Tribuna, iulie-decembrie 1971 (Anul 15, nr. 26-52)

1971-10-28 / nr. 43

recenzii Nicolae Drago;. Coloană de-a lungul Un poem în proză, o profesiu­ne de credință precede primul ciclu al acestei cărți, încercând s-o definească. „Ce altceva este poezia dacă nu starea de drama­tică sensibilitate și eternă inte­rogație a corăbiei ce poate fi construită din papirus dar și din metal dur?“ își încheie poetul manifestul introductiv. Cartea structurată în cinci ci­cluri (Tulpină călătoare; Ritual cu măr; Toamna, solitar; Spec­tacol interior; învingătorul în­vins). Coloana de-a lungul rea­lizează într-adevăr o subtilă al­ternanță de planuri de la papi­rus (să zicem literatura naturii, a sentimentelor intime) și pînă la metalul dur (literatura isto­riei noastre mai vechi și mai noi). Sigur că este greu de sta­bilit și, de fapt, superfluu dacă poetul își urmează cu maximă sau minimă fidelitate cuvîntul despre poezia proprie, cînd acest cuvînt este menit — în toate cazurile — să arunce doar o a­­nume lumină asupra versurilor sale și nu este nicidecum o exe­geză, nedorită de altfel. Oricum, introducerea — poetică — la cartea sa avertizează asupra­ u­nui volum compus cu o anume construcție și nu doar ca o cu­legere oarecare de oarecari poe­zii, adunate din toate cele patru vînturi și din toate punctele car­dinale între care poate oscila sensibilitatea unui poet. Avem de-a face cu o structură fermă, o adevărată coloană poetică, ale cărei coordonate sînt, deși în aparență disparate, de o mare unitate sensibilă. Invocația către elementele na­turii (Către glasul pămîntului) este o bună deschidere pentru asemenea carte de versuri: „da­­ți-mi chipurile voastre / să mă doară și slujească / pomii să-i călătorească / din tăcerea lor cerească / sus, prin Țara Româ­nească!“, și în același timp un bun avertisment asupra volumu­lui, în mare parte înclinat spre un naturism de bună calitate. Pentru că foarte des vor reveni în paginile cărții minții ca sim­bol al măreției patriei, marea cu aceeași funcție. Iată o poezie in­titulată Caligrafie pe frunză, care nu e doar o caligrafie, ci o puternică afirmare a creației po­etului: „Soare, știi — tu ce ros­tești lumina / păsării și sîngelui din noi — / vremea unde-și lu­necă tulpina? // știi tu, piatră, urnă seculară / veșnicind la rîul călător / cîte ești în valuri îm­potrivă? // inimă, ce lin îmi nu­meri chipul“ (poate cel mai bun vers al cărții — n. mea) „cu explozii roșii, repetate / știi ce jertfe-a stins în el nisipul? // ochi al meu, mereu-mi temni­cer / zare-nvingătorului învins / știi, luceferii-n ce țărmuri pier? // ... verde frunză, stemă a na­turii / vechi blazon de anotimp / toate vin din inima pădurii­­, toate pier, în inima pădurii“. Cum se vede, aici este prezentă și o întreagă istorie a acestui pămînt, subtil inoculată patriei, peisajului, poezia devenind un pastel aparent, de fapt o medi­tație mai amplă asupra țării. Dacă in altă poezie (Nezidita) istoria României se face simți­tă mai explicit, prin chipul lui Decebal, aici, ca și în tot restul cărții, ea este prezentă în umbra mării, a păsărilor, a pădurii, muntelui, care — toate — în­n­seamnă țara. Fără să fie decla­matoriu și lipsit de virtuți este­tice, Nicolae Dragoș scrie deci o poezie angajată. Trecînd prin culoarul toamnei, cu toate însemnele ei, al unei expresii amintind ciudat de Ion Barbu (ciudat pentru că­­— deși pare barbiană — îi lipsește în­­cifrarea), culoar ce naște o se­rie de poezii foarte frumoase, nn poza cunoscută — dar încă fe­cundă — a romanticului ușor însingurat, ușor melancolic, eul poetului izbucnește din nou pu­ternic în ultimul ciclu, ce are în centru figura meșterului Mana­le, legenda zidirii Anei, metafo­ra creatorului: „nu crede-n sfinți / în Christ nu crede, Ană / re­fuză deznădejdii / vremelnicul păcat / din zid îți strig / ești singura icoană / sub crucea mă­năstirii / o jutar / alt dumne­zeu / n-a existat!“ Se spune a­­cest lucru, se transcrie în cursi­ve, exprimînd de fapt credința poetului in poezie, singurul său dumnezeu. Dacă încercarea de a realiza o poezie mai detașată, eventual ironică (Domnule Cumsecade) eșuează, în schimb tema gene­roasă a eroului căzut produce una dintre cele mai realizate poezii din volum: „Bravii mei, prea mulții mei ostași / desenați cu milă în abecedare / vă aud cum bateți drum cu tragici pași / drum peste războaie și victorii clare // pasul, pasul trece caden­­țînd un-doiul / cînd peste în­­frîngeri, cînd peste victorii / voi, eroii lumii ce-ați pierdut războ­iul / scriși cu cretă neagră în istorii ( ... ) pasul, pasul trece cadențînd un-doiul / cînd peste înfrîngeri, cînd peste victorii / scriși cu cretă neagră în istorii / voi, eroii lumii ce-ați pierdut războiul“. Arbori de sare. Timp de ve­ghe, Autoportret sînt alte poezii ce s-ar putea cita, Nicolae Dra­goș fiind un poet de expresie modernă, elevată — exceptînd cîteva piese ale volumului, din­tre care mai notez Pastel sceptic — un poet al sentimentelor pu­ternice, generoase, un poet des­pre care se va mai vorbi. N. PRELIPCEANU Pentru cei familiarizați cu scri­sul lui Ov. Papadima, recenta sa culegere de cronici literare nu reprezintă de loc o surpriză. Cu­noscutul folclorist de astăzi și-a început cariera deținînd multă vreme oficiul critic la o serie de reviste din provincie și capitală. De aici și interesul manifestat de critic pentru scriitorii promo­vați de reviste, așa cum se poa­te descifra din mai vechea sa carte de critică Creatorii și lu­mea lor. Astăzi volumul acesta, apărut în 1943, e o piesă­­ de re­ferință destul de rară, ceea ce l-a îndemnat pe autor să-l reia într-o formulă îmbunătățită; înțelesul lui de atunci s-a păs­trat însă în mare parte, căci Dv. Papadima înțelege arta doar ca o expresie nemijlocită a vieții: „Cred în artă — spunea el în prefața volumului din 1943 — numai și numai ca unul din înal­tele moduri ale­ omului de a răs­punde marilor întrebări ale vieții și ale lumii“. Această profesiune de credință realistă răzbate și din titlul și ținuta volumului re­cent, simbolic intitulat Scriitorii și înțelesurile vieții, și care se vrea înainte de toate un „docu­ment“ pentru foaia de tempera­tură a vremii. Privit numai din acest punct de vedere, volumul își îndeplinește pe drept cuvînt obiectivul; sub alte aspecte însă critica literară practicată de Ov. Papadima prezintă un destul de ridicat procent de caducitate. Faptul nu poate fi surprinzător pentru un autor care consideră că foiletonul critic nu trebuie să ocolească nici problemele mino­re ale literaturii și nici pe cei care sunt la începutul carierei. Două ar fi prin urmare înda­toririle principale ale foiletonis­tului critic, să fie un animator și apoi un judecător al operelor Ovidiu Papadima. Scriitorii și înțele­surile vieții * cronica literară Preliminarii la sinteze (Șerban Cioculescu, Introducere în poezia lui T. Arghezi, Al. Piru, Introducere în opera lui I. Eliade Rădulescu) Reeditarea unor texte pregăti­te cu scopul de a iniția în date­le unei creații și în semnificați­ile acesteia este un act științific. Probante sunt titlurile apărute la Editura „Minerva“ (excepție face „studiul“ lui Octav Șuluțiu, lu­crare modestă și fără un sens coordonator în măsură să orga­nizeze altfel universul operei lui G. Coșbuc) în seria de „Introdu­ceri“ in structurile esențiale ale unei opere și ale unei personali­tăți artistice. Eseul lui Șerban Cioculescu, pregătind lectura citi­torului pentru revelarea semnifi­cațiilor ascunse ale operei lui Tudor Arghezi, apărea, în pri­mă ediție, acum un sfert de veac. Intenția autorului era de a argumenta o posibilă apropie­re de textul arghezian, creație deschisă înțelegerii și receptării, traductibilă în meditația noastră asupra poeziei. Introducere în poezia lui Tudor Arghezi apare acum într-o redactare revizuită și completată, în mod fericit, cu un capitol nou consacrat, cum se poate deduce, poeziei arghe­ziene contemporane (cap. După Eliberare). A fost oare Tudor Arghezi un poet „obscur“ în urmă cu 25 de ani? E oare vorba de „intenții poetice“ (în formularea autoru­lui eseului din 1946) ascunse des­cifrării din pricina unui văl de „ceață artificială“? Cât de justi­ficate sunt întrebările propuse delibaterii (premisă a discuției) ne putem face o idee acceptînd constatarea că evoluția și modi­ficările gustului (sensibilitate, re­­ceptivitate( opțiune estetică etc.) sînt procese recunoscute. Audien­ța noastră înseamnă un spor de experiență și de inițiere în me­canismele creației și ceea ce ne părea la un moment dat o co­municare dificilă, impenetrabilă, beneficiază de repere care des­fac opera. Lecturile, cum bine se știe, aduc experiențe noi și în­mulțesc căile necesare unui ex­curs avertizat, prezidat de inten­ția de a sesiza și restitui sem­nificațiile fundamentale ale unei creații literare. Șerban Ciocules­cu proiectează, în consecință, lu­mini asupra textului poetic ar­ghezian nu înainte de a-l supune unei interpretări (analize minu­țioase) controlate de întrebările formulate la începutul primului capitol („Este Arghezi un poet obscur?“). Cercetarea criticului este, prin urmare, provocată de obstacolele existente încă în în­țelegerea mesajului poetic; se tinde spre clarificarea unor mo­tive, raporturi, structuri și nu­clee poetice, în măsură să înles­nească o lectură ambițioasă ca act de cunoaștere și de re­creere estetică. Sau, cum se pronunță criticul, spre finalul analizelor sale introductive (etapă a iniție­rii), „aș dori să fie citită și în­țeleasă ca o invitație la clarita­te, ca un dialog...“ Șerban Cioculescu este și un istoric literar, măcar în direcția unor argumente invocate pentru a se explica „rezistența“ poeziei lui Tudor Arghezi la o lectură comună. Informația se subordo­­nează astfel discuției principale (debutul, discontinuități în apa­riția operei argheziene, sursele viziunii poetice și inexistența u­­nor direcții tutelare pentru for­mația scriitorului etc.). Adăugind la motivele enunțate înainte și evoluția surprinzătoare, adesea deconcertantă, a scrisului arghe­zian, criticul stabilește cel puțin o justificare în ordine istorică, necesară, fără îndoială, în de­monstrația abia începută. Inter­pretarea urmează acestor refe­rințe și date astfel coroborate­ incit situarea scriitorului într-o evoluție necesară să devină pre­misa unei lecturi elaborate pe baza­ unei pregătiri prealabile. Interpretarea devine, cum spu­neam mai sus, o analiză (formă deliberată a unei lecturi critice controlate de criterii exacte), ca­re conjugă soluțiile unei stilistici active, de fapt o poetică, profe­sată inteligent și cu o finalitate net demarcată: sesizarea semni­ficațiilor și demontarea unei „mecanici“ poetice personale, spe­cifice. Dificultățile textului se constituie, așadar, ca o demon­strație pentru un studiu de ri­goare (în ordine analitică), tri­­mițînd la categoriile stilisticii poetice, ale analizei comunicării poetice. Natura „semnului“ pus in funcțiune și sensul comunică­rii literare, racordurile surprin­se în discursul poeziei lirice ar­gheziene sunt cercetate cu o re­marcabilă dispoziție pentru as­pectele semantice ale comunicării și pentru categoriile unei poe­tici active (o numim astfel pentru a sublinia ideea unei cercetări plasate sub semnul raporturilor active ale operei, mesaj și co­municare poetică). Astfel, ne întîlnim cu observații despre simbolurile verbale argheziene, cu înregistrarea faptelor de lim­bă care reanimă forme abando­nate sau aparent compromise. Sau, cum se exprimă Șerban Cio­culescu, „un întins cîmp de ex­periențe filologice“ este parcurs pentru a se „descrie“ o experien­ță poetică novatoare, elemente combinatorii surprinzătoare, ine­dite (nu numai sub aspect stilis­tic), mai ales în capitolul, extins ca funcții și posibilități, morfo­logiei și sintaxei. O veritabilă poetică se edifică și o străbatem împreună cu autorul eseului, el însuși cititor dispus să interme­­dieze pătrunderea noastră în uni­versul poetic al creației lui Tu­dor Arghezi. Condiția poeziei și a discursu­lui poetic, alta decit a comuni­cării logice, gramaticale, nu mai este o problemă pentru cititorul de azi, obișnuit cu deplasări și inversări uluitoare de raporturi, admise de natura unei comuni­cări ce tinde spre esențializare și sublimare, dar nu și spre a­­nemierea semnificațiilor și a re­surselor cognitive. Refuzul ilo­gismului nu înseamnă însă res­pectarea întocmai a gramaticale din limbajul normelor uzual. Posibilitatea de a traduce însă în structuri raționale și logice sensurile transmise reprezintă, în schimb, un factor important și el poate sau nu valida ex­periența poetică, dimensiunea ei estetică. Că anecdota nu e un element acceptabil în poezia au­tentică sau că în comunicarea poetică nu se repetă regimul consacrat în limbajul uzual, e azi un dat comun și cunoaște­rea poeziei începe de abia după ce au fost clarificate fenomenele de acest gen. Căci, remarcă atent criticul: „Obscuritatea lui Ar­ghezi, în ultimă analiză, nu este decît efectul de perspectivă cititorului, neadaptat la climatul­­ liric și la peisajul sufletesc al poetului“. Constituenții unei poe­tici argheziene nu se limitează la aspectele limbajului poetic; interpretarea pune în lumină factorii consubstanțiali ai viziu­nii poetului (amintirea, simbolu­rile omului, categoriile umane înfățișate în ipostaza lor socială, miturile generale ale lumii etc.). Scriitorul are chiar sentimentul că depășește prin efort interpre­tativ dificultățile textului, deși convingătoare sub raport anali­tic. Că analizele nu izbutesc să depășească uneori straturile ex­terioare ale poeziei (limitele unei poetici descriptive), reducînd din perspectiva interioară a poeziei lui Arghezi, e un fapt. A desco­peri ceea ce G. Călinescu nu­mea „mecanica“ poeziei e, evi­dent, necesar, ca și dorința de a capta și cerceta „ideea poeti­că“, concepută de G. Călinescu (Principii de estetică, E.P.L., 1968, p. 15—16) ca sens ordonator al creației. Poezia năzuiește spre exprimarea unor sensuri funda­mentale ale lumii. A descifra și înțelege universul poetic în­seamnă a instala criterile unei cercetări atente, ale unei lecturi inițiate. Cum eseul lui Șerban Cioculescu invită la lectură azi (experiența noastră s-a îm­bi­bogățit considerabil, cum se știe), rămîne doar să corectăm opinii mai puțin cristalizate acum 25 de ani.• Sensul cercetării întreprinse de Al. Piru în Introducere în opera lui I. Eliade Rădulescu (Ed. „Mi­nerva“, 1971) este, cum se poate deduce din titlu, opera, perspec­tivele și orizonturile ei, în con­secință, istoricul literar, dublat de un critic avertizat, produce de la început o judecată ce ur­mează să fie argumentată și jus­tificată prin rigorile cercetării și prin disciplina impusă de condi­ția istoriei literare contempora­ne. Considerat „întîiul mare scri­itor român din perioada moder­nă“, Eliade Rădulescu urmează să fie înscris într-o serie unde interesează ideea de continuitate (scriitorul prelungește ideologia iluministă), precum și aceea de valori precursoare. Sub acest unghi, Al. Piru începe prin a menționa doar personalitatea (în­rudită) a lui B. P. Hasdeu. Mai important ni se pare faptul că cercetarea nu ezită să numească scriitori pregătiți prin experien­ța literară a lui Eliade Rădu­lescu. E vorba de Al. Macedon­­ski („Eliade este cel mai dan­tesc poet al nostru, înainte de Macedonski“) și de Tudor Ar­ghezi (pamfletarul și prozatorul tentat de verbul satiric îl anun­ță pe Arghezi); afirmația că Eli­ade este un precursor, în sens activ, e directă și ea enunță, concludent, viziunea unui istoric literar preocupat nu numai de faptul istoric și de informație (indispensabilă și obligatorie Sstia Simi* iur L­ilMI RADULESCU

Next