Tribuna, ianuarie-iunie 1970 (Anul 14, nr. 1-26)
1970-05-28 / nr. 22
izvoare Orfeu - „El a venit, Orfeu, din Nord în Grecia“, spun cercetătorii. Orfeu viu era grec. El venea din Nord în Grecia. Iată unul din motivele care mă fac să revin asupra textelor acestora își asupra unei dimensiuni care se părea încheiată. Al doilea motiv este deșteptat de noul comentar asupra nemuririi sufletului propovăduit de Zalmoxe în Dacia. Apoi sunt cele două mozaicuri vestite din veacurile 3—5 e. n. aflate în Muzeul de arheologie de la Canistantinopois, unul, cel din veacul al 5-lea provenit de la Ierusalim, îndelung comentate și de André Grabar în a sa carte asupra artei epocii din comentariul la cei trei poeți germani, cei mai importanți închiși sub zarea orifică: Novalis, Hölderlin,Rilke (Walther Rehm — Orpheus, der Dichter und die toten — Düsseldorf 1950) și apoi împlinirea a 200 de ani de la nașterea lui Hölderlin a prilejuit revenirea asupra orficului. Orfeu nu era grec insular, nu ținea de sudul lumii acesteia plastice, venea de mai sus. In veacul al șaselea când deja poeticul trebuia notat, căci poezia începea să se mute spre concept, în filosofie duhul lui străbătuse lumea greacă «deja lăsând aceste câteva fragmente, alese în presocratici din scrierile altora târzii (parte din aceste fragmente le-am publicat în Luceafărul 1968). »începutul „orfic al cîntului este o dată îndelungă dar^ care în locul Teogonicului lasă să se reverse Teozoficul; în loicrul privitului de pe pământ și închipuirii cum au luat naștere toate, în felul cosmogoniei țăranului Hesiod, apare așadar acest teozofic înrudit cu filosofia mai mult, prin rafinamentul viețuirii ascetice ,mai mult și puritatea acordului, decât prin concept. O schimbare esențială în ordinea spirituală se întâmplă în lumea greacă prin Orfeu, anume Poetul ca trimis să releve voia Divinului. Poetul ca revelație a zeilor, ca martor al lor, ca trimis de sus. Erwin Rodhe, vestitul cercetător, recunoaște și el în a sa Psyche că precum înainte Dionisos venise din Tracia, Dionisos de care Homer nu știa, așa apare, acum Orfeu din același tărâm, amestncîndu-și lirar prins îin seninătatea greacă. Orfeu este un Văzător, el a pășit pe tărâmul umbrelor, a fost și a văzut dincolo-ul, Infernul, în căutarea Iubitei și s-a întors îndărăt între oameni să povestească. Orfismul era astfel o teologie, o vorbire despre Văzutul esenței, și viețuirea încă aici se desfășura într-o ceremonie religioasă, de cult în slujba acelui Văzut al teosului divin. Așa se poate vorbi de un fel anume de „Viață orfică“, de „lumea orfică“, de un destin orfic, de o credință orfică, de o asceză orfică, de o curățenie orfică, de o inițiere la fel, și mai ales de extazul orfic, contemplația ca mijloc central de a intra în ordinea divinului. Extaza, extazul orfic pe care îl practică poeții și îl căutară până astăzi deveni ținta și pârghia în jurul căreia crescu mistica orfică, în finul căreia voi cerca să pătrund prin strădania ce urmează. Țin să adaugi că această încercare, vorba lui Schiller, nu vine «din partea sistematizată cu orice preț, ci din libertatea pe care trebuie să ți-o iei neapărat față de mulțimea textelor citite recent ori altă dată în legătură cu această temă. Poeții sunt orfici înainte de-a ști un cuvânt teoretic despre Orfeu. Ori sunt orfici, ori nu sunt poeți. Asta la începuturi. Dar să vedem cum devine orfismul mai departe, în viziunea mea, plecată «după cum am arătat de la textele citite și mozaicurile cercetate la Constantinopol. Mai întîi mozaicurile ni-l arată pe Orfeu cu lira, așezat între animale. Pe margini închis între flori și animale pătrunse laolaltă în vraja coardelor vestitoare de un nouev. Leul lingă căprioară, șarpele lingă vultur, fluturele lingă omidă, toate regăsite fără spaimă în lumina cântecului orfic. Cîntecul împarcă iarăși ceea ce larma păcatului stabilise în lume: frica, spaima între animale și regnuri ca și între oameni. Orfeu apare din aceste două mozaicuri de la Constantinopol ca simmul de împăcare, de relegare a lumilor «la pacea primordială. Poetul ca Pace lumii iarăși dăruită prin cânt. Dacă aș ști «desena bine aș reproduce aceste două mozaicuri existente reproduse doar în «cărți »de specialitate iar ilustrate scum e și firesc, nu se găsesc după aceste valori din primele veacuri ale vremii noastre. Țiinînd seama așadar de aceste „texte“ existente istoric să pășim mai departe. Relegarea de care vorbeam aidat naștere la o religie m orfică, la un cult orfiic, concentrat în jurul acestei făpturi născută de sus care restabilește un echilibru sporit demult în ordinea terestră. Orfeu apare astfel ca salvator, ca Messia al naturii, cum îl vor numi unii și alții. Spaima, după existențialiști, «e o «cale personală de a lua știre, pe cale proprie de moarte. Spaima fiecăruia în parte vine din uitarea, din căderea, din «c«eva de nu-ți mai aduci aminte;3 a cunoaște lumea pe cont propriu, ești implicit în spaimă, ești însăși ea. Spaima de altul, spaima de fiară, mi-e teamă însumi de lupi și de șerpi, spaima de moarte, spaima de ziua ce vine, spaima în întuneric. Căprioara se teme și ea de leu, omul și el de leu, leul și c el de leviatan, leviatanul și el în fața morții, «și iartă că împrejmuiți cu flori stau laolaltă cu omul cântăreț Orfeu și leul și leviatanul și fluturele și căprioara. O regăsire străveche, după care se tânjea de mult, unde eul nu mai există întemnițat în spaima lui, ci spaima a fost ridicată, din fiară «ca și din om și împletită în corzile lirei a devenit sale imn, a devenit «ceva ce nu mai ține de mine »însumi, ci a fost biruit de un altul și acel altul iată că ami-o întoarce îndărăpt, dar pe altă cale și în alt înțeles, în așa fel că eu n-o mai recunosc, ca pe cea veche ci ca pe un dar, cu ceva nou în care nu mai sunt singur, ci alături de mine cel nou, încape și celălalt, străinul și spaima mea de altădată; «este și el ,ca și mine îmbrăcat într-un nevăzut nou care ne apropie cu o dulce liniște într-o mare pace «laolaltă, rămînî«nd «pe mai departe, eu însă fără spaimă, și trecere, pătruns fiind de o mare noutate a unui alt tărîm pe «care încap să-l cunosc ca Patria mea adevărată îin care tot am devenit de la începuturi, am devenit, ceea ce sunt («erde, Was «du «bist !). Și acest tărâm nou nu-i descoperirea mea, nu-i înfăptuirea mea ci-i dar, venit din partea celui ce stă așezat pe patru izvoare «ce «curg neîntrerupt cu o liră în brațe din care se revarsă o nouă religie, un nou eon, numit eonul orfic. Orfeu aduce «această mare liniște în univers; sute de ani înainte de era noastră, aduce un monoteism salvator, aduce o mărturie, o înviere a lui prim plânsul coardelor sale care nu poate fi ușor înlocuită din lume și fiecare poet e pătruns într-un fel de acest hardar vestitor, pe care Orfeu îl vestește. Aachen, 4 mai 1970 IOAN ALEXANDRU t «1. Wilhelm Capelle, Die Vorsokratiker, p. 39, 1968. 2. Mircea Eliade, De Zamolxis a Gengis- Khan, p. 37—50, 1970. 3. Sein und Zeit, M. Heidegger paragraf 67—68, p. 334. Zilele Macedonski Pentru cine le-a urmărit la fața lacului, la Craiova și In împrejurimi, concluzia este una singur. Zilele Macedonski, desfășurate între 11—17 mai 1970, nu pot fi confundate cu nici o altă manifestare de acest gen. Nu sunt un „specialist“ al articolelor festive, au gust exagerările și convențiile de nici o natură, dar chiar cea mai sobră relatare nu poate să nu sublinieze importanța evenimentului. Macedonski, acest fost mare ostracizat și mare necunoscut al literaturii noastre a început să intre, și încă în mod formal, în conștiința publică. Intr-adevăr, festivitățile craiovene reprezintă cea dintii recunoaștere oficială, de amploare, a personalității și operei lui Macedonski, prima sa consacrare publică după lungă perioadă de bagatelizare, ignorare sau contestare. Poetul, care-și prevedea „reabilitarea“ abia după patru generații, s-a înșelat în profețiile sale ;cultura noastră actuală l-a recunoscut și consacrat mult mai devreme: de la moartea sa (24 noiembrie 1920) n-au trecut, de fapt, nici două generații. Zilele Macedonski au constituit, într-un fel, repetiția generală a ceremoniilor care vor avea loc la toamnă, cînd se vor comemora 50 de ani de la moartea poetului. Unele detalii par de la sine înțelese, însă în cazul Macedonski ele au semnificația lor deosebită: forurile de Partid și de Stat, Comitetul pentru cultură și artă al județului Dolj, Universitatea Craiova, Centrul Academiei, organul de partid înainte, care a publicat ample reportaje zilnice și Radio-televiziunea, au colaborat efectiv la realizarea acestei inițiative, ce înscrie — fără îndoială — o dată în posteritatea macedonskiană. Căci a reuși să organizeze, o săptămînă încheiată, o serie întreagă de manifestări: sesiune de comunicări științifice, pelerinaj la casa familiei Macedonski în satul Pometești, întîlniri cu foștii discipoli ai poetului (M. Cruceanu, Eugen Constant, V. G. Paleolog), recital muzical-literar, spectacol de poezie și teatru macedonskian, seară de poezie modernă închinată lui Macedonski, cu participarea unui însemnat număr de poeți și scriitori, conferință (Acad. Victor Eftimiu) etc. nu este chiar puțin lucru. S-au depus eforturi și în inițierea și organizarea lor prof. Florea Firan, președintele Comitetului pentru cultură și artă al județului Dolj, a jucat un rol de prim ordin. In ceea ce mă privește, acest aspect al seriozității, sobrietății și adaptării formei la conținut, m-a atras cel mai mult și am motive să cred că publicul, care a urmărit îndeaproape manifestările, a intuit și apreciat aceeași stare de spirit. Nu trebuie ascuns că, în cazul lui Macedonski, o anumită curiozitate a ineditului, a necunoscutului, a avut efectul său. Dar a izbuti să ai săli pline și auditor atent numai prin prestigiul temei înseși, nu este dat chiar tuturor reuniunilor de acest gen. La un liceu, trei eleve din ultima clasă au pus — cu prilejul unei întîlniri — întrebări foarte precise de istorie literară și cînd li s-au dat răspunsurile necesare, exacte și neconvenționale, surpriza lor (plăcută) a fost mare. In astfel de împrejurări, în plină tensiune psihologică, simulările sunt excluse. Sesiunea științifică — prezidată în două reprize de Mihnea Gheorghiu și Al. Piru — a constituit și ea un punct de atracție. In ce mă privește, nici nu-mi imaginam că se pot prezenta și susține aproape douăzeci de comunicări pe teme macedonskiene, din unghiuri foarte diferite: literatură comparată, filologie, estetică și istorie literară, stilistică etc. Cum se întîmplă mai totdeauna, contribuțiile au fost de calitate, uneori, inegală. Dar faptul că Macedonski izbutit să stringă atît de multe adeziuni, mai ales în sfera academică și didactică, este elocvent prin el însuși. După cum, nu lipsit de semnificație este și faptul că Macedonski a interesat mai ales pe latura esteticii literare: parnasianism, simbolism, avangardism, printr-o deschidere evidentă a orizontului cercetării și a unghiului de percepție. Am notat și unele aspecte noi, anume detalii au ieșit clarificate, volumul care va strînge toate comunicările (inclusiv cele anunțate) va oferi posibilitatea unei și mai atente confruntări critice. Se poate însă afirma de pe acum că Macedonski a reușit să rupă definitiv cercul de indiferență ce-l înconjura și să apară ca un subiect atractiv și convenabil chiar și celor mai rezervate și tradiționale spirite. ADRIAN MARINO Vera Lungu „Moralizînd fără glorie“ «Aflate exact la limita dintre ființă ,și neființă, versurile Varei Lungu par să ilustreze programul unei «demolări. Ele sânt alcătuite exclusiv din sfărîmături, din molozul poeziei consacrate. Nici o construcție, «fiee ea moțională, afectivă, «simbolică, fantastică, nu rămâne intactă. Totul se surpă, încercând să reconstituim posibila organizare anterioară, călcăm peste elemente varii, «învecinate, la pisciioarele noastre, în chipul cel mai «neașteptat: „Lingă morți de algă și de mineral J ni-s pașii » și umbrele-mi sînt oase, / orbite oblice de pești și lebede. / Moralizînd fără glorie, / singură am rămas / să-mi povestesc“ (p. 6) Predomină un aer stătut, c a morți, cu gunoaie, cu sărbători fetide: „Începusem să îngălbenesc, / ca să nu mă găsească cu unghiile crescute, / am uitat o ușă deschisă / și /treisprezece moarte / pe fereastră. / Era sărbătoare și / paștele gunoaielor !. ..“ («p. 34) Peste tot mișună și«ar«aci, lilieci, vulpi, ca făpturi «obsesive ale degradării, ale paraginii: „Greu mie somnul ! Doamne, / și trufașă vederea .... / Tocătoare de argint / peste șoareci coboară“ (p. 14) „Aseară / eu mi-am rupt din spinare / liliecii“ (p. 28) „Eu nu mai am nici umbră. / Nu mai am nici călcîie, / Scările le urc cu ghiare de vulpe. // Sfîrșitu-s-a“ (p. 27) Asociațiile sînt halucinante, emanații parcă ale administrării LSD-iului: „Atât de nesfîrșit de lume, / orice cor este compus cel mai puțin din doi, / și plodînger, plod în respirația lui, / prăbușit ca un vultur în dantele,/ țin minte cum era spălat / fratele meu de picioare, / spălat totdeauna dormind, / spălat pe două picioare de înger, / spălat pe două picioare de fiară ...“ (p. 8) evaluînd fie către «o caricatură atît de groasă, încât siderează :„Ar fi fost foarte ușor / să turbeze sfinții, / dar Hristos s-a aruncat pe cruce / invers. / Copacul era lingă pămînt, ] brațele lui arătau antilopa. / Cei doi au adormit. / Și doar eu cu părul / i-am închis ochii“ — (,p. 31), fie înspre «o «elegie, înscrisă într-o lume «imposibilă de morbide împerecheri: „Era un pămînt de orbi, / Ungă zid trecea un disc vișiniu,/ și orbii se împrăștiau cu paseri / în cimitire de lut... // Apoi venea o vreme de matriarhat, / se pierduse formula de cal, de idol, / rulau sfori de cuvinte prin aer / și tu pe mine mă uitase și...“ (p. 16) Cînd termini de citit placheta, ai senzația «de a fi ieșit dintr-un «coșmar, «pământul e incert» ,lucrurile se «balansează înainte «de a reintra «în «contururile lor normale. Întrebarea care se pune o câtă poezie «cuprind atari versuri ? Fără «îndoială predomină „procedeul“, «exercitarea unei formule care funcționează ca un aspirator de aer, creând sîmburi de vid. Atâta tensiune a inspiritului «o«liosește și «ești tentat «să găsești «o cheie morală sau intelectuală. Unele piese S sînt de-o vacuitate evidentă, altele însă parr a transmite «o spaimă adâncă sub absurdul imaginii, «palpitul unor țesături vii strivite de ruina expresiei: „Plecările ar putea să fie luntrii, / ar putea să fie case, / n-ar putea să fie cai, / n-ar putea să fie leoparde, / ah, ar putea să fie morminte“ (p. 15) „Mai tîrziu vine cel ce povestește de-a dreptul, / adică Eroul. / La sfîrșit confesia «/ o face Marie '/.../ Și mai alesul cu limba smulsă“ (p. 21) „Nu mă face să plîng. / Am uitat ce vreau să-ți spun. / Astă noapte doi oameni fără față / mă urmăreau cu o groapă în spinare..(p. 37). La un moment «chiat poiate regretă că n-a întruchipat un «destin terotic, supranormal: „Născătoare de centauri aș fi putut să fiu, / dar, Doamne, m-ai oropsit, / m-ai năpăstuit ! (p. 9). Prin «extinderea acestei zone de angajare a personalității de confesiune «clare dirijează zborul, în alt fel incontrolabil al imaginii, producția Verei Lungu ar fi ieșit, fără îndoială, mult consolidată. Altminteri, în pofida fulgurațiilor, a absurdului sclipitor ca un bulgăreț de minereu, e pîndită de suspiciunea inconsistenței. Credințele sunt erodate cu adevărat doar: «de alte credințe, distrugerea poeziei «se poate face «exclusiv în numele poeziei, «care trebuie să aibă „o învestitură“ gravă, cuprinzând indiciile unui destin. «Dacă acestea nu sunt «concludente, cititorul se poate întreba «deopotrivă cu poeta: „să fie totul un pariu / sau o prinsoare ?“ (p. 13). GHEORGHE GRIGURCU Literatură tuturor timpurilor și-a «supus cititoriul și vremea prin eroi de o anumită specificitate istorică, «rămâînd în conștiința noastră, a celor de azi, ca exponenți ai unor trăiri legate de «epoca lor, chiar dacă valorile intrinseci ale personajieior nu reflectau decât în parte societățile în sinul cărora au prins viață. In introducerea la Contribuții la critica economiei politice, Marx sublinia faptul că anumite epoci de înflorire a artei nu concordă câtuși de puțin cu dezvoltarea generală a societății și, deci, nici cu dezvoltarea bazei «materiale a acesteia din urmă, care constituie «oarecum scheletul «organizării ei. «Deosebit de importante, ca argument împotriva celor care înțeleg prin artă copierea vieții intr-un «sens documentar, adevărurile «enunțate de Marx scot în același timp în evidență menirea „«obiectivă“ a artistului față de «cele trei momente ale procesului social de înnoire: forțele de producție, «relațiile sociale și conștiința, aflate nu într-un raport de «egalitate și nici de subordonare, ci între o permanentă mișcare de înnoire și perfecționare, într-o dinamică dialectică, pe urma căreia are ,de câștigat în primul rând, ca element de suprastructură, conștiința socială a individului . Arta «nu poate fi eliberată de această dublă conștiință socială, a individului în genere față de societate și a artistului ca factor catalizator de conștiințe transfigurate în artă, obligat prin poziția lui socială la o atitudine fermă față de fenomenul «descris. Neavînd pentru comparație o societate socialistă existentă și referin«du-se la caracterul teoretic al «unei atari societăți, este lesne de înțeles de unde «a pornit convingerea, legiferă mai apoi în canoane, «că «odată cu dispariția claselor sociale va dispărea și diviziunea muncii și odată cu ea, artistul, integrat în comunitatea socială, nu va avea altceva de făcut decit să consemneze etapele fotografiate ale dezvoltării ei. Diviziunea muncii continuă să existe în noi forme, noile relații create avînd de luptat cu vechile relații rămase pe planul conștiinței sociale. De aici necesitatea permanentă a omului de artă de a urmări noile relații sociale, de a interveni în raporturile dintre ele, nu eliberat de societatea în «care trăiește, ci implicat în destinul ei. „Nu poți trăi într-o societate și să fii liber față de această societate“, a ispins Lenin, înțelegând prin aceasta, «obligativitatea artistului de a se transforma într-un factor activ, într-un participant «conștient, de pe pozițiile artei sale, la «evoluția societății în care trăiește. Teoria marxist-leninistă despre artă, permanent proaspătă și capabilă de soluții practice, adaptate la noile forme de «existență socială, «a fost supusă uneori rigorilor practicismului îngust, sufocată alteori de îngustimi de moment, continuând să trăiască așa «chiar și atunci «cînd «realitatea denunță îngustimile »și practicismul. Literatura noastră socialistă a cunoscut la începuturile ei «o perioadă de activă «înflorire, paradoxal, tocmai într-un «climat al practicii artistice, aparent mai puțiin propice dezvoltării «ei. Dacă ne amintim că în această etapă, a teoriei meconstiituită în dogme, au apărut unele dintre cele mai reprezentative opere artistice .r— mă ref«er în sp«r<im«ul rînd la proză — n u este prea greu de înțeles de,ce mai apoi, când teoria artistică s-a închistat în percepte imuabile, asemenea hărți valoroase, «cu referire directă la viața socială,n-au mai fost «stimulate, conflictele sociale fiind înlocuite cu surogate fabricate după litera unei teorii secătuite de vlagă, carie încuraja, de fapt, comolihitatea și lipsa de răspundere socială în locul adevărului artistic militant. Dacă ne amintim de anii scurși între apariția unor cărți ca Desculț, Străinul, Moromeții, Groapa, ca să enumăr numai cîteva, până la cele mai recente romane ieșite de sub tipar după cel de-al IX-lea Congres al partidului, ne dăm «seama de golul artistic rezultat în «urma unei pseudo-gîndiri artistice, descătușată «d«oa«r prin efortul continuu și atent al partidului nostru, căruia îi este străină, ân toate domeniile de activitate, ierahtica constituită îngust. Literatura «noastră, cu toate succesele ei incontestabile, putea să taică și poate face ân continuare mai mult, ea fiind datoare «contemporaneității și viitorimii cu eroi «ce nu «pot fi întâlniți «pe alte meridiane, avînd menirea să scoată la lumină «relații sociale ce nu pot aparține decit unei țări socialiste, dezvăluind «cititorului de la noi și din alte părți ale lumii caractere în «stare să iafirme — chiar și atunci ,cînd afirmarea se face «prin negare, simbioza termenilor fiind profund «dialectică — realitățile vieții pe «care «o «trăim. Acest ideziderat nu se poate obține decit făcînd eforturi «dea găsi, «la «nivelele intermediare, corespondentul practic al îndrumării principiale de partid, îndrumare uneori sărăcită în nuanțe prin substituirea spiritului inovator al sensului îndrumării, rigorilor seci și frazelor generale. Știm că nimic nu este simplu și nimic nu se poate face «de la o zi la alta. Ar fi și fals și nedialectici să «ne închipuim că printr-o simplă trăsătură de «condei se «pot elimina, în afara confruntării și spiritului «larg de opinie, termeni și mai ales înțelegeri «cu «care neam «obișnuit, în spiritul cărora ne-am format «nu puțini «dintre noi. Circulația «de opinii este cu atît mai necesară, cu cît se fac eforturi importante, «materiale »și organizatorice, «pentru a legitima cercetarea teoretică în domeniul social, cercetarea care, să sperăm, va elibera teoria de porozitățile care se mai fac simțite. Teoria trebuie să fie înaintea practicii, să o anime, să-i dea isoluții, să o confrunte extrăgîndu-i esența pentru viitoare generalizări, la o etapă teoretică superioară. Din păcate, și «n-am fi loiali față de n«oi înșine dacă nu a«m recunoaște, teoria artistică de fond se află în urma «practicii artistice, de unde «nevoita grăbită, nu «odată «panicată, «atunci cînd apare «o «operă de artă valoroasă, de a-«i găsi echivalentul teoretic, alteori de a o îngrădi ,în formule de gîndire vechi, din lipsă de soluții noi. Intre teoria și practica noastră artistică există «un teritoriu «comun al trecerii dialectice, marxism-leninismul «avînd «nu numai chei de abordare fermă a fenomenului artistic, dar și orizonturi largi, leagăn de experiențe fecunde, mereu înnoitoare .A descătușa noul vibrant, în toată «complexitatea lui,nu raționalizat, «iată un domeniu de investigație larg pentru teoreticieni, fără «de «care «ero«ul literar contemporan va bîjbîi încă multă vreme căutîndu-și drumul, «chiar dacă el este pus de viață într-o vizibilă lumină. Eroul contemporan, rezultat al lumii subiective a scriitorului, nu se «poate confunda cu eroul cotidian, «ci cu sensurile «lui de viețuire, cu sfera «de «preocupări a realității »din care face parte, altfel vom ajunge din nou la aceleași «înțelegeri »exprimate imperativ sau cu mijloacele unui umanism întors pe dos. „Tovarăși, așa ceva nu există în viață, tovarăși, noi n-avem asemenea eroi, întrun cuvînt, tovarăși, noi sîntem perfecți“. Eroul literar contemporan nu poate gravita într-un vid social, existența lui ca personaj fiind imposibilă în afara confruntării critice a propriului caracter al eroului cu «caracterele eroilor din jur. Literatura socialistă nu «poate fi «decât «o literatură «cu implicații «sociale, «eroul ei neavînd viabilitate dacă «nu-și subordonează întrebările, întrebărilor pe «care și le «pune epoca. Dacă literatura antică «sau a evului «mediu «n«u a oglindit fațetele multiple ale structurilor sociale care au generat-o, în schimb, socialismul, ca societate a eliberării conștiințelor de asuprire, are «nevoie «de eroii «eliberați de «prejudecăți, ca și orânduirea care «i-a plămădit. Dar «pentru ca literatura să se poată «exprima în «toată «plenitudinea «ei îi sânt suficiente ,principiile «noastre »de viață existente și fertilizate de contactul permanent cu practica de fiecare zi. Ea nu are nevoie de alte «principii, inventate din comoditate și dorință «de autoconservare, ca «o suprateorie «de aplicare a «teoriei deja existente. «Nenumăratele confuzii și delimitări au pornit tocmai de aici, de la teama față de principiile curajoase care «ne «călăuzesc și încercarea «de a le subordona altora „de birou“, unde nu totdeauna se încălzesc ideile, ci scaunele. Politica partidului nostru, eforturile «pe «care el le face în toate domeniile de «activitate pentru îmbunătățirea vieții sociale, vo«r duce «neîndoios la un câștig total din cauză,de pe urma căruia va beneficia și «eroul literar contemporan. PETRE SALCUDEANU cronica Itinerariile spirituale ale lui Valeriu Râpeanu (Călător pe două continente, Ed. Albatros, 1970) se prelungesc prin mijlocirea eseului Într-o suită de „Interferențe spirituale“ (Ed. Eminescu 1970), ambele volume recomandînd cititorului opiniile unui «om de cultură care practică cu eleganță și siguranță un comentariu avizat, sprijinit pe cele mai autorizate surse. Componentele eseului se recunosc în special în titlurile consacrate unor personalități, prezentate prin relevarea unor dominante (artistice,estetice ori ideologice) cu mai largi implicații, ele se impun și pot revizui sau completa propria noastră „informație“. Valeriu Râpeanu numește fără ezitări termenii principali ai problemei. George Enescu și datele personalității sale (autorul revine, de fapt, la o schiță pentru «un studiu publicată în volumul Noi și cei dinaintea noastră, E.P.L., 1966) invită la incursiuni în istoria spirituală a României de la finele veacului trecut, la o concentrată retrospectivă asupra gustului artistic și asupra receptivității, reduse la acea vreme, la comentarii despre propozițiile semănătorismului în privința unor categorii fundamentale: specific național, atitudinea față de folclor etc. Numai după ce peregrinările readuc în atenție manifestările considerate ca fiind edificatoare, se trece la obiectul propriu-zis al articolului sau (în cîteva prilejuri) al studiului. Să recunoaștem că observațiile nu sînt deloc superficiale. Enescu ne apare în ipostaze oricum demne de luat în seamă: satul și valoarea lui pentru universul compozitorului, copilăria și orizonturile ei, comportamentul romantic care îl fixează pe marele artist în climatul spiritual al veacului al XIX- lea. Nu putem rămâne indiferenți, în cazul unui alt mare artist (Brâncuși), la tentativa de a stabili — în ordinea unor preocupări pentru definirea spiritualității românești — corespondențe sugestive, repere pentru reprezentări mai cuprinzătoare. Brâncuși „un Creangă al secolului douăzeci“, în opinia cercetătorului, aparține aceleeași familii, raliindu-l și pe Enescu pentru o identică înțelegere a adâncimilor folclorului. Pasiunea eseului este, cum spuneam, vizibilă și Valeriu Râpeanu extrage din frecventarea acestui tip al publicisticii rezultate incontestabile. Intenția e de a căuta și, mai apoi, de a formula noi dominante ale unei opere sau personalități și de a le demonstra cu date de cultură și nu prin improvizarea unor foarte relative și aproximative elemente. Dacă ceea ce reținem pînă acum aparține volumului Interferențe spirituale, informația intelectuală din cealaltă carte. Călător pe două continente, menține temperatura eseului. Referințele livrești nu sînt ocolite, iar contactul cu anumite locuri celebre e susținut prin comentarii de veritabilă istorie culturală. La Salzburg amintirea lui Vasile Alecsandri iar la Viena străzile unde Eminescu s-a oorit pentru «o vreme reprezintă cm mod de a concepe călătoriile prin cumularea unor informații în măsură să realizeze corespondențe mult mai întinse decât cele care ar fi provenit din notația memorialului de călătorie obișnuit. Ne găsim tot în suprafața acceptată de proprietățile eseului. Astfel, Parisul poate însemna și reamintirea versurilor lui Dimitrie Anghel despre grădina Luxemburgului sau «o sumară mențiune »despre Un mare artist: Falady. Valeriu Râpeanu face parte din familia de critici refractară la orizonturi limitate. Ca atare, se depășește net «un «anume domeniu, preferindu-se «o deschidere spre «teritoriile învecinate ale artelor» sau spre examenul fenomenelor interferate. Poate că, exceptând literatura, domeniul preferat al cercetătorului rămâne teatrul, fenomenul teatral văzut in acțiunea tuturor factorilor convergenți. Oricarie din orașele străbătute înseamnă teatru și judecăți asupra repertoriilor, întâlnirea cu regizori sau dramaturgi prilejuiește considerațiile cele mai substanțiale și cele mai exacte în trimiteri. In consecință, teatrul — mai «ales în manifestările lui contemporane —, exercită asupra «criticului o statornică seducție. Una «dintre „sintezele“ volumului «Interferențe spirituale ne informează,prin intermediul unor contribuții prestigioase, despre teatrul francez contemporan. Studiul (reluarea „Cuvîntului introductiv“ la lucrarea lui Paul Surer, Teatrul francez contemporan, E.P.L.U., 1968) ne propune o privire asupra unei anumite direcții din teatrul francez, fără pretenția de a fi numit toate alternativele și toate experiențele semnificative, situînd, de fapt, cercetarea sub zodia eseului. Să adăugăm, la acest moment al consemnărilor noastre, că aceeași pasiune pentru teatru se confirmă și prin prezentarea lucrării lui Gaston Báty — René Chavance, Viața artei teatrale (Ed. Meridiane, 1969). Amintind teatrul, primul în ordinea preferințelor intelectuale, precizăm că interesul criticului este mult mai vechi (paginile sale despre Mihail Sorbul, George Mihail Zamfirescu sau Victor Ion Popa) și nu lmnul strict exterior sau de circumstanță. Teatrul și literatura,muzica sau artele plastice, sporesc referințele din eseurile lui Valeriu Râpeanu. Impresia cititorului e de periplu spiritual pentru care corespondențele, «asocierile și trimiterile la anumite lecturi reprezintă soluția intelectuală esențială definitorie pentru intervențiile criticului. De la portretul lui Constantin Bobescu la comentariile critice despre Antimemoriile lui Malraux sau despre Caietele lui Camus, de la dialogurile cu reprezentanți ai tineretului american la convorbirile cu Ionel Perlea s au la trimiterile aduse în sprijinul impresiilor criticului despre Veneția (Proust, Wagner, Iorga etc.); «cronicile, pertinent «scrise, la cărți semnate de Șerban Cioculescu, Zaharia Stancu, Marin Preda, Eugen Barbu, Fănuș Negru, Vladimir Streinu, Dan Hăulică etc., nu ne rămîne, cum se vede, decit să consemnăm această deschidere intelectuală «realizată sub bune auspicii de multe ori. întrebarea este dacă atari coordonate pot duce la emiterea unor constatări sau, la alte dimensiuni, la judecăți valabile. Nu încape vorba că informația criticului este de cea mai bună sursă, în schimb putem regreta «lipsa «unor concluzii necesare în cazul abordării critice a unei probleme. Eseul invită la o anume opțiune pentru o «direcție sau pentru un fapt simptomatic. Dar practicarea eseului în teritorii atît de diverse poate duce, adesea fără să dorim, la incursiuni grăbite sau mult prea grăbite. Un studiu minuțios și conceput cu multă severitate metodologică (Omul contrastelor, Felix Aderca) ne propune o lectură reînnoită a unei literaturi contradictorii și inegale; se fac observații subtile (influența kafkiană vizibilă mai ales în cazul unei cărți extrem de interesante: Revolte, „un ecou al „Procesului“ lui Kafka la o amplitudine redusă“); în schimb, perspectiva asupra literaturii inspirate de primul război mondial este aproximativă. Studiul (plasat la capitolul „Sinteze“) „Neobișnuite lumini pe cer“. Primul război mondial și sensul lui în cultura noastră repune în discuție motivele «unei literaturi întinse (poezie, proză, teatru) și inegale ca valoare. Ideea de a revizui dominantele acestei literaturi se justifică, fără îndoială. Parcurgerea creației propriu-zise ni s-a părut însă prea exterioară. Am fi preferat să se pornească de la o afirmație (cunoscută, desigur, lui Valeriu Râpeanu) a lui Eugen Lovinescu. Intr-un articol din Sburătorul (I, 3), Războiul, generator de literatură, criticul observa apariția unei literaturi despre război la o anume distanță în timp față de evenimentul interpretat. De aici, considerațiile lui Lovinescu au în vedere o literatură pentru care războiul nu mai este o prezență imediată, cîștigînd în adîncime analitică printr-o proiectare mai îndepărtată a faptelor directe. Oricum, studiul lui Valeriu Rîpeanu invită la o reexaminare a literaturii românești situate în limitele acestei teme. Motivul «livresc se însoțește, la criticul nostru, cu o reală «pasiune «pentru portretul «intelectual (Tudor Vianu, Perpessicius, Petru Comarnescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga etc). E semnl evident al unei înclinații spre un exercițiu critic controlat de impresia directă, de acumularea unor date în măsură să «realizeze o imagine personală asupra unui fenomen cultural. Această imagine personală nu lipsește. Uneori e grăbită și abia schițată. Să fie de vină deschiderea spre dimensiuni atît de diverse ale culturii? Sau poate e semnul unei critici încă destul de tinere,dispuse să se intereseze de fenomenele cele mai diverse ale culturii? Indiferent de răspunsul imediat, Valeriu Râpeanu străbate itinerariile știind ce anume dorește să rețină. Poate mai tîrziu se va opri, mai insistent,la un domeniu. ION VLAD