bineînțeles și răul, și nici el, nici altcineva nu este vinovat dacă el a văzut mai mult rău decît bine. Dacă i-ar fi dat toate bogățiile lumii și ar fi pus în capul lui toate cununile de mărire omenească, el tot ar fi ,rîs cum felul îi era să viră și tot ar fi zis: „Să-i împărți în două cete: în smintiți și în mișei!" Rostul lui cel trist a fost să treacă anume prin actuala fază a vieții noastre naționale și să vază cu ochii lui scrutători ceea ce l-a făcut să strige: „Virtutea? e o nărozie! — geniul? o nefericire!" Dacă i-ar fi fost dat să ajungă ziua de mâine, în care oamenii se vor fi făcut mai cuminți, ar fi avut și fericirea de a vedea virtutea ridicată mai presus de toate“ (subl. n.)Î Iplinirea acestor cuvinte profetice ale lui Slavici a întrecut astăzi cu mult prevederile autorului lor. Ele rămân însă ca documente semnificative pentru concepția generală a Tribunei, care a slujit, cu încredere într-un viitor mai bun, cauza progresului național. ELENA STAN CEAÎ 1 „Tribuna" și tribuniștii, Orăștie, „Minerva“, 1896, p. 5. 2 Gerasim Sirl, Mișcarea limbii române în veacul curent, în numerele 27 (17/29 mai) și 28 (19/31 mai), 1884. 3 „Țăranul nostru" și „Trădătorul nostru", în n-rele 253 (14/26 nov.) și 254 (16/28 nov.) 1893. 4 Cf. Ion Breazu, Literatura „Tribunei", in „Dacoromania" VIII (1934—35), p. 44—46. 5 Solidaritatea literară, în nr. 118 (24 mai/5 iunie) 1886. 6 Pro amico. Un răspuns dlui B. P. Hașdeu, in nrele 268 (1/13 dec.) și 269 (2/14 dec.) 1892.