Tribuna, iulie-decembrie 1971 (Anul 15, nr. 26-52)

1971-10-14 / nr. 41

2 recenzii I 1 [! AL RAICU­­ : *sccoi* | țfixkem M m**mi i ta­ntam«mum ■ mnm «.?<*«*<; : Al. Raicu Necunoscu­tele scrisori de dragos­te ale preadevo­­tatului slujitor Alexandru Un titlu cu ecouri voiculescie­­ne (dar numai pînă aici poate merge comparația) sau cu sono­rități din poezia truverilor (din langue d’oc, mai montană, mai departe de urbanism) ne invită la un spectacol de poezie regizat fără curs de un bun mînuitor și un decorator de cuvinte. E de neexplicat sentimentul ultim al acestei lecturi. Nostalgică, fără depărtări, melancolică, fără des­părțiri, poezia lui Al. Raicu se desfășoară egal, fără monotonie insă, de la un capăt la altul al unui timp constrîns și el pe o scenă turnantă: Dimineața, A­­miaza, Amurgul, Noaptea. Aces­te unități (virste, anotimpuri sau cicluri erotice), deși urmăresc un traiect evolutiv nu se pot depăși unele pe altele. Linia lor este o­­rizontală, infinită, chiar dacă se închide în cerc, și nu mioritică, deși decoruri, personaje și chiar titluri (Miorița) nutresc o aseme­nea ambiție (plutește o vagă im­presie, probabil stinsă în memo­rie, de ardelenism dezrădăcinat). In sfirșit, este trubadurească această poezie fiindcă e erotică, fără prea multă dragoste, fără un obiect precis al ei. Toate aceste șiruri de fără ... nu comit însă vreo contradicție, cum ar sugera logica spațiului afectiv. Și iată, fără a fi un pa­radox poezia lui Al. Raicu, cu sentimentul iubirii introduc ca pretext, exaltă un pancrotism dens. Cum e posibil acest lucru? O infimă sugestie erotică însera­tă în strofe are calitatea de a iradia, hai, să spunem, concen­tric, dominând in cele din urmă toate laturile versului. Elementul surpriză este așadar scurta vi­brație sentimentală care cantita­tiv dispare, dar se păstrează în efectul ei, întocmai ca in această Surpriză diurnă: „Bat șinele în cercuri și-n fluturi / mâinile-ți caut și-noptează. / Un țipăt se răsturnă către cer / unde coțo­fana roșei-i trează“. Un singur ,,-ți“, aparent neglijabil, se con­stituie în obiect al iubirii, dar care lovește și reduce tot ceea ce-l înconjoară. Aceasta deoarece conține un sîmbure, singurul vi­tal, real chiar. Restul este ne­concret și voit întîmplător. Raritatea poeziei lui Al. Raicu constă tocmai în puterea (nein­tenționată) de a supune mediul neantizat în care se solidifică realul. Pancrotismul este, de altfel, exprimat indubitabil de către poet: „Umbli adunînd viori din vînturi, / răscolindu-le și scor­­burile-ntîi. / Părul ți se trage în pămînturi , pînă-n rădăcini, să mai rămîi“. Sau și mai clar, în toate dimensiunile concrete și abstracte ale universului: „Te re­găsesc de-a lungul / în cer, în timp, în vînt, / ca-n formele des­chise / ființei pe pămînt“. Ceea ce nu e sigur că a dorit poetul este starea epică a iubirii sale și, nicidecum, lirică. O po­veste de dragoste există în a­­ceastă carte (narațiune versifica­tă trubadurească), și e parcursă în etapele ei vitile. Iubirea se confundă, ușor desuet, cu viața însăși. Intți amorul juvenil, năs­cut în chip mitologic („Flămin­­de stoluri rătăcite / cădeau in pomul devastat / cu rădăcinile de aur. / Și-atunci, în prag, te-ai arătat“), în amestec de laic și di­vin („Se-aprinde steaua să-mi arate / cum te ivești dintr-o icoană / cu trupul drept, cu ochi de fosfor, / smerită fată pămîn­­teană“). Apoi Amiaza plenară, trăită, numai acum, in mișcarea umană („Simt stupii-ncununînd ciorchini de aur / cum se încar­cerează în vitrină. / Te reîntorci, tramvaiele-medalii / Imi preves­tesc furtunile din mine“), după care urmează, nostalgic, Amur­gul, cu ale sale prime rememo­rări: „Așa erai de rouă, cu zvel­te colivii / cînd frămîntai in palme poiana de cicoare“; „Bătăi­a din nisip afară / aduce spuza zilei, jol. / O goană. Poate gă­sim luntrea / cu umbrele din amîndoi“. In Noaptea vîrstei iubirea ape­lează din nou, ca la început, la mitologia, de astă dată mai cla­ră a folclorului. Intuim o încer­care casmică de revitalizare prin farmece, înaintea seninei resem­nări: „Cu calul alb grădina de ziuă o străbat. / L-am adăpat cu stele, ovăz i-am dat din lacuri I și m-am ascuns in scorburi, și-am zăbovit în rîu / îmbătrânind cît timpul încărunțește-n veacuri“. Ajunsă pe „marginea plînsă“ iu­birea devine așteptare: „Tot te-aștept de pe-nserat, / nu mai vii și-i ved­e seara“. Chiar dacă, să zicem, evoluția sentimentală nu vizează vîrsta omului, ci a inimii sale, ea ro­mîne epică. Lirismul, deși abun­dent, e exterior, decorativ, struc­­turîndu-se, prin permanența sa, uniform. De aici impresia egală, continuă a volumului. Ar fi păcat ca, în timp, acest punct, singu­rul contradictoriu, să devină ne­rezistent. VALENTIN TAȘCU Incontestabil o realizare impune, romanul de debut care al lui Mihai Nadin implică in pri­mul rînd o discuție asupra șan­selor de înnoire ale genului, asu­pra modalităților de investigație literară a unui univers prin excelență comun, fără valențe inedite. Evident, dacă un univers uman poate fi considerat la un moment dat fără valențe noi. Pericolele care amenință demer­sul, generos în intențiile sale, de reevaluare și înnoire a formulei romanești, de relevare a unor date și trăiri semnificative în or­dine etică și spirituală al roma­nului lui Mihai Nadin sunt cele legate de ambiguizarea expresiei, de fragmentarea și voalarea legăturilor și determinărilor logi­ce, firești, dintre evenimente și prezențele umane, dintre reacțiile sufletești ale acestora din urmă și cauzele lor reale, vizibile convingătoare. O zi pentru po­si doabe se revendică fără echivoc romanului de investigație psiho­logică, afirmînd cu o oarecare ti­miditate și rigiditate o formulă destul de interesantă. Refuzînd să numească faptele, să le urmărească și expliciteze, autorul pare încîn­­tat că este în posesia rostului lor secret, limitîndu-se la atît și considerînd aceasta de ajuns. Se crează, astfel, deasupra acestora, prin atotștiința balzaciană a na­ratorului, un joc „secund“ sau de alt grad marcat în elementele sale întîmplătoare, de suprafață, rezultînd printr-o atare reducțiu­­ne un rezumat niciodată satis­făcător sau echivalent al realită­ții propuse sau presupuse. Ro­mancierul operează o continuă demontare a discursului epic, în măsura în care acesta transpare în structura cărții, obținînd un conglomerat pe ale cărui reguli de reasamblare este dator să le descopere cititorul. Intre cele cî­­teva compartimente distincte ale romanului (microcosmosul social și sufletesc al familiei inginerului Marin, universul de probleme și trăiri ridicat de montarea unei piese într-un teatru, destinul particular al citorva eroi: Mihai, Eugenia, Alecu, Irina, de departe figura centrală a cărții) și în intenția autorului reprezentînd o condiționare reciprocă și o comple­­xare a universului uman al eroi­lor și al realității, o conlucrare fericită în vederea alcătuirii unei structuri semnificante, îngemă­narea și determinarea, presupuse pregnante, sunt extrem de voala­te. Amendamentul pe care îl adu­cem autorului se referă la inexis­tența în roman a unui principiu unificator al substanței epice, deci la o inconsecvență de ati­tudine. Naratorul privind din exterior, regizînd, difuzează ast­fel substanța ambiguizînd-o inu­til, pulverizînd totodată și sensu­rile romanului vizibil marcat de mobiluri morale, strict umane. Nu este vorba in nici un caz de un eșec, ci de necesitatea unei mai ferme precizări a formulei adoptate cu repercusiuni probabi­le asupra clarității și relevării bo­gatului mesaj de idei și simță­minte. Mihai Nadin dovedește o siguranță remarcabilă in tehnica romanului, o înaltă viziune asu­pra umanului, animată de opti­mism și încredere în om și exis­tența lui. Substratul secret al romanului O zi pentru podoabe este relevarea unui dosar de exis­tențe semnificativ în alcătuirea unui destin colectiv, plenar, pro­fund uman. Eroii lui Mihai Na­din sunt cuprinși de o febrilă tentativă de a-și căuta fiecare lo­cul și rostul, de a se căuta, în contextul de determinări, pe sine, tentativă care se încheie cu re­găsirea, cu o victorie, chit că aceasta rămîne în veci nemulțu­mitoare. Căci oameni de teatru fiind in bună parte, ca de pildă Irina, descoperă că încercarea de aflare a destinului echivalează jocului dintr-o piesă ce poartă titlul Adevărul și cunoscîndu-și destinul la fel ca intr-o piesă totul este jucat și învins, de unde acel imperativ al romanului lan­sat de inginerul Marin „dacă ai putea să nu învingi“ să nu cu­noști, să cauți doar neîncetat, să te lupți, singure speranța și mul­țumirea luptei, a muncii și tot ce comportă acestea să rămînă. Ziua pentru podoabe e ziua revelațiilor finale, ziua închiderii unei pers­pective îndelung nebuloase, autorelevării și împlinirii, a afl­­a­rii adevărurilor despre noi înșine. E punctul final al unui proces si­nuos de interogare continuă asu­pra rosturilor și atributelor defi­nitorii ale ființei umane, de ne­numărate ori lașă și vinovată și tot de atâtea ori puternică și re­generatoare și aptă de acte care să vindece amintirea și să răs­cumpere. Romanul lui Mihai Na­din,­ sobru și elevat, este încă o afirmație despre om. După seria de „schițe vesele“ din 1965 (volumul Glastra cu sfecle) Valentin Silvestru, croni­car dramatic și fin exeget al mișcării teatrale, revine prin ul­timul său volum, Tufă de Vene­ția (Editura Eminescu, 1971), la uneltele prozei satirice. Atingînd o vastă arie de motive, dezvălu­ind comportamente, împrejurări și date simptomatice pentru ceea ce ar reprezenta o anume menta­ uaieniln Silvestru Tufă de Veneția cronica literară La Editura „Dacia“ a apărut de curînd o culegere din publicistica literară a lui Ion Agârbiceanu (articole, confesiuni literare); vo­lumul preia în titlu una din in­tervențiile semnificative ale scrii­torului cucerit de faptele și per­spectivele epocii noastre. Medita­ție în septembrie și ne-am decis să scriem despre carte nu fără a re­flecta din nou asupra destinului literaturii acestui prozator mo­dest, rareori amintit, dar a cărui prezență în istoria prozei realiste românești nu poate fi nici igno­rată și nici depreciată. Scriem despre selecția propusă cititoru­lui de către Mircea Zaciu (îngri­jirea ediției: Aurel Sasu), amin­­tindu-ne că în urmă cu 17 ani „Cuvîntul înainte" la o primă antologie din povestirea lui Ion Agârbiceanu era semnată de ace­lași statornic îndrăgostit de ope­ra autorului Arhanghelilor. De altminteri, îi sîntem îndatorați lui Mircea Zaciu pentru mono­grafia publicată ulterior și pe­­ Memoria și conștiința scriitorului t­u studiul introductiv la primul volum de Opere (E.F.L., 1962), ediție oprită, deocamdată, la vo­lumul V. Așadar, ne aflăm din nou în fața unui act care expri­mă admirație și stimă pentru mărturia unui scriitor cucerit de patima gazetăriei și a prezenței cotidiene în pagini de reviste („o sfîntă boală de nostalgii“ o numește în mod fericit Mircea Zaciu), mișcat de semnele istoriei și de sensul pilduitor al culturii. Amintirea lui Ion Agârbiceanu ne urmărește pe toți și evocîn­­du-i silueta memorabilă, inter­vențiile în paginile Tribunei de acum sau în ale revistei Steaua, Mircea Zaciu ne invită să spo­rim dimensiunea afectivă a unui destin care a înnobilat viața spi­rituală a Clujului. Articolele, evocările și confe­siunile literare, opiniile despre obligațiile creatorului, au darul de a rechema din trecut oameni și conștiințe, unele mai puțin cu­noscute dincolo de istoria pate­tică și eroică a românilor din Transilvania de pînă la Unire; alte pagini fac parte dintr-o me­morialistică obligată la concen­trare sau la simple consemnări potrivit cu restricțiile impuse de spațiul gazetei. Ion Agârbiceanu scrie despre Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu, N. Iorga, Tudor Ar­­ghezi, Mihail Sadoveanu, dar și despre Vasile Bogrea, N. Drăgan, Octavian C. Tăslăuanu; în fine, reamintindu-i pe Ion Gorun, Al. Ciura sau A. P. Bănuț, scriitorul are sentimentul că își îndepli­nește o datorie cu semnificații dincolo de posibile judecăți cri­tice, dorind să restituie exemple de demnitate și de atitudine, de credințe și de efort în serviciul culturii și al afirmării unui po­por. Textele adunate în volum re­comandă o activitate îndelungată, situată între 1911 și 1962. Timpul nu a tulburat convingerile lite­rare ale lui Ion Agârbiceanu și, chiar și numai sub acest unghi, pot interesa reflecții despre ac­tul creației, despre șansele pere­nității unei literaturi concepute sub semnul încrederii în om și în vocația educativă a cuvîntu­­lui scris. Scriitorul este tentat să se pronunțe, fără ostentație și fă­ră pretenția de a fi modificat ju­decăți autorizate, asupra scriito­rilor considerați de el puncte de referință pentru propria sa for­mație și, implicit, pentru crezul său artistic. Moștenirea emines­ciană: „ ... este, în aceeași vreme și fagul de miere și izvor de munte și luncă bătută de flori și cîntec de privighetoare și zbor de vultur“. Nicolae Iorga este elogiat pentru că exprimă virtu­­alitățile unui popor, în timp ce V. Bogrea ilustrează sensul dăruirii și al autodepășirii „de dragul creației spirituale“. Scrii­torul, atît de puțin sedus de re­lațiile obișnuite între scriitori, ne­angajat în grupări literare și, în consecință, evitînd comportamen­tele impuse de participarea la viața literară („De altfel eu nu m-am gîndit să fac niciodată li­teratură poporanistă, nici de altă școală — precizează Ion Agârbi­ceanu în Mărturisiri­le din 1932 — ci am scris așa cum am sim­țit, și cum mi s-a prezentat ma­terialul“), nu este atins de cadu­citatea invidiei literare. Despre Sadoveanu scrie pagini fermecă­toare prin sinceritate și candoare („Căci singurul prozator care mi-a pus și mie condeiul în mînă a fost octogenarul de azi“), nealte­rat sau ipocrit își mărturisește admirația pentru poezia arghe­ziană, iar atunci cînd este vorba să amintească lecturi sau opere, preferințele sale merg spre creații esențiale, unele dintre acestea probînd o imensă dispoziție pen­tru valorile echilibrate și scenice ale culturii. Ion Creangă și I. L. Caragiale (la ultimul numește Kir Ianulea și Pastramă trufan­da), Mihail Sadoveanu, realiștii ruși compun traiecțiile unei lite­raturi cu repercusiuni asupra po­vestitorului și romancierului asal­tat de conflicte și procese de natură psihologică și cu implica­ții de natură etică. Reîntoarcerea în trecut insta­lează la scriitorul transilvănean o conduită activă față de mărtu­riile culturii românești înaintate. Amintirea lecturilor din tinerețe, ceasurile consacrate revistelor so­site din țară, primele contacte cu redactorii unor publicații din Ro­mânia (Amintiri), configurează o opțiune necontrazisă de vreo a­­batere programatică. Scriitorul crede cu tărie în misiunea presei culturale, de aceea scriind despre semicentenarul Vieții românești (amintirile scriitorului reconsti­tuie momentul colaborărilor sale cu povestiri de mare frumusețe) sau despre reapariția Tribunei de azi reafirmă responsabilitatea u­­nei publicații de cultură, știind prea bine ce obligații își poate asuma o revistă, fără să uite însă că ea deține o miraculoasă pute­re de seducție pentru un creator de vocație. Ion Agârbiceanu a revenit nu o dată asupra confesiunilor litera­re, păstrînd însă de fiecare dată argumente și fapte care au con­figurat fizionomia spirituală a ar­tistului. Fragmentele din Mărtu­risiri (din seria proiectată și rea­lizată de D. Caracostea) sunt, de­sigur, cele mai elocvente pentru destinul literar și spiritual al po­vestitorului. Memoria sa păstrea­ză nealterate sunetele și aromele copilăriei, voci și cuvinte, versuri și jocuri, secrete și ireversibile mișcări dintr-un univers ușor de recunoscut în povestiri. Mai pre­sus de aceste surse inebranjabile ale scrisului său. Ion Agârbicea­nu profesează un crez artistic de o tulburătoare simplitate și con­secvență. Un realism fundamental convertește experiența scriitoru­lui în pagini de literatură auten­tică, evident dominată de impul­

Next