Tribuna, iulie-decembrie 1971 (Anul 15, nr. 26-52)
1971-10-28 / nr. 43
recenzii Nicolae Drago;. Coloană de-a lungul Un poem în proză, o profesiune de credință precede primul ciclu al acestei cărți, încercând s-o definească. „Ce altceva este poezia dacă nu starea de dramatică sensibilitate și eternă interogație a corăbiei ce poate fi construită din papirus dar și din metal dur?“ își încheie poetul manifestul introductiv. Cartea structurată în cinci cicluri (Tulpină călătoare; Ritual cu măr; Toamna, solitar; Spectacol interior; învingătorul învins). Coloana de-a lungul realizează într-adevăr o subtilă alternanță de planuri de la papirus (să zicem literatura naturii, a sentimentelor intime) și pînă la metalul dur (literatura istoriei noastre mai vechi și mai noi). Sigur că este greu de stabilit și, de fapt, superfluu dacă poetul își urmează cu maximă sau minimă fidelitate cuvîntul despre poezia proprie, cînd acest cuvînt este menit — în toate cazurile — să arunce doar o anume lumină asupra versurilor sale și nu este nicidecum o exegeză, nedorită de altfel. Oricum, introducerea — poetică — la cartea sa avertizează asupra unui volum compus cu o anume construcție și nu doar ca o culegere oarecare de oarecari poezii, adunate din toate cele patru vînturi și din toate punctele cardinale între care poate oscila sensibilitatea unui poet. Avem de-a face cu o structură fermă, o adevărată coloană poetică, ale cărei coordonate sînt, deși în aparență disparate, de o mare unitate sensibilă. Invocația către elementele naturii (Către glasul pămîntului) este o bună deschidere pentru asemenea carte de versuri: „dați-mi chipurile voastre / să mă doară și slujească / pomii să-i călătorească / din tăcerea lor cerească / sus, prin Țara Românească!“, și în același timp un bun avertisment asupra volumului, în mare parte înclinat spre un naturism de bună calitate. Pentru că foarte des vor reveni în paginile cărții minții ca simbol al măreției patriei, marea cu aceeași funcție. Iată o poezie intitulată Caligrafie pe frunză, care nu e doar o caligrafie, ci o puternică afirmare a creației poetului: „Soare, știi — tu ce rostești lumina / păsării și sîngelui din noi — / vremea unde-și lunecă tulpina? // știi tu, piatră, urnă seculară / veșnicind la rîul călător / cîte ești în valuri împotrivă? // inimă, ce lin îmi numeri chipul“ (poate cel mai bun vers al cărții — n. mea) „cu explozii roșii, repetate / știi ce jertfe-a stins în el nisipul? // ochi al meu, mereu-mi temnicer / zare-nvingătorului învins / știi, luceferii-n ce țărmuri pier? // ... verde frunză, stemă a naturii / vechi blazon de anotimp / toate vin din inima pădurii, toate pier, în inima pădurii“. Cum se vede, aici este prezentă și o întreagă istorie a acestui pămînt, subtil inoculată patriei, peisajului, poezia devenind un pastel aparent, de fapt o meditație mai amplă asupra țării. Dacă in altă poezie (Nezidita) istoria României se face simțită mai explicit, prin chipul lui Decebal, aici, ca și în tot restul cărții, ea este prezentă în umbra mării, a păsărilor, a pădurii, muntelui, care — toate — înnseamnă țara. Fără să fie declamatoriu și lipsit de virtuți estetice, Nicolae Dragoș scrie deci o poezie angajată. Trecînd prin culoarul toamnei, cu toate însemnele ei, al unei expresii amintind ciudat de Ion Barbu (ciudat pentru că— deși pare barbiană — îi lipsește încifrarea), culoar ce naște o serie de poezii foarte frumoase, nn poza cunoscută — dar încă fecundă — a romanticului ușor însingurat, ușor melancolic, eul poetului izbucnește din nou puternic în ultimul ciclu, ce are în centru figura meșterului Manale, legenda zidirii Anei, metafora creatorului: „nu crede-n sfinți / în Christ nu crede, Ană / refuză deznădejdii / vremelnicul păcat / din zid îți strig / ești singura icoană / sub crucea mănăstirii / o jutar / alt dumnezeu / n-a existat!“ Se spune acest lucru, se transcrie în cursive, exprimînd de fapt credința poetului in poezie, singurul său dumnezeu. Dacă încercarea de a realiza o poezie mai detașată, eventual ironică (Domnule Cumsecade) eșuează, în schimb tema generoasă a eroului căzut produce una dintre cele mai realizate poezii din volum: „Bravii mei, prea mulții mei ostași / desenați cu milă în abecedare / vă aud cum bateți drum cu tragici pași / drum peste războaie și victorii clare // pasul, pasul trece cadențînd un-doiul / cînd peste înfrîngeri, cînd peste victorii / voi, eroii lumii ce-ați pierdut războiul / scriși cu cretă neagră în istorii ( ... ) pasul, pasul trece cadențînd un-doiul / cînd peste înfrîngeri, cînd peste victorii / scriși cu cretă neagră în istorii / voi, eroii lumii ce-ați pierdut războiul“. Arbori de sare. Timp de veghe, Autoportret sînt alte poezii ce s-ar putea cita, Nicolae Dragoș fiind un poet de expresie modernă, elevată — exceptînd cîteva piese ale volumului, dintre care mai notez Pastel sceptic — un poet al sentimentelor puternice, generoase, un poet despre care se va mai vorbi. N. PRELIPCEANU Pentru cei familiarizați cu scrisul lui Ov. Papadima, recenta sa culegere de cronici literare nu reprezintă de loc o surpriză. Cunoscutul folclorist de astăzi și-a început cariera deținînd multă vreme oficiul critic la o serie de reviste din provincie și capitală. De aici și interesul manifestat de critic pentru scriitorii promovați de reviste, așa cum se poate descifra din mai vechea sa carte de critică Creatorii și lumea lor. Astăzi volumul acesta, apărut în 1943, e o piesă de referință destul de rară, ceea ce l-a îndemnat pe autor să-l reia într-o formulă îmbunătățită; înțelesul lui de atunci s-a păstrat însă în mare parte, căci Dv. Papadima înțelege arta doar ca o expresie nemijlocită a vieții: „Cred în artă — spunea el în prefața volumului din 1943 — numai și numai ca unul din înaltele moduri ale omului de a răspunde marilor întrebări ale vieții și ale lumii“. Această profesiune de credință realistă răzbate și din titlul și ținuta volumului recent, simbolic intitulat Scriitorii și înțelesurile vieții, și care se vrea înainte de toate un „document“ pentru foaia de temperatură a vremii. Privit numai din acest punct de vedere, volumul își îndeplinește pe drept cuvînt obiectivul; sub alte aspecte însă critica literară practicată de Ov. Papadima prezintă un destul de ridicat procent de caducitate. Faptul nu poate fi surprinzător pentru un autor care consideră că foiletonul critic nu trebuie să ocolească nici problemele minore ale literaturii și nici pe cei care sunt la începutul carierei. Două ar fi prin urmare îndatoririle principale ale foiletonistului critic, să fie un animator și apoi un judecător al operelor Ovidiu Papadima. Scriitorii și înțelesurile vieții * cronica literară Preliminarii la sinteze (Șerban Cioculescu, Introducere în poezia lui T. Arghezi, Al. Piru, Introducere în opera lui I. Eliade Rădulescu) Reeditarea unor texte pregătite cu scopul de a iniția în datele unei creații și în semnificațiile acesteia este un act științific. Probante sunt titlurile apărute la Editura „Minerva“ (excepție face „studiul“ lui Octav Șuluțiu, lucrare modestă și fără un sens coordonator în măsură să organizeze altfel universul operei lui G. Coșbuc) în seria de „Introduceri“ in structurile esențiale ale unei opere și ale unei personalități artistice. Eseul lui Șerban Cioculescu, pregătind lectura cititorului pentru revelarea semnificațiilor ascunse ale operei lui Tudor Arghezi, apărea, în primă ediție, acum un sfert de veac. Intenția autorului era de a argumenta o posibilă apropiere de textul arghezian, creație deschisă înțelegerii și receptării, traductibilă în meditația noastră asupra poeziei. Introducere în poezia lui Tudor Arghezi apare acum într-o redactare revizuită și completată, în mod fericit, cu un capitol nou consacrat, cum se poate deduce, poeziei argheziene contemporane (cap. După Eliberare). A fost oare Tudor Arghezi un poet „obscur“ în urmă cu 25 de ani? E oare vorba de „intenții poetice“ (în formularea autorului eseului din 1946) ascunse descifrării din pricina unui văl de „ceață artificială“? Cât de justificate sunt întrebările propuse delibaterii (premisă a discuției) ne putem face o idee acceptînd constatarea că evoluția și modificările gustului (sensibilitate, receptivitate( opțiune estetică etc.) sînt procese recunoscute. Audiența noastră înseamnă un spor de experiență și de inițiere în mecanismele creației și ceea ce ne părea la un moment dat o comunicare dificilă, impenetrabilă, beneficiază de repere care desfac opera. Lecturile, cum bine se știe, aduc experiențe noi și înmulțesc căile necesare unui excurs avertizat, prezidat de intenția de a sesiza și restitui semnificațiile fundamentale ale unei creații literare. Șerban Cioculescu proiectează, în consecință, lumini asupra textului poetic arghezian nu înainte de a-l supune unei interpretări (analize minuțioase) controlate de întrebările formulate la începutul primului capitol („Este Arghezi un poet obscur?“). Cercetarea criticului este, prin urmare, provocată de obstacolele existente încă în înțelegerea mesajului poetic; se tinde spre clarificarea unor motive, raporturi, structuri și nuclee poetice, în măsură să înlesnească o lectură ambițioasă ca act de cunoaștere și de recreere estetică. Sau, cum se pronunță criticul, spre finalul analizelor sale introductive (etapă a inițierii), „aș dori să fie citită și înțeleasă ca o invitație la claritate, ca un dialog...“ Șerban Cioculescu este și un istoric literar, măcar în direcția unor argumente invocate pentru a se explica „rezistența“ poeziei lui Tudor Arghezi la o lectură comună. Informația se subordonează astfel discuției principale (debutul, discontinuități în apariția operei argheziene, sursele viziunii poetice și inexistența unor direcții tutelare pentru formația scriitorului etc.). Adăugind la motivele enunțate înainte și evoluția surprinzătoare, adesea deconcertantă, a scrisului arghezian, criticul stabilește cel puțin o justificare în ordine istorică, necesară, fără îndoială, în demonstrația abia începută. Interpretarea urmează acestor referințe și date astfel coroborate incit situarea scriitorului într-o evoluție necesară să devină premisa unei lecturi elaborate pe baza unei pregătiri prealabile. Interpretarea devine, cum spuneam mai sus, o analiză (formă deliberată a unei lecturi critice controlate de criterii exacte), care conjugă soluțiile unei stilistici active, de fapt o poetică, profesată inteligent și cu o finalitate net demarcată: sesizarea semnificațiilor și demontarea unei „mecanici“ poetice personale, specifice. Dificultățile textului se constituie, așadar, ca o demonstrație pentru un studiu de rigoare (în ordine analitică), trimițînd la categoriile stilisticii poetice, ale analizei comunicării poetice. Natura „semnului“ pus in funcțiune și sensul comunicării literare, racordurile surprinse în discursul poeziei lirice argheziene sunt cercetate cu o remarcabilă dispoziție pentru aspectele semantice ale comunicării și pentru categoriile unei poetici active (o numim astfel pentru a sublinia ideea unei cercetări plasate sub semnul raporturilor active ale operei, mesaj și comunicare poetică). Astfel, ne întîlnim cu observații despre simbolurile verbale argheziene, cu înregistrarea faptelor de limbă care reanimă forme abandonate sau aparent compromise. Sau, cum se exprimă Șerban Cioculescu, „un întins cîmp de experiențe filologice“ este parcurs pentru a se „descrie“ o experiență poetică novatoare, elemente combinatorii surprinzătoare, inedite (nu numai sub aspect stilistic), mai ales în capitolul, extins ca funcții și posibilități, morfologiei și sintaxei. O veritabilă poetică se edifică și o străbatem împreună cu autorul eseului, el însuși cititor dispus să intermedieze pătrunderea noastră în universul poetic al creației lui Tudor Arghezi. Condiția poeziei și a discursului poetic, alta decit a comunicării logice, gramaticale, nu mai este o problemă pentru cititorul de azi, obișnuit cu deplasări și inversări uluitoare de raporturi, admise de natura unei comunicări ce tinde spre esențializare și sublimare, dar nu și spre anemierea semnificațiilor și a resurselor cognitive. Refuzul ilogismului nu înseamnă însă respectarea întocmai a gramaticale din limbajul normelor uzual. Posibilitatea de a traduce însă în structuri raționale și logice sensurile transmise reprezintă, în schimb, un factor important și el poate sau nu valida experiența poetică, dimensiunea ei estetică. Că anecdota nu e un element acceptabil în poezia autentică sau că în comunicarea poetică nu se repetă regimul consacrat în limbajul uzual, e azi un dat comun și cunoașterea poeziei începe de abia după ce au fost clarificate fenomenele de acest gen. Căci, remarcă atent criticul: „Obscuritatea lui Arghezi, în ultimă analiză, nu este decît efectul de perspectivă cititorului, neadaptat la climatul liric și la peisajul sufletesc al poetului“. Constituenții unei poetici argheziene nu se limitează la aspectele limbajului poetic; interpretarea pune în lumină factorii consubstanțiali ai viziunii poetului (amintirea, simbolurile omului, categoriile umane înfățișate în ipostaza lor socială, miturile generale ale lumii etc.). Scriitorul are chiar sentimentul că depășește prin efort interpretativ dificultățile textului, deși convingătoare sub raport analitic. Că analizele nu izbutesc să depășească uneori straturile exterioare ale poeziei (limitele unei poetici descriptive), reducînd din perspectiva interioară a poeziei lui Arghezi, e un fapt. A descoperi ceea ce G. Călinescu numea „mecanica“ poeziei e, evident, necesar, ca și dorința de a capta și cerceta „ideea poetică“, concepută de G. Călinescu (Principii de estetică, E.P.L., 1968, p. 15—16) ca sens ordonator al creației. Poezia năzuiește spre exprimarea unor sensuri fundamentale ale lumii. A descifra și înțelege universul poetic înseamnă a instala criterile unei cercetări atente, ale unei lecturi inițiate. Cum eseul lui Șerban Cioculescu invită la lectură azi (experiența noastră s-a îmbibogățit considerabil, cum se știe), rămîne doar să corectăm opinii mai puțin cristalizate acum 25 de ani.• Sensul cercetării întreprinse de Al. Piru în Introducere în opera lui I. Eliade Rădulescu (Ed. „Minerva“, 1971) este, cum se poate deduce din titlu, opera, perspectivele și orizonturile ei, în consecință, istoricul literar, dublat de un critic avertizat, produce de la început o judecată ce urmează să fie argumentată și justificată prin rigorile cercetării și prin disciplina impusă de condiția istoriei literare contemporane. Considerat „întîiul mare scriitor român din perioada modernă“, Eliade Rădulescu urmează să fie înscris într-o serie unde interesează ideea de continuitate (scriitorul prelungește ideologia iluministă), precum și aceea de valori precursoare. Sub acest unghi, Al. Piru începe prin a menționa doar personalitatea (înrudită) a lui B. P. Hasdeu. Mai important ni se pare faptul că cercetarea nu ezită să numească scriitori pregătiți prin experiența literară a lui Eliade Rădulescu. E vorba de Al. Macedonski („Eliade este cel mai dantesc poet al nostru, înainte de Macedonski“) și de Tudor Arghezi (pamfletarul și prozatorul tentat de verbul satiric îl anunță pe Arghezi); afirmația că Eliade este un precursor, în sens activ, e directă și ea enunță, concludent, viziunea unui istoric literar preocupat nu numai de faptul istoric și de informație (indispensabilă și obligatorie Sstia Simi* iur LilMI RADULESCU