Tribuna, iulie-decembrie 1971 (Anul 15, nr. 26-52)
1971-10-14 / nr. 41
2 recenzii I 1 [! AL RAICU : *sccoi* | țfixkem M m**mi i tantam«mum ■ mnm «.?<*«*<; : Al. Raicu Necunoscutele scrisori de dragoste ale preadevotatului slujitor Alexandru Un titlu cu ecouri voiculesciene (dar numai pînă aici poate merge comparația) sau cu sonorități din poezia truverilor (din langue d’oc, mai montană, mai departe de urbanism) ne invită la un spectacol de poezie regizat fără curs de un bun mînuitor și un decorator de cuvinte. E de neexplicat sentimentul ultim al acestei lecturi. Nostalgică, fără depărtări, melancolică, fără despărțiri, poezia lui Al. Raicu se desfășoară egal, fără monotonie insă, de la un capăt la altul al unui timp constrîns și el pe o scenă turnantă: Dimineața, Amiaza, Amurgul, Noaptea. Aceste unități (virste, anotimpuri sau cicluri erotice), deși urmăresc un traiect evolutiv nu se pot depăși unele pe altele. Linia lor este orizontală, infinită, chiar dacă se închide în cerc, și nu mioritică, deși decoruri, personaje și chiar titluri (Miorița) nutresc o asemenea ambiție (plutește o vagă impresie, probabil stinsă în memorie, de ardelenism dezrădăcinat). In sfirșit, este trubadurească această poezie fiindcă e erotică, fără prea multă dragoste, fără un obiect precis al ei. Toate aceste șiruri de fără ... nu comit însă vreo contradicție, cum ar sugera logica spațiului afectiv. Și iată, fără a fi un paradox poezia lui Al. Raicu, cu sentimentul iubirii introduc ca pretext, exaltă un pancrotism dens. Cum e posibil acest lucru? O infimă sugestie erotică înserată în strofe are calitatea de a iradia, hai, să spunem, concentric, dominând in cele din urmă toate laturile versului. Elementul surpriză este așadar scurta vibrație sentimentală care cantitativ dispare, dar se păstrează în efectul ei, întocmai ca in această Surpriză diurnă: „Bat șinele în cercuri și-n fluturi / mâinile-ți caut și-noptează. / Un țipăt se răsturnă către cer / unde coțofana roșei-i trează“. Un singur ,,-ți“, aparent neglijabil, se constituie în obiect al iubirii, dar care lovește și reduce tot ceea ce-l înconjoară. Aceasta deoarece conține un sîmbure, singurul vital, real chiar. Restul este neconcret și voit întîmplător. Raritatea poeziei lui Al. Raicu constă tocmai în puterea (neintenționată) de a supune mediul neantizat în care se solidifică realul. Pancrotismul este, de altfel, exprimat indubitabil de către poet: „Umbli adunînd viori din vînturi, / răscolindu-le și scorburile-ntîi. / Părul ți se trage în pămînturi , pînă-n rădăcini, să mai rămîi“. Sau și mai clar, în toate dimensiunile concrete și abstracte ale universului: „Te regăsesc de-a lungul / în cer, în timp, în vînt, / ca-n formele deschise / ființei pe pămînt“. Ceea ce nu e sigur că a dorit poetul este starea epică a iubirii sale și, nicidecum, lirică. O poveste de dragoste există în această carte (narațiune versificată trubadurească), și e parcursă în etapele ei vitile. Iubirea se confundă, ușor desuet, cu viața însăși. Intți amorul juvenil, născut în chip mitologic („Flăminde stoluri rătăcite / cădeau in pomul devastat / cu rădăcinile de aur. / Și-atunci, în prag, te-ai arătat“), în amestec de laic și divin („Se-aprinde steaua să-mi arate / cum te ivești dintr-o icoană / cu trupul drept, cu ochi de fosfor, / smerită fată pămînteană“). Apoi Amiaza plenară, trăită, numai acum, in mișcarea umană („Simt stupii-ncununînd ciorchini de aur / cum se încarcerează în vitrină. / Te reîntorci, tramvaiele-medalii / Imi prevestesc furtunile din mine“), după care urmează, nostalgic, Amurgul, cu ale sale prime rememorări: „Așa erai de rouă, cu zvelte colivii / cînd frămîntai in palme poiana de cicoare“; „Bătăia din nisip afară / aduce spuza zilei, jol. / O goană. Poate găsim luntrea / cu umbrele din amîndoi“. In Noaptea vîrstei iubirea apelează din nou, ca la început, la mitologia, de astă dată mai clară a folclorului. Intuim o încercare casmică de revitalizare prin farmece, înaintea seninei resemnări: „Cu calul alb grădina de ziuă o străbat. / L-am adăpat cu stele, ovăz i-am dat din lacuri I și m-am ascuns in scorburi, și-am zăbovit în rîu / îmbătrânind cît timpul încărunțește-n veacuri“. Ajunsă pe „marginea plînsă“ iubirea devine așteptare: „Tot te-aștept de pe-nserat, / nu mai vii și-i vede seara“. Chiar dacă, să zicem, evoluția sentimentală nu vizează vîrsta omului, ci a inimii sale, ea romîne epică. Lirismul, deși abundent, e exterior, decorativ, structurîndu-se, prin permanența sa, uniform. De aici impresia egală, continuă a volumului. Ar fi păcat ca, în timp, acest punct, singurul contradictoriu, să devină nerezistent. VALENTIN TAȘCU Incontestabil o realizare impune, romanul de debut care al lui Mihai Nadin implică in primul rînd o discuție asupra șanselor de înnoire ale genului, asupra modalităților de investigație literară a unui univers prin excelență comun, fără valențe inedite. Evident, dacă un univers uman poate fi considerat la un moment dat fără valențe noi. Pericolele care amenință demersul, generos în intențiile sale, de reevaluare și înnoire a formulei romanești, de relevare a unor date și trăiri semnificative în ordine etică și spirituală al romanului lui Mihai Nadin sunt cele legate de ambiguizarea expresiei, de fragmentarea și voalarea legăturilor și determinărilor logice, firești, dintre evenimente și prezențele umane, dintre reacțiile sufletești ale acestora din urmă și cauzele lor reale, vizibile convingătoare. O zi pentru posi doabe se revendică fără echivoc romanului de investigație psihologică, afirmînd cu o oarecare timiditate și rigiditate o formulă destul de interesantă. Refuzînd să numească faptele, să le urmărească și expliciteze, autorul pare încîntat că este în posesia rostului lor secret, limitîndu-se la atît și considerînd aceasta de ajuns. Se crează, astfel, deasupra acestora, prin atotștiința balzaciană a naratorului, un joc „secund“ sau de alt grad marcat în elementele sale întîmplătoare, de suprafață, rezultînd printr-o atare reducțiune un rezumat niciodată satisfăcător sau echivalent al realității propuse sau presupuse. Romancierul operează o continuă demontare a discursului epic, în măsura în care acesta transpare în structura cărții, obținînd un conglomerat pe ale cărui reguli de reasamblare este dator să le descopere cititorul. Intre cele cîteva compartimente distincte ale romanului (microcosmosul social și sufletesc al familiei inginerului Marin, universul de probleme și trăiri ridicat de montarea unei piese într-un teatru, destinul particular al citorva eroi: Mihai, Eugenia, Alecu, Irina, de departe figura centrală a cărții) și în intenția autorului reprezentînd o condiționare reciprocă și o complexare a universului uman al eroilor și al realității, o conlucrare fericită în vederea alcătuirii unei structuri semnificante, îngemănarea și determinarea, presupuse pregnante, sunt extrem de voalate. Amendamentul pe care îl aducem autorului se referă la inexistența în roman a unui principiu unificator al substanței epice, deci la o inconsecvență de atitudine. Naratorul privind din exterior, regizînd, difuzează astfel substanța ambiguizînd-o inutil, pulverizînd totodată și sensurile romanului vizibil marcat de mobiluri morale, strict umane. Nu este vorba in nici un caz de un eșec, ci de necesitatea unei mai ferme precizări a formulei adoptate cu repercusiuni probabile asupra clarității și relevării bogatului mesaj de idei și simțăminte. Mihai Nadin dovedește o siguranță remarcabilă in tehnica romanului, o înaltă viziune asupra umanului, animată de optimism și încredere în om și existența lui. Substratul secret al romanului O zi pentru podoabe este relevarea unui dosar de existențe semnificativ în alcătuirea unui destin colectiv, plenar, profund uman. Eroii lui Mihai Nadin sunt cuprinși de o febrilă tentativă de a-și căuta fiecare locul și rostul, de a se căuta, în contextul de determinări, pe sine, tentativă care se încheie cu regăsirea, cu o victorie, chit că aceasta rămîne în veci nemulțumitoare. Căci oameni de teatru fiind in bună parte, ca de pildă Irina, descoperă că încercarea de aflare a destinului echivalează jocului dintr-o piesă ce poartă titlul Adevărul și cunoscîndu-și destinul la fel ca intr-o piesă totul este jucat și învins, de unde acel imperativ al romanului lansat de inginerul Marin „dacă ai putea să nu învingi“ să nu cunoști, să cauți doar neîncetat, să te lupți, singure speranța și mulțumirea luptei, a muncii și tot ce comportă acestea să rămînă. Ziua pentru podoabe e ziua revelațiilor finale, ziua închiderii unei perspective îndelung nebuloase, autorelevării și împlinirii, a aflarii adevărurilor despre noi înșine. E punctul final al unui proces sinuos de interogare continuă asupra rosturilor și atributelor definitorii ale ființei umane, de nenumărate ori lașă și vinovată și tot de atâtea ori puternică și regeneratoare și aptă de acte care să vindece amintirea și să răscumpere. Romanul lui Mihai Nadin, sobru și elevat, este încă o afirmație despre om. După seria de „schițe vesele“ din 1965 (volumul Glastra cu sfecle) Valentin Silvestru, cronicar dramatic și fin exeget al mișcării teatrale, revine prin ultimul său volum, Tufă de Veneția (Editura Eminescu, 1971), la uneltele prozei satirice. Atingînd o vastă arie de motive, dezvăluind comportamente, împrejurări și date simptomatice pentru ceea ce ar reprezenta o anume menta uaieniln Silvestru Tufă de Veneția cronica literară La Editura „Dacia“ a apărut de curînd o culegere din publicistica literară a lui Ion Agârbiceanu (articole, confesiuni literare); volumul preia în titlu una din intervențiile semnificative ale scriitorului cucerit de faptele și perspectivele epocii noastre. Meditație în septembrie și ne-am decis să scriem despre carte nu fără a reflecta din nou asupra destinului literaturii acestui prozator modest, rareori amintit, dar a cărui prezență în istoria prozei realiste românești nu poate fi nici ignorată și nici depreciată. Scriem despre selecția propusă cititorului de către Mircea Zaciu (îngrijirea ediției: Aurel Sasu), amintindu-ne că în urmă cu 17 ani „Cuvîntul înainte" la o primă antologie din povestirea lui Ion Agârbiceanu era semnată de același statornic îndrăgostit de opera autorului Arhanghelilor. De altminteri, îi sîntem îndatorați lui Mircea Zaciu pentru monografia publicată ulterior și pe Memoria și conștiința scriitorului tu studiul introductiv la primul volum de Opere (E.F.L., 1962), ediție oprită, deocamdată, la volumul V. Așadar, ne aflăm din nou în fața unui act care exprimă admirație și stimă pentru mărturia unui scriitor cucerit de patima gazetăriei și a prezenței cotidiene în pagini de reviste („o sfîntă boală de nostalgii“ o numește în mod fericit Mircea Zaciu), mișcat de semnele istoriei și de sensul pilduitor al culturii. Amintirea lui Ion Agârbiceanu ne urmărește pe toți și evocîndu-i silueta memorabilă, intervențiile în paginile Tribunei de acum sau în ale revistei Steaua, Mircea Zaciu ne invită să sporim dimensiunea afectivă a unui destin care a înnobilat viața spirituală a Clujului. Articolele, evocările și confesiunile literare, opiniile despre obligațiile creatorului, au darul de a rechema din trecut oameni și conștiințe, unele mai puțin cunoscute dincolo de istoria patetică și eroică a românilor din Transilvania de pînă la Unire; alte pagini fac parte dintr-o memorialistică obligată la concentrare sau la simple consemnări potrivit cu restricțiile impuse de spațiul gazetei. Ion Agârbiceanu scrie despre Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, N. Iorga, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, dar și despre Vasile Bogrea, N. Drăgan, Octavian C. Tăslăuanu; în fine, reamintindu-i pe Ion Gorun, Al. Ciura sau A. P. Bănuț, scriitorul are sentimentul că își îndeplinește o datorie cu semnificații dincolo de posibile judecăți critice, dorind să restituie exemple de demnitate și de atitudine, de credințe și de efort în serviciul culturii și al afirmării unui popor. Textele adunate în volum recomandă o activitate îndelungată, situată între 1911 și 1962. Timpul nu a tulburat convingerile literare ale lui Ion Agârbiceanu și, chiar și numai sub acest unghi, pot interesa reflecții despre actul creației, despre șansele perenității unei literaturi concepute sub semnul încrederii în om și în vocația educativă a cuvîntului scris. Scriitorul este tentat să se pronunțe, fără ostentație și fără pretenția de a fi modificat judecăți autorizate, asupra scriitorilor considerați de el puncte de referință pentru propria sa formație și, implicit, pentru crezul său artistic. Moștenirea eminesciană: „ ... este, în aceeași vreme și fagul de miere și izvor de munte și luncă bătută de flori și cîntec de privighetoare și zbor de vultur“. Nicolae Iorga este elogiat pentru că exprimă virtualitățile unui popor, în timp ce V. Bogrea ilustrează sensul dăruirii și al autodepășirii „de dragul creației spirituale“. Scriitorul, atît de puțin sedus de relațiile obișnuite între scriitori, neangajat în grupări literare și, în consecință, evitînd comportamentele impuse de participarea la viața literară („De altfel eu nu m-am gîndit să fac niciodată literatură poporanistă, nici de altă școală — precizează Ion Agârbiceanu în Mărturisirile din 1932 — ci am scris așa cum am simțit, și cum mi s-a prezentat materialul“), nu este atins de caducitatea invidiei literare. Despre Sadoveanu scrie pagini fermecătoare prin sinceritate și candoare („Căci singurul prozator care mi-a pus și mie condeiul în mînă a fost octogenarul de azi“), nealterat sau ipocrit își mărturisește admirația pentru poezia argheziană, iar atunci cînd este vorba să amintească lecturi sau opere, preferințele sale merg spre creații esențiale, unele dintre acestea probînd o imensă dispoziție pentru valorile echilibrate și scenice ale culturii. Ion Creangă și I. L. Caragiale (la ultimul numește Kir Ianulea și Pastramă trufanda), Mihail Sadoveanu, realiștii ruși compun traiecțiile unei literaturi cu repercusiuni asupra povestitorului și romancierului asaltat de conflicte și procese de natură psihologică și cu implicații de natură etică. Reîntoarcerea în trecut instalează la scriitorul transilvănean o conduită activă față de mărturiile culturii românești înaintate. Amintirea lecturilor din tinerețe, ceasurile consacrate revistelor sosite din țară, primele contacte cu redactorii unor publicații din România (Amintiri), configurează o opțiune necontrazisă de vreo abatere programatică. Scriitorul crede cu tărie în misiunea presei culturale, de aceea scriind despre semicentenarul Vieții românești (amintirile scriitorului reconstituie momentul colaborărilor sale cu povestiri de mare frumusețe) sau despre reapariția Tribunei de azi reafirmă responsabilitatea unei publicații de cultură, știind prea bine ce obligații își poate asuma o revistă, fără să uite însă că ea deține o miraculoasă putere de seducție pentru un creator de vocație. Ion Agârbiceanu a revenit nu o dată asupra confesiunilor literare, păstrînd însă de fiecare dată argumente și fapte care au configurat fizionomia spirituală a artistului. Fragmentele din Mărturisiri (din seria proiectată și realizată de D. Caracostea) sunt, desigur, cele mai elocvente pentru destinul literar și spiritual al povestitorului. Memoria sa păstrează nealterate sunetele și aromele copilăriei, voci și cuvinte, versuri și jocuri, secrete și ireversibile mișcări dintr-un univers ușor de recunoscut în povestiri. Mai presus de aceste surse inebranjabile ale scrisului său. Ion Agârbiceanu profesează un crez artistic de o tulburătoare simplitate și consecvență. Un realism fundamental convertește experiența scriitorului în pagini de literatură autentică, evident dominată de impul