Tribuna, ianuarie-iunie 1970 (Anul 14, nr. 1-26)

1970-05-28 / nr. 22

izvoare Orfeu - „El a venit, Orfeu, din Nord în Grecia“, spun cer­cetătorii. Orfeu viu era grec. El venea din Nord în Grecia. Iată unul din motivele car­e mă fac să re­vin asupra textelor acestora își asupra u­nei dimen­siuni care se părea încheiată. Al doilea motiv este deșteptat de noul comentar asupra nemuririi su­fletului propovăduit de Zalmoxe în Dacia­. Apoi sunt cele două mozaicuri vestite din veacurile 3—5 e. n. aflate în Muzeul de arheologie de la Canistantino­­pois, unul, cel din veacul al 5-lea provenit de la Ierusalim, îndelung comentate și de André Grabar în a sa carte asupra artei epocii din comentariul la cei trei poeți germani, cei mai importanți în­chiși sub zarea orifică: Novalis, Hölderlin,­­Rilke (Walther Rehm — Orpheus, der Dichter und die toten — Düsseldorf 1950) și apoi împlinirea a 200 de ani de l­a nașterea lui Hölderlin a prilejuit re­venirea asupra orficului. Orfeu nu era grec insular, nu ținea de sudul lu­mii acesteia plastice, venea de mai sus. In veacul al șaselea când deja poeticul trebuia notat, căci poe­zia începea să se mute spre concept, în filosofie duhul lui străbătuse lumea greacă «deja lăsând a­­ceste câteva fragmente, alese în presocratici din scrierile altora târzii (parte din aceste fragmente le-am publicat în Luceafărul 1968). »începutul „orfic al cîntului este o dată îndelun­gă dar^ care în locul Teogonicului lasă să se reverse Teozoficul; în loicrul privitului de pe pământ și în­chipuirii cum au luat naștere toate, în felul cosmo­­goniei țăranului Hesiod, apare așadar acest teozo­fic înrudit cu filosof­ia mai mult, prin rafinamen­tul viețuirii ascetice ,mai mult și puritatea acordu­lui, decât­­ prin concept. O schimbare esențială în ordinea spirituală se întâmplă în lumea greacă prin Orfeu, anume Poe­tul ca trimis să releve voia Divinului. Poetul ca revelație a zeilor, ca martor al lor, ca trimis de sus. Erwin Rodhe, vestitul cercetător, recunoaște și el în a sa Psyche că precum înainte Dionisos venise din Tracia, Dionisos de care Homer nu știa, așa apare, acum Orfeu din același tărâm, amestncîndu-și lirar prins îin seninătatea greacă. Orfeu este un Văzător, el a pășit pe tărâmul um­brelor, a fost și a văzut dincolo-ul, Infernul, în căutarea Iubitei și s-a întors îndărăt între oameni să povestească. Orfismul era astfel o teologie, o vor­bire despre Văzutul esenței, și viețuirea încă aici se desfășura într-o ceremonie religioasă, de cult în slujba acelui Văzut al teosului divin. Așa se poate vorbi de un fel anume de „Viață orfică“, de „lumea orfică“, de un destin orfic, de o credință orfică, de o asceză orfică, de o curățe­nie orfică, de o inițiere la fel, și mai ales de exta­zul orfic, contemplația ca mijloc central de a intra în ordinea divinului. Extaza, extazul orfic pe care îl practică poeții și îl căutară până astăzi deveni ținta și pârghia în jurul căreia crescu mistica orfică, în finul căreia voi cerca să pătrund prin strădania ce urmează. Țin să adaug­i că această încercare, vorba lui Schiller, nu vine «din partea sistematiza­tă cu orice preț, ci din libertatea pe care trebuie să ți-o iei neapărat față de mulțimea textelor citite recent ori altă dată în legătură cu această temă. Poeții sunt orfici înainte de-a ști un cuvânt teo­retic despre Orfeu. Ori sunt orfici, ori nu sunt poeți. Asta la începuturi. Dar să vedem cum devine orfismul mai departe, în viziunea mea, plecată «după cum am arătat de la textele citite și mozaicurile cercetate la Con­­stantinopol. Mai întîi mozaicurile ni-l arată pe Orfeu cu lira, așezat între animale. Pe margini închis între flori și animale pătrunse laolaltă în vraja coardelor ves­titoare de un nou­­ev. Leul lingă căprioară, șarpele lingă vultur, fluturele lingă omidă, toate regăsite fără spaimă în lumina cântecului orfic. Cîntecul împarcă iarăși ceea ce larma păcatului stabilise în lume: frica, spaima între animale și regnuri ca și între oameni. Orfeu apare din aceste două mozaicuri de la Constantinopol ca simm­ul de împăcare, de relegare a lumilor «la pacea primordială. Poetul ca Pace lumii iarăși dăruită prin cânt. Dacă aș ști «desena bine aș reproduce aceste două mozaicuri existente reproduse doar în «cărți »de spe­cialitate iar ilustrate scum e și firesc, nu se găsesc după aceste valori din primele veacuri ale vremii noastre. Țiinînd seama așadar de aceste „texte“ existente istoric să pășim mai departe. Relegarea de care vorbeam a­idat naștere la o­­ religie m orfică, la un cult orfiic, concentrat în jurul acestei făpturi năs­cută de sus care restabilește un echilibru sporit demult în ordinea terestră. Orfeu apare astfel­­ ca salvator, ca Messia al naturii, cum îl vor numi unii și alții. Spaima, după existențialiști, «e o «cale personală de a lua știre, pe cale proprie de moarte. Spaima fiecăruia în parte vine din uitarea, din căderea, din «c«eva d­e nu-ți mai aduci aminte;3 a cunoaște lumea pe cont propriu, ești implicit în spaimă, ești însăși ea. Spaima de altul, spaima de fiară, mi-e teamă însumi de lupi și­­ de șerpi, spaima de moarte, spai­ma de ziua ce vine, spaima în întuneric. Căprioara se teme și ea de leu, omul și el de leu, leul și c el de leviatan, leviatanul și el în fața morții, «și iartă că împrejmuiți­­ cu flori stau laolaltă cu omul cântăreț Orfeu și leul și leviatanul și flu­turele și­­ căprioara. O regăsire străveche, după care se tânjea de mult, unde eul nu mai există întemni­țat în spaima lui, ci spaima a fost ridicată, din fiară «ca și din om și împletită în corzile lirei a de­venit sale­ imn, a devenit «ceva ce nu mai ține de mine »însumi, ci a fost biruit de un altul­ și acel altul iată că ami-o întoarce îndărăpt, dar pe altă cale și în alt înțeles, în așa fel că eu n-o mai recunosc, ca pe cea veche ci ca pe un dar, cu ceva nou în care nu mai sunt singur, ci alături de mine cel­­ nou, încape și celălalt, străinul și spaima mea de altădată; «este și el ,ca și mine îmbrăcat într-un nevăzut nou care ne apropie cu o dulce liniște într-­o mare pace «laolaltă, rămî­nî«nd «pe mai departe, eu însă fără spaimă, și trecere, pătruns fiind de o mare noutate a unui alt tărîm pe «care încap să-l cunosc ca Patria mea adevărată îin care tot am devenit de la începuturi, am devenit, ceea ce sunt (­«erde, Was «du «bist !). Și acest tărâm nou nu-i descoperirea mea, nu-i înfăptuirea mea ci-i dar, venit din partea celui ce stă așezat pe patru iz­voare «ce «curg neîntrerupt cu o liră în brațe din care se revarsă o nouă religie, un nou eon, numit eonul orfic. Orf­eu aduce «această mare liniște în univers; sute de ani înainte de era noastră, aduce un monoteism salvator, aduce o mărturie, o înviere a lui prim plânsul coardelor sale care nu­­ poate fi ușor înlo­cuită din lume și fiecare poet e pătruns într-un fel de acest har­dar vestitor, pe care Orfeu îl ves­tește. Aachen, 4­­ mai 1970 IOAN ALEXANDRU t «1. Wilhelm Capelle, Die Vorsokratiker, p. 39, 1968. 2. Mircea Eliade, De Zamolxis a Gengis- Khan, p. 37—50, 1970. 3. Sein und Zeit, M. Hei­degger paragraf 67—68, p. 334. Zilele Macedonski Pentru cine le-a urmărit la fața lacului, la Craiova și In împrejurimi, concluzia este una singur. Zilele Macedon­­ski, desfășurate între 11—17 mai 1970, nu pot fi confundate cu nici o altă manifestare de acest gen. Nu sunt un „specia­list“ al articolelor festive, au gust exagerările și convențiile de nici o natură, dar chiar cea mai sobră relatare nu poate să nu sublinieze importanța evenimentului. Macedonski, a­­cest fost mare ostracizat și mare necunoscut al literaturii noastre a început să intre, și încă în mod formal, în con­știința publică. Intr-adevăr, festivitățile cra­­iovene reprezintă cea dintii recunoaștere oficială, de am­ploare, a personalității și ope­rei lui Macedonski, prima sa consacrare publică după lungă perioadă de bagateliza­­­re, ignorare sau contestare. Poetul, care-și prevedea „rea­bilitarea“ abia după patru ge­nerații, s-a înșelat în profețiile sale ;­cultura noastră actuală­­ l-a recunoscut și consacrat mult mai devreme: de la moartea sa (24 noiembrie 1920) n-au trecut, de fapt, nici două generații. Zilele Macedonski au constituit, într-un fel, re­petiția generală a ceremoniilor care vor avea loc la toamnă, cînd se vor comemora 50 de ani de la moartea poetului. Unele detalii par de la sine înțelese, însă în cazul Mace­donski ele au semnificația lor deosebită: forurile de Partid și de Stat, Comitetul pentru cultură și artă al județului Dolj, Universitatea Craiova, Centrul Academiei, organul de partid înainte, care a publicat ample reportaje zilnice și Ra­­dio-televiziunea, au colaborat efectiv la realizarea acestei i­­nițiative, ce înscrie — fără în­doială — o dată în posterita­tea macedonskiană. Căci a reuși să organizeze, o săptă­­mînă încheiată, o serie întrea­gă de manifestări: sesiune de comunicări științifice, peleri­naj la casa familiei Macedon­ski în satul Pometești, întîlniri cu foștii discipoli ai poetului (M. Cruceanu, Eugen Constant, V. G. Paleolog), recital muzi­­cal-literar, spectacol de poezie și teatru macedonskian, seară de poezie modernă închinată lui Macedonski, cu participa­rea unui însemnat număr de poeți și scriitori, conferință (Acad. Victor Eftimiu) etc. nu este chiar puțin lucru. S-au depus eforturi­­ și în iniție­rea și organizarea lor prof. Florea Firan, președintele Co­mitetului pentru cultură și ar­tă al­­­ județului Dolj, a jucat un rol de prim ordin. In ceea ce mă privește, acest aspect al seriozității, sobrietă­ții și adaptării formei la con­ținut, m-a atras cel mai mult și am motive să cred că pu­blicul, care a urmărit îndea­proape manifestările, a intuit și apreciat aceeași stare de spirit. Nu trebuie ascuns că, în cazul lui Macedonski, o a­­numită curiozitate a ineditu­lui, a necunoscutului, a avut efectul său. Dar a izbuti să ai săli pline și auditor atent nu­mai prin prestigiul temei în­seși, nu este dat chiar tuturor reuniunilor de acest gen. La un liceu, trei eleve din ultima clasă au pus — cu prilejul unei întîlniri — întrebări foarte precise de istorie litera­ră și cînd li s-au dat răspun­surile necesare, exacte și ne­convenționale, surpriza lor (plăcută) a fost mare. In ast­fel de împrejurări, în plină tensiune psihologică, simulări­le sunt excluse. Sesiunea științifică — pre­zidată în două reprize de Mih­­nea Gheorghiu și Al. Piru — a constituit și ea un punct de atracție. In ce mă privește, nici nu-mi imaginam că se po­t prezenta și susține aproa­pe douăzeci de comunicări pe teme macedonskiene, din un­ghiuri foarte diferite: literatu­ră comparată, filologie, esteti­că și istorie literară, stilistică etc. Cum se întîmplă mai tot­deauna, contribuțiile au fost de calitate, uneori, inegală. Dar faptul că Macedonski izbutit să stringă atît de multe a­­deziuni, mai ales în sfera a­­cademică și didactică, este e­­locvent prin el însuși. După cum, nu lipsit de semnificație este și faptul că Macedonski a interesat mai ales pe latura esteticii literare: parnasianism, simbolism, avangardism, prin­­tr-o deschidere evidentă a ori­zontului cercetării și a un­ghiului de percepție. Am notat și unele aspecte noi, anume detalii au ieșit clarificate, vo­lumul care va strînge toate comunicările (inclusiv cele anunțate) va oferi posibilita­tea unei și mai atente con­fruntări critice. Se poate însă afirma de pe acum că Mace­donski a reușit să rupă defi­nitiv cercul de indiferență ce-l înconjura și să apară ca un subiect atractiv și convena­bil chiar și celor mai rezerva­te și tradiționale spirite. ADRIAN MARINO Vera Lungu „Moralizînd fără glorie“ «Aflate exact la limita dintre ființă ,și neființă, versurile Varei Lungu par să ilustreze programul unei «demolări. Ele sânt alcătuite exclusiv din sfărîmături, din mo­lozul poeziei consacrate. Nici o construcție, «fiee ea moțională, afec­tivă, «simbolică, fantastică, nu ră­mâne intactă. Totul se surpă, în­cercând să reconstituim posibila organizare anterioară, călcăm pe­ste elemente varii, «învecinate, la pisciioa­rele noastre, în chipul c­el mai «neașteptat: „Lingă morți de algă și de mineral J ni-s pașii » și umbrele-mi sînt oase, / orbite o­­blice de pești și lebede. / Mora­lizînd fără glorie, / singură am rămas / să-mi povestesc“ (p. 6) Predomină un aer stătut, c­ a mor­ți, cu gunoaie, cu­­ sărbători fetide: „Începusem să îngălbenesc, / ca să nu mă găsească cu unghiile crescute, / am uitat o ușă deschi­să / și /treisprezece moarte / pe fereastră. / Era sărbătoare și / paștele gunoaielor !. ..“ («p. 34) Peste tot mișună și«ar«aci, lilieci, vulpi, ca făpturi «obsesive ale de­gradării, ale paraginii: „Greu mie somnul ! Doamne, / și trufa­șă vederea .... / Tocătoare de­ ar­­gint / peste șoareci coboară“ (p. 14) „Aseară / eu mi-am rupt din spinare / liliecii“ (­p. 28) „Eu nu mai am nici umbră. / Nu mai am nici călcîie, / Scările le urc cu ghiare de vulpe. // Sfîrșitu-s-a“ (p. 27) Asociațiile sînt halucinan­te, emanații parcă ale administră­rii LSD-iului: „Atât de nesfîrșit de lume, / orice cor este compus cel mai puțin­­ din doi, / și plod­­înger, plod în respirația lui, / prăbușit ca un vultur în dantele,/ țin minte cum era spălat / fra­tele meu de picioare, / spălat tot­deauna dormind, / spălat pe două picioare de înger, / spălat pe două picioare de fiară ...“ (p. 8) evaluînd fie către «o caricatură atît­­ de­­ groasă, încât siderează :„Ar fi fost foarte ușor / să tur­beze sfinții, / dar Hristos s-a a­­runcat pe cruce / invers. / Copa­cul era lingă pămînt, ] brațele lui arătau antilopa. / Cei doi au a­­dormit. / Și doar eu cu părul / i-am închis ochii“ — (,p. 31), fie înspre «o «elegie, înscrisă într-o lu­me «imposibilă de morbide împe­recheri: „Era un pămînt de orbi, / Ungă zid trecea un disc vișiniu,/ și orbii se împrăștiau cu paseri / în cimitire de lut... // Apoi ve­nea o vreme de matriarhat, / se pierduse formula de cal, de idol, / rulau sfori de cuvinte prin aer / și tu pe mine mă uitase și...“ (p. 16) Cînd termini de citit pla­cheta, ai senzația «de a fi ieșit dintr-un «coșmar, «pământul e in­cert» ,lucrurile se «balansează înain­te «de a reintra «în «contururile lor normale. Întrebarea care se pune o câtă poezie «cuprind atari versuri ? Fără «îndoială predomină „proce­deul“, «exercitarea unei formule care funcționează ca un aspirator de aer, creând sîmburi de vid. Atâta tensiune a inspiritului «o«lio­­sește și «ești tentat «să găsești «o chei­e morală sau intelectuală. U­­nele piese­ S sînt de-o vacuitate e­­videntă, altele însă parr a trans­mite «o spaimă adâncă sub absur­­­dul imaginii, «palpitul unor țesă­turi vii strivite de ruina expre­siei: „Plecările ar putea să fie luntrii, / ar putea să fie case, / n-ar putea să fie cai, / n-ar pu­tea să fie leoparde, / ah, ar pu­tea să fie morminte“ (p. 15) „Mai tîrziu vine cel ce povestește de-a dreptul, / adică Eroul. / La sfîr­­șit confesia «/ o face Marie '/.../ Și mai alesul cu­­ limba smulsă“ (p. 21) „Nu mă face să plîng. / Am uitat ce vreau să-ți spun. / Astă noapte doi oameni fără față / mă urmăreau cu o groapă în spinare..(p. 37). La u­n mo­ment «chiat poiate regretă că n-a întruchipat un «destin terotic, su­­pranormal: „Născătoare de cen­tauri aș fi putut să fiu, / dar, Doamne, m-ai oropsit, / m-ai nă­păstuit ! (p. 9). Prin «extinderea acestei zone de angajare a perso­nalității de confesiune «clare diri­jează zborul, în alt fel incontro­­labil al imaginii, producția Verei Lungu ar fi ieșit, fără îndoială, mult consolidată. Altminteri, în pofida fulgurațiilor, a absurdului sclipitor ca un bulgăre­ț de mine­reu, e pîndită de suspiciunea in­consistenței. Credințele sunt ero­date cu adevărat doar: «de alte credințe, distrugerea poeziei «se poate face «exclusiv în numele poeziei, «care trebuie să aibă „o învestitură“ gravă, cuprinzând in­diciile unui destin. «Dacă aces­tea nu sunt «concludente, cititorul se poate întreba «deopotrivă cu poe­ta: „să fie totul un pariu / sau o prinsoare ?“ (p. 13). GHEORGHE GRIGURCU Literatură tuturor timpurilor și-a «supus cititoriul și vremea prin eroi de o anumită specificitate istorică, «răm­âînd în conștiința noastră, a celor de azi, ca ex­ponenți ai unor trăiri legate de «epoca lor, chiar dacă valorile in­trinseci ale personajieior nu re­flectau decât în parte societățile în sinul cărora au prins viață. In intro­du­cerea la Contribuții la cri­tica economiei politice, Ma­rx sublinia faptul că anumite epoci­­ de înflorire a artei nu concordă câtuși de puțin cu dezvoltarea ge­nerală a societății și, deci, nici cu dezvoltarea bazei «materiale a acesteia din urmă, care constituie «oarecum scheletul «organizării ei. «Deosebit de importante, ca argu­ment împotriva celor care înțe­leg prin artă copierea vieții in­tr-un «sens do­cumentar, adevăru­rile «enunțate de Marx scot în a­­celași timp în evidență menirea „«obiectivă“ a artistului față de «cele trei momente ale procesului social de înnoire: forțele de pro­ducție, «relațiile sociale și conști­ința, aflate nu într­-­un raport de «egalitate și nici de subordonare, ci între o permanentă mișcare de înnoire și perfecționare, într-o dinamică dialectică, pe urma că­reia are ,de câștigat în primul rând, ca element de suprastruc­tură, conștiința socială a indivi­dului . Arta «nu poate fi eliberată de această dublă conștiință socia­lă, a individului în genere față de societate și a artistului ca fac­tor catalizator de conștiințe trans­figurate în artă, obligat prin po­ziția lui socială la o atitudine fer­mă față de fenomen­ul «descris. N­e­­avînd pentru comparație o soci­etate socialistă existentă și refe­­rin«du-se la caracterul teoretic al «unei atari societăți, este lesne de înțeles de unde «a pornit convin­gerea, legiferă mai apoi în canoa­ne, «că «odată cu dispariția clase­lor sociale va dispărea și divi­ziunea muncii și odată cu ea, artistul, integrat în comunitatea socială, nu va avea altceva de fă­­­cut decit să consemneze etapele fotografiate ale dezvoltării ei. Diviziunea muncii continuă să­­ existe în noi forme, noile relații create avînd de luptat cu vechi­le relații rămase pe planul con­științei sociale. De aici necesita­tea permanentă a omului de artă de a urmări noile relații­­ sociale, de a interveni în rapor­turile dintre ele, nu eliberat de societatea în «care trăiește, ci im­plicat în destinul ei. „Nu poți trăi într-o societate și să fii liber față de această socie­tate“, a ispins Lenin, înțelegând prin aceasta, «obligativitatea ar­tistului de a se transforma în­­tr-­un factor activ, într-un parti­cipant «conștient, de­­ pe pozițiile artei sale, la «evoluția societății în care trăiește. Teoria marxist-leni­­nistă despre artă, permanent proaspătă și capabilă de soluții practice, adaptate la noile forme de «existență socială, «a fost su­pusă uneori rigorilor practicis­mului îngust, sufocată alteori de îngustimi de moment, con­tinuând să trăiască așa «chiar și atunci «cînd «realitatea denunță în­gustimile »și practicismul. Litera­tura noastră socialistă a cunoscut la începuturile ei «o perioadă de activă «înflorire, paradoxal, to­cmai într-un «climat al practicii artis­tice, aparent mai p­uțiin propice dezvoltării «ei. Dacă ne amintim că în această etapă, a teoriei me­­constiituită în dogme, au apă­rut unele dintre cele mai re­prezentative o­pere artistice .r— mă ref«er în sp«r<im«ul rînd la proză — n­ u este prea greu de înțeles de,ce mai apoi, când teoria artistică s-a închistat în percepte imuabile, a­­semenea h­ărți valoroase, «cu refe­rire directă la viața­­ socială,­­n-au mai fost «stimulate, conflictele so­ciale fiind înlocuite cu surogate fabricate după litera unei teorii secătuite de vlagă, carie încuraja, de fapt, comolihitatea și lipsa de răspundere so­cială în lo­cul adevă­rului artistic militant. Dacă ne amintim de anii scurși între apa­riția­­ unor cărți ca Desculț, Străi­nul, Moromeții, Groapa, ca să e­­număr numai cîteva, până la cele mai recente romane ieșite de sub tipar după cel de-al IX-lea Con­gres al partidului, ne dăm «seama de golul artistic rezultat în «urma unei pseudo-gîndiri artistice, des­cătușată «d«oa«r prin efortul conti­nuu și atent al partidului nostru, căruia îi este străină, ân toate domeniile de activitate, ierah­tica constituită îngust. Literatura «noastră, cu toate suc­cesele ei incontestabile, putea să taică și poate face ân continuare mai­­ mult, ea fiind datoare «con­temporaneității și viitorimii cu eroi «ce nu «pot fi întâlniți «pe alte meridiane, avînd menirea să scoa­tă la lumină «relații sociale ce nu pot aparține decit unei țări socia­liste, dezvăluind «citito­rului de la noi și din alte părți ale lumii caractere în «stare să iafirme — chiar și atunci ,cînd afirmarea se face «prin negare, simbioza terme­nilor fiind profund «dialectică — realitățile vieții pe «care «o «trăim. Acest ideziderat nu se poate ob­ține decit făcînd eforturi «de­­a gă­si, «la «nivelele intermediare, co­­res­pondentul practic al îndrumă­rii principiale de partid, îndru­mare uneori sărăcită în nuanțe prin substituirea spiritului inova­tor al sensului îndrumării, rigo­rilor seci și frazelor generale. Știm că nimic nu este simplu și nimic nu se poate face «de la o zi la alta. Ar fi și fals și nedia­­lectic­i să «ne închipuim că printr-o simplă trăsătură de «condei se «pot elimina, în afara confruntării și spiritului «larg de opinie, termeni și mai ales înțelegeri «cu «care ne­am «obișnuit, în spiritul cărora ne-am format «nu puțini «dintre noi. Circulația «de opinii este cu atît mai necesară, cu cît se fac efor­turi importante, «materiale »și or­ganizatorice, «pentru a legitima cercetarea teoretică în domeniul social, cercetare­a care, să sperăm, va elibera teoria de porozitățile care se mai fac simțite. Teoria trebuie să fie înaintea practicii, să o anime, să-i dea isoluții, să o confrunte extrăgîndu-i esența pentru viitoare generalizări, la o etapă teoretică superioară. Din păcate, și «n-am fi loiali față de n«oi înșine dacă nu a«m recunoaște, teoria artistică de fond se află în urma «practicii artistice, de unde «nevoita grăbită, nu «odată «panicată, «atunci cînd apare «o «operă de artă valoroasă, de a-«i găsi e­­chivalentul teoretic, alteori de a o îngrădi ,în formule de gîndire ve­chi, din lipsă de soluții n­oi. Intre teoria și practica noastră artis­tică există «un teritoriu «comun al trecerii dialectice, m­arxism-leni­­nismul «avînd «nu numai chei de abo­rdare fermă a fenomenului artistic, dar și orizonturi largi, leagăn de experiențe fecunde, mereu înnoito­ar­e .A descătușa noul vibrant, în toată «complexi­tatea lui,­­nu raționalizat, «iată un domeniu de investigație larg pen­tru teoreticieni, fără «de «care «ero«ul literar contemporan va bîjbîi în­că multă vreme căutîndu-­și dru­mul, «chiar dacă el este pus de viață într-o vizibilă lumină. Eroul contemporan, rezultat al lumii subiective a scriitorului, nu se «poate confunda cu eroul co­tidian, «ci cu sensurile «lui de vie­țuire, cu sfera «de «preocupări a realității »din care face parte, alt­fel vom ajunge­­ din nou la ace­leași «înțelegeri »exprimate impe­rativ sau cu mijloacele unui uma­nism întors pe­­ dos. „Tovarăși, așa ceva nu există în viață, tovarăși, noi n-avem asemenea eroi, într­­un cuvînt, tovarăși, noi sîntem perfecți“. Eroul literar contem­poran nu­­ poate gravita într-un vid social, existența lui ca per­­sonaj fiind imposibilă în afara confruntării critice a propriului caracter a­l eroului cu «caracterele eroilor din j­ur. Literatura socia­listă nu «poate fi «decât «o literatu­ră «cu implicații «sociale, «eroul ei neavînd viabilitate dacă «nu-și subordonează întrebările, întrebă­rilor pe «care și le «pune epoca. Dacă literatura antică «sau a evu­lui «mediu «n«u a oglindit fațetele multiple ale structurilor sociale care au generat-o, în schimb, so­cialismul, ca societate a eliberării conștiințelor de asuprire, are «ne­voie «de eroii «eliberați de «prejude­căți, ca și orânduirea care «i-a plă­mădit. Dar «pentru ca literatura să se poată «exprima în «to­ată «ple­nitudinea «ei îi sânt suficiente ,prin­cipiile «noastre »de viață existente și fertilizate de contactul perma­nent cu practica de fiecare zi. Ea nu are nevoie de alte «principii, inventate din comoditate și do­rință «de autoconservare, ca «o su­­prateorie «de aplicare a «teoriei dej­a existente. «Nenumăratele con­fuzii și delimitări au pornit toc­mai de aici, de la teama față de principiile curaj­oase care «ne «că­lăuzesc și încercarea «de a le sub­ordona altora „de birou“, unde nu totdeauna se încălzesc ideile, ci scaunele. Politica partidului nostru, efor­turile «pe «care el le face în toate domeniile de «activitate pentru îmbunătățirea vieții sociale, vo«r duce «neîndoios la un câștig total din cauză,­­de pe urma­­ căruia va beneficia și «eroul literar contem­poran. PETRE SALCUDEANU cronica Itinerariile spirituale ale lui Valeriu Râ­­peanu (Călător pe două continente, Ed. Albatros, 1970) se prelungesc prin mijlocirea eseului În­­tr-o suită de „Interferențe spirituale“ (Ed. Emi­­nescu 1970), ambele volume recomandînd cititoru­lui opiniile unui «om­­ de cultură care practică cu eleganță și siguranță un co­mentariu avizat, spri­jinit pe cele mai autorizate surse. Componentele eseului se recunosc în special în titlurile consa­crate unor personalități, prezentate prin rele­varea unor dominante (artistice,­­estetice ori ideologice) cu mai largi implicații, ele se impun și pot revizui sau completa propria noastră „informație“. Valeriu Râpeanu numește fără ezitări termenii principali ai problemei. George Enescu și datele personalității sale (autorul re­vine, de fapt, la o schiță pentru «un studiu pu­blicată î­n volumul Noi și cei dinaintea noastră, E.P.L., 1966) invită la incursiuni în istoria spi­rituală a României de la finele veacului trecut, la o concentrată retrospectivă asupra gustului artistic și asupra receptivității, reduse la acea vreme, la comentarii despre propozițiile semă­­nătorismului în privința unor categorii funda­mentale: specific național, atitudinea față de folclor etc. Numai după ce peregrinările readuc în atenție manifestările considerate ca fiind edificatoare, se trece la obiectul propriu-zis al articolului sau (în cîteva prilejuri) al studiului. Să recunoaștem că observațiile nu sînt de­loc superficiale. Enescu ne apare în ipostaze oricum demne de luat în seamă: satul și valoarea lui pentru universul compozitorului, copilăria și orizonturile ei, comportamentul romantic care îl fixează pe marele artist în climatul spiritual al veacului al XIX- lea. Nu putem rămâne indiferenți, în cazul unui alt mare artist (Brâncuși), la ten­tativa de a stabili — în ordinea unor preocupări pentru definirea spiritualității românești — corespondențe sugestive, repere pentru reprezentări mai cuprinzătoare. Brâncuși „un Creangă al secolului douăzeci“, în opinia cercetătorului, aparține aceleeași familii, raliindu-l și pe Enescu pentru o identică înțelegere a adâncimilor folclorului. Pasiunea eseului este, cum spuneam, vizibilă și Valeriu Râpeanu ex­trage din frecventarea acestui tip al publicisticii rezultate incontestabile. Intenția e de a căuta și, mai apoi, de a formula noi dominante ale unei opere sau perso­nalități și­­ de a­­ le demonstra cu date de cultură și nu prin improvizarea unor foarte relative și aproximative elemente. Dacă ceea ce reținem pînă acum aparține volumului Interferențe spirituale, informația intelectuală din cealaltă carte. Călă­tor pe două continente, menține temperatura eseului. Referințele livrești nu sînt ocolite, iar contactul cu anumite locuri celebre e susținut prin comentarii de ve­ritabilă istorie culturală. La Salzburg amintirea lui Vasile Alecsandri iar la Viena străzile unde Eminescu s-a o­orit pentru «o vreme repr­ezintă cm mod de a concepe călătoriile prin cumularea unor informații în măsură să realizeze corespondențe mult­­ mai­­ întinse decât cele care ar fi provenit din notația memorialului de călătorie obișnuit. Ne găsim tot în suprafața acceptată de proprietățile eseului. Astfel, Pa­risul poate­­ însemna și reamintirea versurilor lui Dimitrie Anghel despre grădina Luxemburgului sau «o sumară mențiune »despre Un mare artist: Falady. Valeriu Râpeanu face parte din familia de critici refractară la orizonturi limitate. Ca atare, se depășește net «un «anume domeniu, preferindu-se «o deschi­dere spre «teritoriile învecinate ale artelor» sau spre examenul fenomenelor inter­ferate. Poate că, exceptând literatura, domeniul preferat al cercetătorului rămâne teatrul, fenomenul teatral văzut in acțiunea tuturor factorilor convergenți. Oricarie din orașele străbătute înseamnă teatru și judecăți asupra repertoriilor, întâlnirea cu regizori sau dramaturgi prilejuiește considerațiile cele­­ mai substanțiale și cele mai exacte în trimiteri. In consecință, teatrul — mai «ales în manifestările lui con­temporane —, exercită asupra «criticului o statornică seducție. Una «dintre „sinte­zele“ volumului «Interferențe spirituale ne informează,­­prin intermediul unor con­tribuții prestigioase, despre teatrul francez contemporan. Studiul (reluarea „Cu­­vîntului introductiv“ la lucrarea lui Paul Surer, Teatrul francez contemporan, E.P.L.U., 1968) ne propune o privire asupra unei anumite direcții din teatrul fran­cez, fără pretenția de a fi numit toate alternativele și toate experiențele semnifi­cative, situînd, de fapt, cercetarea sub zodia eseului. Să adăugăm, la­­ acest moment al consemnărilor noastre, că aceeași pasiune pentru teatru se confirmă și prin prezentarea lucrării lui Gaston Báty — René Chavance, Viața artei teatrale (Ed. Meridiane, 1969). Amintind teatrul, primul în ordinea preferințelor intelectuale, precizăm că interesul criticului este mult mai vechi (paginile sale despre Mihail Sorbul, George Mihail Z­amfirescu sau Victor Ion Popa) și nu lmnul strict exterior sau de circumstanță. Teatrul și literatura,­­muzica sau artele plastice, sporesc referințele din eseuri­le lui Valeriu Râpeanu. Impresia cititorului e de periplu spiritual pentru care corespondențele, «asocierile și trimiterile la anumite lecturi reprezintă soluția inte­lectuală esențială definitorie pentru intervențiile criticului. De la portre­tul lui Constantin Bobescu la comentariile critice despre Antimemoriile lui Mal­­raux sau despre Caietele­­ lui Camus, de la dialogurile cu reprezentanți ai tinere­tului american la convorbirile cu Ionel Perl­ea s­ au la trimiterile aduse în sprijinul impresiilor criticului despre Veneția (Proust, Wagner, Iorga etc.); «cronicile, perti­nent «scrise, la cărți semnate de Șerban Cioculescu, Zaharia Stancu, Marin Preda, Eugen Barbu, Fănuș Negru, Vladimir Streinu, Dan Hăulică e­tc., nu ne rămîne, cum se vede, decit să consemnăm această deschidere intelectuală «realizată sub bune auspicii de multe ori. întrebarea este dacă atari coordonate pot duce la emiterea unor constatări s­au, la alte dimensiuni, la judecăți valabile. Nu încape vorba că informația criticului este de cea mai bună sursă, în schimb putem regre­ta «lipsa «unor concluzii neces­are în cazul abordării critice a unei probleme. Eseul invită la o anume opțiune pentru o «direcție sau pentru un fapt simptomatic. Dar practicarea eseului în teritorii atît de diverse poate duce, adesea fără să dorim, la incursiuni grăbite sau mult prea grăbite. Un studiu minuțios și conceput cu multă severitate metodologică (Omul contrastelor, Felix Aderca) ne propune o lectură reînnoită a unei literaturi contradictorii și inegale; se fac observații subtile (influența kafkiană vizibilă mai ales în cazul unei cărți extrem de interesante: Revolte, „un ecou al „Procesului“ lui Kafka la o amplitudine redusă“); în schimb, perspectiva asupra literaturii inspirate de primul război mondial este aproxima­tivă. Studiul (plasat la capitolul „Sinteze“) „Neobișnuite lumini pe cer“. Primul război mondial și sensul lui în cultura noastră repune în discuție motivele «unei literaturi întinse (poezie, proză, teatru) și inegale ca valoare. Ideea de a revizui dominantele acestei literaturi se justifică, fără îndoială. Parcurgerea creației pro­­priu-zise ni s-a părut însă prea exterioară. Am fi preferat să se pornească de la o afirmație (cunoscută, de­sigur, lui Valeriu Râpeanu) a lui Eugen Lovinescu. In­tr-un articol din Sburătorul (I, 3), Războiul, generator de literatură, criticul ob­serva apariția unei literaturi despre război la o anume distanță în timp față de evenimentul interpretat. De aici, considerațiile lui Lovinescu au în vedere o lite­ratură pentru care războiul nu mai este o prezență imediată, cîștigînd în adîncime analitică printr-o proiectare mai îndepărtată a faptelor directe. Oricum, studiul lui Valeriu Rîpeanu invită la o reexaminare a literaturii românești situate în limitele acestei teme. Motivul «livresc se însoțește, la criticul nostru, cu o reală «pasiune «pen­tru portretul «intelectual (Tudor Vianu, Perpessicius, Petru Comarnescu, Zoe Du­­mitrescu-Bușulenga etc). E semnl evident al unei înclinații spre un exercițiu cri­tic controlat de impresia directă, de acumularea unor date în măsură să «r­ealizeze o imagine personală asupra unui fenomen cultural. Această imagine personală nu lipsește. Uneori e grăbită și abia schițată. Să fie de vină deschiderea spre dimen­siuni atît de diverse ale culturii? Sau poate e semnul unei critici încă destul de tinere,­­dispuse să se intereseze de fenomenele cele mai diverse ale culturii? Indi­ferent de răspunsul imediat, Valeriu Râpeanu străbate itinerariile știind ce anume dorește să rețină. Poate mai tîrziu se va opri, mai insistent,­­la un domeniu. ION VLAD

Next