Tribuna, ianuarie-iunie 1971 (Anul 15, nr. 1-25)

1971-04-08 / nr. 14

Mișcarea interioară a poeziei „ — poezia e pentru mine înainte de toate mișcare“ (Saint-John Perse) Nicolae Prelipceanu, poetul, cunoaște secretul subtilei mișcări a poeziei. O trecere de la planurile comune spre dimensiunile in­teligenței și ale meditației se petrece după canoanele esențiale ale actului poetic. Cele 13 iluzii sunt de fapt un poem fragmentat poate din respect pentru convențiile culegerilor de versuri cu titluri în­­cifrate sau, dimpotrivă, transparente. Nicolae Prelipceanu profe­sează poezia în conformitate cu exigențele reflecției intelectuale, păstrînd doar aparențele unui discurs spontan, dictat de inspirație (ca să pronunțăm termeni din vocabularul uzual al poeticii). Medi­­tînd, învăluit uneori în tristețe, cu un fel de înțelepciune amară, ușor sceptic și, în consecință, păstrînd în gest o nuanță de detașare ironică, poetul comunică în metafore pe deplin coerente: „Mare invenție a fost pasărea Phoenix „invenție albastră ecvestră „calul Phoenix „și pasăre în același timp „toate imitind acei copaci „încă nedescoperiți „care se prefac toamna în centușă (Invenție) Propozițiile poetului își extrag substanța din contemplație (act activ al inteligenței!), din tăceri confruntate cu luciditatea și expe­riența spectacolului oferit de lumile poeziei: moarte și viață, vis și zbor imaginar al planetei, obiecte și contururi ivite din corespon­dențele Naturii. Intr-un poem precum Pericol de zbor, un amestec de halucinant și de candoare a cuvintelor, se compune imaginea fantastă, dominantă, călăuzită de motivul stăruitor al păsării Phoenix: „Astă noapte am văzut zburînd­­­ pasărea Phoenix „și undeva intr-un deșert „girafele ardeau pe rînd „fuga le întețea flăcările „părea că sînt coborîte „direct din ochii păsării Cînd Jules Supervielle numește imaginea, în spiritul unei poe­tici a comunicării, „lanterna magică ce luminează poeții în obscu­ritate“, el se alătură, desigur, unei lirici privilegiate prin semni­ficațiile limbajului poetic. Nicolae Prelipceanu cultivă o poezie a reprezentărilor interioare, ele apelează firesc la semne și referințe exterioare, avînd darul de a se integra planului reflexiv, meditației nedeclamate și prin urmare neostentative. Versurile din Patinoar par să se succeadă — ca expresie și desen liric — întocmai unor semne ale mișcărilor complicate ale lumii. Se formează astfel un sistem de corespondențe deloc criptice și totuși cu o deplasare spre sensuri tot mai grave, multiplicabile ca rezonanță ascunsă. Discursul liric devine cîteodată aproape sentențios, pronunțînd constatări grave despre resorturile destinelor: „Patinatori pe gheață își scriu viața „întunecată e gheața albe liniile „ei nu s-au mai întîlnit niciodată „aici li i se întretaie viețile „ei n-au mai murit niciodată Avînd lectura poeziei mari, autorul „iluziilor“ nu ezită în zonele expresiei, exactă și în acord cu poetica adoptată (deliberat); accen­tele se plasează în consonanță cu tonalitatea proiectată, ca în acest final (întrerupt) de poem: „și sînt deodată singur „și ce se va-ntîmpla (Alai subțire) Poetul elegiac este una dintre fețele acestui creator în permanen­tă tentativă de explorare a spațiului poetic, avînd fervoarea artis­tului înnobilat de mișcarea ideilor. „Intelectul — afirma Machado — n-a evitat niciodată; nu e misiunea sa. El servește totuși poezia, îi reamintește imperativul esențialului“. Elegia lui Nicolae Prelip­ceanu urmează condiției consacrate a genului; aerul grav e uneori transpus în registru ironic, prefăcînd o sintaxă poetică ponderată într-o comunicare extrem de întinsă ca arie semantică. Nu lipsesc accente de umor trist sau se cultivă chiar note voit desuete, aparți­­nînd liricii elegiace de totdeauna (Trăiască dansatoarea). Preocupat de motive esențiale ale poeziei, cuprins de neliniști, metamorfozînd cuvintele integrate într-o comunicare aparent calmă, utilizînd formule obișnuite, poemul său re­creează o poetică a ele­giei: „Cum noaptea cade bronzul de pe lei „ca o mătase rea materială „nici n-auzim că un bătrîn imediat „în sînge ni se cerne ni se spală (Ad interim) Pierzîndu-și sensuri primare, cuvintele se transformă surprinzător în termeni poetici, ca în poezia Alai subțire, schițînd o mișcare delicată într-un spațiu ce invită la intonații elegiace îndepărtate. Recitindu-i versuri unde poetul își impune motivele și semnele pre­ferate: marea, însemnînd mișcarea perpetuă, pasărea Phoenix, nin­sorile etc., am regăsit, parcă, un univers descins din Bacovia, nu prin acceptarea prozodiei bacoviene, inimitabilă în fond, ci prin sugestii de sensibilitate și printr-o anume percepere a lumii, dra­matică și totodată trecută într-un plan metaforizat, ca în poemul Cruciada frunzelor, retrăire a destinului și istorie a unei lumi: „Cineva fusese desigur din nou răstignit „pe o ploaie la capătul lumii „noaptea­ și trimitea frunzele „spre cele patru puncte cardinale „să caute locul să afle pe cine Intr-o totală convertire, semnele lumii vegetale sau spațiile imense (marea, pămîntul) intrate în mișcarea anotimpurilor, imagi­nile cunoscute etc. obțin sensuri noi fără a se recurge la structuri prozodice neobișnuite. Un catren din poemul Regnul ideal: „O mori de vînt păduri îndepărtate „macină lent anii în zile și minute „oamenii în strămoși sau poate „în frunzele pe-atunci necunoscute indică o poetică ce refuză dereglările ostentative, abaterile de or­dinul sintaxei sau al unei extreme încifrări. Numai lipsa punctua­ției intervine cu o vizibilă acoperire, apropiind sau asociind sem­ne, instalînd legături, arpegii, juxtapuneri de cuvinte cu șanse pentru înnoirea reprezentărilor lirice. Atari dispunem­, în absența unor semne distinctive exterioare, introduc uneori în lumi unde obiectele înseși participă cu valori noi (Pantă, Catedrala și pianul). Astfel, un univers coerent se pune în mișcare, captînd sunete, gesturi și, mai presus de acestea, transmițînd o meditație esențială. E o mișcare a inteligenței și a unei poetici preferate. ION VLAI) Nicolae Prelipceanu: 13 iluzii Nicolae Prelipceanu a debutat în 1966 cu volumul Turnul încli­nat (Colecția „Luceafărul“), ală­turi de alți cîțiva poeți care de­țin azi locuri de frunte, cum ar fi Adrian Păunescu, Gh. Pituț, Ion Pop, Ioanid Romanescu, Pe­tru Popescu. A publicat a doua culegere de versuri Anta în 1968, pentru ca recent să își confirme din nou prezența cu aceste 13 iluzii, adunate într-o carte ele­gant tipărită la Editura Dacia din Cluj (1971). Putem preciza de la bun început că iluziile din titlu nu vor să semnifice nicide­cum prelungirea lipsită de con­vingere, a unor ... vechi aspira­ții neîmplinite. Ca și confrații săi amintiți mai sus, N. Prelip­ceanu s-a situat ab initio pe o treaptă poetică fermă, evoluînd apoi într-un sens cu totul pozitiv, cu alte cuvinte punîn­du-și trep­tat în valoare calitățile remarca­bile și resursele evidente. Ceea ce ne relevă acest volum (desigur, în strictă continuitate cu cele anterioare) este un poet modern prin structură, un mo­dern aflat însă nu dincolo de li­mitele inteligibilului, într-o „sa­cră“ bolboroseală suprarealistă, ci la zona de sus a unei inspira­ții libere, descătușate, inventive, unde fantezia, emoția și intelec­tualitatea lucidă se întrepătrund într-un limbaj bogat în semnifi­cații și greu totodată de acel sens existențial unic ce face din poe­zie ceva serios, o ancoră de aur ce ține spiritul, ființa deasupra viitorilor, dîndu-i senzația legă­turii indestructibile cu natura, cu lumea, și totodată sentimentul independenței necesare în cadrul fatalității impresionante ale uni­versului. N. Prelipceanu e unul din aceia pentru care iluzia, în sensul de tentativă îndrăzneață a intuiției filosofice și a fanteziei, a fost un punct de pornire se­rios, angajant, a constituit sub­stanța lirismului său neliniștit, mereu la pîndă și neîncrezător. Iluzia ca problemă, ca semn al existenței, aparența însăși oferin­­du-se simțurilor noastre, apetitu­lui nostru de viață, pe aceasta o viza și o vizează ochiul dinăun­tru, lucid și pătrunzător, al poe­tului. Dacă pînă acum confrun­tarea cu această aparență sensi­bilă, cu această mască metamor­­fică a lumii se petrecea intr-o stare de superioară ironie și non­șalanță totodată, amestecând cu melancolie contrariile și acceptînd cu stoicism convenția, jocul, mai ales jocul în pierdere într-o mare partidă de șah, astăzi puterea pri­virii lăuntrice a pătruns mai de­parte, mai actinc în straturile realului. Poetul a mai păstrat în­să iluzia ca pe o plasă protec­toare, ca pe un reper statornic lingă ceva mereu instabil și cele 13 iluzii reprezintă însăși nevoia de a recurge la aceleași semne și aparențe, la aceeași „supersti­ție“ care să confirme neconfir­­mabilul. El e un disperat ce se cenzurează printr-un umor so­bru, un melancolic ce privește și se privește cu ironică detașare. De aici lirismul său de o ținută atît de aparte, de o eleganță ce nu caută efectul, unde tocmai a­­ceastă atitudine detașată sporește farmecul și atracția tonului: „Co­pacul de lemn / își înghite cer­curile pe rînd / tigrul devine sca­mator / în același circ / și scoa­te cercuri pe ochi / pe somn pe inimă / A trecut prin cercuri de foc / și nu mai trece / copacul de lemn // Focul i-a rămas ca o frunză în vîrf / ca o rădăcină jos / ca un cer pe Pămînt // Copacul de lemn este singur / și-l pîng / plîngîndu-mă pe mine“ (Circul). E aici o poezie plină de emoție, sugerînd — ca la Rilke — atîtea ecouri din mînuirea cîtorva ele­mente simple, ca și în acest La­mento care se înscrie în același gen de lirism discret și vibrant: „Oh bătrînii copaci / oh bătrînii copaci / și urmele lor ,pe pămînt / trupul meu face dru­mul / de la maimuță la om / pas cu pas / în spatele bătrînilor copaci / ei nu-l văd / nu-1 aud / nu-l cu­nosc / pentru ei nu exist / și n-am fost / îi privesc mă cutre­mur văzînd / viața mea pentru ei, fără rost / Eu cel întemnițat în mine / copacii nu mă recunosc / le strig sînt cel de ieri / și nu mă cred / ori bătrânii copaci / pînă la urmă / și mie-mi par / de necrezut“. Am transcris pînă acum cea mai la îndemînă, ca să-i spunem astfel, atitudine lirică, aceea a în­singurării în lume, căreia autorul i-a conferit o expresie atît de pregnantă. Dar Prelipceanu e mai mult decît un cîntăreț obiș­nuit. Poezia sa se ridică, așa cum spuneam, la o expresie modernă, de altitudine, ce presupune o în­treagă complexitate afectiv-inte­­lectuală, un text încărcat de mul­tiple semnificații umane și de prospețime poetică. El operează cu un bogat metaforism, combi­­nînd imaginea curentă cu cea surprinzătoare, noțiunea abstrac­tă cu termenul mitologic sau li­vresc, într-o derulare prozodică parcă fără efort, unde dicteul au­tomat slujește totdeauna intenția artistică. Teme lirice fundamenta­le sunt filtrate printr-o subtilă textură poetică, printr-un joc a­­luziv de mare finețe. Mitul pă­sării Phoenix îi servește poetu­lui la cîteva interesante incursiuni lirice iar conexat uneori cu me­tafora frunzei, a cenușii (Descen­dență, Cruciada frunzelor), se constituie într-o adevărată viziu­ne asupra lumii. Să cităm poe­mul Invenție, deși la fel de grăi­toare sînt și Pericol de zbor sau întoarcere, restructurînd în alt fel metafora de bază și demons­­trînd o mare capacitate inventivă (fără gratuitate): „Mare invenție a fost pasărea Phoenix / inven­ție albastră ecvestră / calul Phoe­nix / și pasăre în același timp / toate imitind acei copaci / încă nedescoperiți / care se prefac toamna în cenușă / am văzut-o eu prin unghere / în diferite clă­diri ca lemn sfînt / iar primă­vara / de pretutindeni cenușa iz­bucnește / se strînge la un loc și e arbore / și e frunză / dacă ceva se împotrivește / cenușa sparge ferestrele / zidurile aco­perișurile / epiderma hipopotamii / și mor pe capete bolnavii / în acel anotimp / Vieți obiecte oa­meni Phoenix / mare fericire ma­re invenție / morții Phoenix / după fiecare renaștere / întorcîn­­du-se în moarte“. Dar iată ce efecte lirice intense știe scoate Prelipceanu din cîteva elemente banale, cotidiene (și văd în asta încă un indiciu al talen­tului său deosebit): „Mașina a­­ceasta cu zgomot metalic / maci­nă cafeaua / praful se pune apoi în filtre / lichidul negru ține loc de iad / Boabele coboară încet / spre dinții ei necunoscuți / noi ne înghesuim / în jurul apei / de Styx fierbinte și amar / clep­sidrele s-au spart / pe-un țărm de mare / greu să mai recunoști nisipul lor / Se macină cafeaua / în clepsidre noi / dinți de oțel au Scylla și Caribda / noi stăm și așteptăm să treacă / și fieca­­re-și poartă Styxul / în cești mai albe decît îngerii / Plouă-n oraș­e frig e toamnă / o frunză cine știe cum / intră și ea se macină / plouă-n oraș nisipul curge / din cimitir spre noi încet / ne-nghe­­suim cu ceștile alături / cei care ne iubim / cei care ne urîm / ori cei indiferenți / nisipul ne atin­ge glezna pură“ (Elegie). Aș vrea să mai atrag atenția asupra unei bucăți antologice. Clinica rațiunii pure, care mi se pare foarte reprezentativă pentru Prelipceanu, arătând încă o dată ampla rază de acțiune a forței sale lirnice: „Iți scriu din clinica rațiunii pure / unde ochiul tulbu­re te vede / unde talpa e în­ză­pezi mintea în nor / am să te duc acolo printr-un semn / Ajunge

Next