Tribuna, 1979 (Anul 23, nr. 1-52)

1979-01-04 / nr. 1

TRIBUNA ? Prozatori despre prozatori Măștile prozatorului Ca în orice aliaj, în producerea căruia a acționat un principiu al organicității, în cărți precum Un august pe un bloc de gheață (1971) sau în mai recenta Povești pen­tru a-mi îmblînzi iubita, (Cartea Românească, 1978), pro­zatorul și publicistul Radu Cosașu fuzionează perfect. Im­presia insolită de lectură, ca de altfel notorietatea și suc­­cesul său la public se explică de asemenea prin această ambiguitate fundamentală: șocul faptului brut, al reali­tății netrucate și, pe de altă parte, un sunet particular, propriu poeziei autentice. In Un august , gazetarul se păstra încă la vedere, chiar dacă schițînd o cochetă disi­mulare; exista citatul, pus între ghilimele, preluat din ziare, care uneori erau numite, fapte diverse adică, re­produse in extenso, adnotate și comentate cu o complicată gesticulație sacerdotală. In ultima carte însă, autorul a dispărut total în spatele personajului pe care l-a creat și care îl reprezintă. Cuvîntul „povești“ spune, la fel, mult despre intenții, textele sale rămîn greu însă, dacă nu imposibil de pus sub o etichetă: prozo-poeme, tablete, schițe lirice, fabule, parabole — toate sînt, într-o măsură mai mică sau mai mare, acoperite sau nu de suprafața riguroasă a speciei. Nu pun în discuție frumoasele sale nuvele, care repre­zintă altă problemă, întrucît acolo sînt asumate toate ser­vituțile de rigoare ale narațiunii. Dincoace însă, în pro­za sa de „divertisment“ (deși este vorba despre un lucru făcut cu temei și responsabilitate), interesul mi se pare că stă tocmai în faptul că autorul se complace progra­matic în ambiguitate, devenită un fel de a doua natură, cochetînd cu ambele fețe ale talentului său, încercînd să împace ceea ce fundamental este de neîmpăcat. Cine îl citește cu atenție pe Cosașu, sesizează repede cu cîtă ar­doare, dar și cu cîte măsuri de precauție apără el șansele gazetăriei într-o competiție, imaginară, utopică, existentă doar în fantezia lui, cu proza „pură“. In cutare știre, ti­părită în cutare cotidian (deshumată de acolo ca o co­moară), în cutare replică a cuiva, a unui idol, cel mai adesea, în cutare gest al iubitei, se află — zice el — ma­terie cu­ într-un roman. „Materia“ aceasta revendicată cu gelozie, ca o dovadă inatacabilă, există, dar — se va în­țelege — exclusiv în spațiile imaginarului, și ea are va­­­loare numai în măsura în care ne este prezentată de în­suși Radu Cosașu, cu verva sa inepuizabilă. Nu va conta deci citatul din Le Monde, deși și el satisface în noi ceva, nevoia de senzațional etc., ci chiar autorul care se luptă donquijotește să-l transfigureze, bătălia lui fără șansă. Radu Cosașu mi se pare că ilustrează un caz unic în felul său de descoperire a unei vocații într-o adîncă și se­cretă frustrație, în faptul că se numește pe sine „drama­turg de ziare“ e și teribilism, dar și orgoliu. „Caii nu ci­tesc ziarele“, spune el în altă parte, sugerînd probabil o stare de inocență pe care n-o invidiază. Dar o afirmație precum: „Fericirea e să scrii / poezii care sunt pure și simple articole de ziar, / articole de ziar pe care le poți pune direct în roman. Mă simt un Eden, unde­­ toate ge­nurile sunt animale libere care se încrucișează, / puind / și puii se risipesc în dimineți nocturne“, apare neîndoiel­nic ca o profesiune de credință. La urma urmei „puri­tatea“ sau, în altă alternativă, dispariția semnelor spe­ciei (literare) după o încrucișare neîngrădită, cum e cea evocată mai sus, ar trebui să-l lase indiferent pe autor. Pentru că asta n-are nici o importanță. La Cosașu, dilema a căpătat însă trup și suflet. Departe de a rămîne o bi­zarerie oarecare, ea a generat o întreagă mitologie. Zia­rul, proaspăt, cu cerneala încă neuscată, sursă de volup­tăți intelectuale e un fel de muză căreia i se aduc laude pentru captarea bunăvoinței. încă de la Un august... era consacrat un personaj reprezentativ, colecționarul împă­timit de ziare, și chiar un instrument magic, foarfecă, in­dispensabil operației ritualice de decupare a știrilor. Dar cum această mitologie nu s-ar fi putut susține din inte­rior, prin sine, soluția literară pentru că realmente despre o soluție literară e vorba — a fost cea a travestiului și parodiei: ceea ce contează cu adevărat este tensiunea, dra­ma irezolvabilă, himericul devenit fapt artistic. Nu încape îndoială, Cosașu are lipsa gazetarului de marcă. Practica reportajului în „epoca eroică“ a devenit, tot prin această alchimie a ambiguității, materia primă a nuvelelor sale de azi. Dar gazetar înseamnă de fapt cronicar și titlul fostei sale rubrici din Tribuna („Cronica de trei secunde“), unde o mare parte din Povești pen­tru ... au apărut, trebuie privit ca o opțiune, ca o delimi­tare. Cosașu e un cronicar, în sens propriu, el scrie real­mente o istorie, după criterii și cu o filosofie personale. Jubilația libertății totale, neîngrădită de nimic, cuce­rită prin această strategie a măștilor și a unor oglinzi în­șelătoare, se manifestă și la nivelul frazei, amplă, desfe­recată de rigorile retoricii, aluvionară, suportînd mersul imprevizibil al asociației mentale, dar și în structura sis­temelor de referință. Cosașu scrie cu aceeași degajare des­pre orice. Amintește pe „Kant, Descartes, Hegel și Helvé­tius“ care îl „izbesc“ cu întrebări, dar și pe Paparemborde, despre care doar inițiații vor ști că e un nume în rugbiul francez de anii trecuți. Există aici o anume poză de fron­­deur, a autorului lipsit de prejudecăți care cutează să scrie chiar poeme despre beletă. Ea nu deranjează, e chiar fermecătoare, deși o notă minoră nu poate fi neglijabilă în cîteva texte. Intr-o bucată însă precum Lasă-mă să-ți fac o introducere, unde bucuria absolută a povestirii ca act de conștiință e figurată perfect într-un subiect de tipul bunica discutînd despre preț cu tapițerul — și știu că la apariția în revistă această „cronică“ a produs un entuziasm unanim — Cosașu dă întreaga măsură a talen­tului său inconfundabil. Se pot da însă mult mai multe e­­xemple. Cosașu știe să pună un sens profund, o înțelep­ciune de tip arhaic într-o aparent banală povestire, în­cărcată de concret, digresiuni sfătoase, dar mai puține paranteze pur ornamentale. Aici romancierul, prozatorul biruie, chiar împotriva voinței sale, împotriva programu­lui său, pe mai grațiosul causeur publicist. RADU MAREȘ Ion Lâncrânjan și dimensiunea mitica a romanului modern Cu o răbdare de invidiat, cu o perseverență ardele­nească dîrză și încăpățînată, Ion Lăncrănjan își rotun­jește de cîțiva ani încoace opera, edificînd cu o putere de muncă cu adevărat remarcabilă o construcție epică impresionantă, care pleacă de la Cordovanii (1963), trece prin Drumul cîinelui (1974) și Caloianul (1975), ca să se sfîrșească de curînd în Suferința urmașilor (ed. Eminescu, 1978). Este un ciclu de romane țărănești vizînd cu toate o aceeași problematică: drama familiilor țărănești din mijlocul Cîmpiei transilvănene în raport cu noile prefa­ceri social-economice aduse de epoca modernă. Dacă în celelalte romane anterioare această dramă nu era încă suficient de limpezită și de clar exprimată, Suferința ur­mașilor lichidează dintr-o dată această impresie, pentru a se instala ferm în forul interior al faptelor și a crea acea punte de legătură absolut necesară, acea perspectivă isto­rică superioară care integrează și subsumează ciclul unor coordonate epice precise, în funcție de care și vechile sale romane capătă alt înțeles și o altă funcționalitate. Căci ele nu sînt în ultimă instanță decît fețele aceluiași pro­ces de clarificare interioară, de radiografiere clinică a unor mentalități depășite, atavice, ce țin de structura milenară a sufletului țărănesc pentru a-i proiecta pe ca­navaua fierbinte a evenimentelor de azi. Nicăieri ca în acest roman legăturile sale cu marile tradiții ale litera­turii române nu sunt mai vizibile și nicăieri rezultatele la care ajunge mai concludente. Căci, trebuie s-o spunem fără ocol. Suferința urmașilor este cea mai realizată carte a lui Ion Lăncrănjan și una dintre cele mai bune ale li­teraturii române­ de azi. Suferința urmașilor este un roman despre destinul u­­nor mari categorii sociale, al acelei țărănimi românne tra­diționale, de tip individual — săracă, mijlocie sau înstă­rită, pe cale de dispariție, în locul ei ridicîndu-se și apă­­rînd o clasă nouă, țărănimea cooperatistă, orășenizată și semiurbanizată. Desigur, saltul acesta nu s-a făcut dintr-o dată și nici nu a avut întotdeauna o evoluție lentă. Pre­­sui­ea timpului și a împrejurărilor istorice a făcut ca a­­cest proces să se condenseze pe intervalul unui singur de­ceniu sau a maximum două, de unde acuitatea și drama­tismul transformărilor, virulența încleștărilor, tragismul deciziilor, tensiunea palpitantă a argumentelor aruncate în joc, disperarea mută a protagoniștilor. Tocmai datorită acestor împrejurări speciale și cazul lui Manu­a Moldo­van Simeon este unul special, un destin cu totul ieșit din comun. El este „Ultimul Berevoi“ al rezistenței împotriva colectivizării, este pădurarul Pecenega în luptă cu noile stihii ale lumii. El este cu alte cuvinte un prototip al ță­rănimii române de tip istoric, este însuși țăranul arheti­pal. Pentru aceasta și autorul s-a străduit să-i creeze o ascendență ilustră și o biografie aproape mitică. Manu este încă din copilărie un om al jivinelor și al codrului. Pentru că tatăl său este un om al pămîntului iar bunul său un om al pădurii și al oilor, el îl urmează pe acest din urmă în raliul lor izolat de la La­comibe, unde se inițiază pe rînd în cuprinderea misterului lumii și al vieții de țăran. Moșul său, care este încă adeptul traiu­lui arhaic de păstor și de pădurar, nu de plugar și de țăran, este pentru Monu întîia mare școală a vieții, întîiul exemplu de cugetare și de iscodire a tainelor naturii. El este veriga care îl leagă de strămoși, de înaintași, deoa­rece familia lui Monu coboară direct din aceea a înteme­ietorilor satului, prin acel cioban Moldovan cu mioara lui Băluța care poposește într-o zi în sat și care se revendică sufletește din Traianu Tomii, întemeietorul. Prin Moșu­­său, el se adapă din frumusețea și înțelepciunea vieții de dinainte de el, devine un exponent al apărării lumii mo­rale, a valorilor istorice și sociale constituite, tradiționale, din care își face crez „întorcîndu-se complet cu fața spre trecut, fiindcă și acesta era un dat de-acum, el trăia cum trăiau cei vechi, sfidînd cu bună știință ziua în care se mișca și evolua“. Chiar casa în care trăiește este cea mai veche din sat, iar prăbușirea ei va însemna de fapt și prăbușirea și risipirea familiei lui Monu sub alte zodii și sub alte fruntarii. Chiar întîlnirea lui cu Lila, femeia care-i va marca atît de puternic destinul se face în acest cadru agrest, de ba­ladă, cei doi cunosclndu-se și iubindu-se de mici, știin­­du-se predestinați. Și pentru a crea o contrapondere ne­cesară, autorul croiește și pentru Lița un destin fabulos, acela constituit din lumea fermecată a eresurilor popu­lare reprezentată de Istina și de Mita, cele două vrăji­toare ale satului, care-i țin loc de familie și care o intro­duc în universul atît de aparte al lumii țărănești, pe care ea și Monu îl vor reprezenta mai tîrziu. Aceasta pe plan filosofic-moral. Căci pe plan social, Monu, omul acela liniștit și cumpătat ca și pămîntul, „mai domol și mai greoi decît alții“, dar și mai tainic, străbătut de doruri multe și nelămurite, este totuși un om al epocii lui, un contemporan cu faptele la care ia parte. Luptă mai întîi pe frontul sovietic, apoi pe cel din Apus, visînd de fiecare dată o reîntoarcere acasă, la matcă, ca unul care se închină unui singur zeu, pămîntul, și pentru care acasă însemna frumusețea hotarului în primăvară, cînd da iarba, sau toamna cînd se culegea cucuruzul și răsărea grîuli frumusețea aceea indefinită a holdelor „de grîu verde bătînd în albastru“ etc! Este acel om care ală­turi de Ionel Țăncuș, consătean și camarad de regiment, se duce la județ pentru a se înscrie printre primii în rîndurile noului partid al celor mulți. Activează o vre­me chiar cu succes pe această linie, stăvilind cu vorba sa domoală și potolită, dar și cu autoritatea de care se bucura printre consăteni, o serie de acțiuni anti-socialis­­te. Germenele răului care se infiltrase în conștiința și în sufletul înveninat și răzbunător al lui Ionel Țâncuș avea să intervină însă spre a marca începutul unei rivalități inconciliabile. La mijloc stă patima cu care Țâncuș o rîvnește pe Lița, fata pe care el o scosese la horă și cu care avusese o trecătoare idilă de tinerețe, reactivată a­­cum și cu concursul Liței. Manu este dat afară din partid, „excomunicat“ cum îi zice el, făcut nu peste multă vreme chiabur și supus la tot felul de dări și angajale care să-l distrugă. Este începutul unei lupte extrem de dureroase și grele, pe viață și pe moarte între cei doi dușmani, care se înfruntă fiecare cu armele lui: Mani cu superioritatea, calmul și conștiința unei demnități țărănești multi-mile­­nare, Țâncuș cu ura și patima unei răni sîngerînde, cu toată abilitatea caracterului lui „șerpesc“. Desigur, drep­tatea este de partea lui Monu și a familiei sale, mai ales că prin asemenea metode inadecvate, fiul acestuia este scos de la școală pe motiv că tatăl său nu se înscrie în colectiv și silit să-și facă seama, înecîndu-se în riu. Lovi­tura este atît de puternică încît Monu este ci­ pe aci să-și piardă mințile stînd trei zile și trei nopți în turla bisericii și trăgînd clopotele pentru pomenirea răposatu­­­­ r lui. Confruntarea devine pe zi ce trece mai dramatică, Monu alimentîndu-și mereu rezerva de cerbicie și rezis­tență morală prin dialogurile purtate cu Moșul său cel Bătrîn sau prin nopțile petrecute la mormîntul lui Nico­­lae, în timp ce Țancuș e mînat de „morbul puterii“ și al răzbunării și chiar de oarecari semne de acceptare din partea Liței. Șicanat și fo­cit mereu — i se ia mai întîi pămîntul, apoi i se măresc dările, confiscîndu-i-se de mai multe ori „atelajul" (carul) cu care efectua unele munci pentru săteni. — Manu ajunge un răzvrătit noto­riu împotriva noilor legi care vor să lichideze țărăni­mea, cam prea repede și fără alegere, căci „vreți­ să ne faceți pe toți să sărăcim și să scăpătăm“ și întrebîndu-se dacă-i „bine și-i musai să ne schimbăm noi, țăranii, felul de a trăi și de a munci?!“ Meditînd și cugetînd la schimbările prea bruște care au loc, el identifică întreaga masă de activiști din mediul rural cu o adunătură de am­bițioși și neputincioși, care luptă pentru distrugerea țără­nimii și nu pentru transformarea ei. Un singur om, acti­vistul Iuliu Jeler, ia aminte la zbaterile și suferințele lui reale, le ghicește n­evărata dimensiune, și încearcă să-l aducă pe drumul cel bun. Era însă prea tîrziu. Monu face din suferința sa o religie a durerii pe care o extinde asu­pra întregii clase țărănești. El își caută acum argumente în trecut și în istorie, vroind, atunci cînd întreaga masă țărănească este amenințată, să ia exemplul lui Horea. Țărănimea trebuie să continue să existe, ea nu trebuie a­­runcată în temniți, sau lăsată pe mîinile nepăsării și ale nepriceperii. Tradițiile și datinile ei milenare trebuiesc cinstite și perpetuate, căci trebuie să existe o armonie fi­rească între lumea satului și a orașului românesc. Ideea că lumea țărănească trăia în lărgime, că satul este o co­munitate cu valoare de matcă spirituală a lumii româ­nești, care refuză civilizația de fier și beton în expansiu­ne, civilizație care dorește „o lume fără țărani“. El suferă pentru suferința urmașilor, pentru „copiii copiilor noș­tri, (ce) se vor înturna aicea peste cincizeci ori peste o sută de ani și nu vor mai găsi nimica, nici matcă și nici măcar urmă de matcă! ...“ Acestea sunt elementele unei optici care fac din Monu un personaj consecvent cu sine, de o intransigen­ță morală dusă pînă la ultimele ei consecințe, dar, în­tr-o anumită măsură, ele îi și sărăcesc viziunea de an­samblu. Prea preocupat de drama sa personală, de lupta fără răgaz la care îl silește Țâncuș, încrîncenarea sa ță­rănească refuză să mai vadă sensul luptelor de clasă de la sate, evoluția și semnificația schimbărilor, chiar atunci cînd Țâncuș, Șterpănuș, Salvina Zoltea, Victor Josan și alții sînt îndepărtați din funcțiile cheie, lăsînd locul al­­tora cu vederi mai largi, chiar cînd asistă la progresul evident al unor gospodării colective din satele învecinate, el se cramponează de sistemul său de muncă individual. Orbirea aceasta îl face opac la mutațiile sociale, punîn­­du-i în fruntea unei delegații de țărani care vroia să ajungă în Capitală pentru a se plînge de nedreptățile su­ferite de țărani. Sunt prinși și arestați, dar el singur este judecat și condamnat, conform opticii lui că acel care a greșit trebuie să plătească. Este o rectitudine morală pe care o pretinde aplicată și în această situație: „își dădea și el seama de asta, că nu avea nici o șansă de izbîndire, dar nu vroia să se oprească din drumul său pămîntos și alunecos (...). Asta mi-i datul, asta o fac pentru că și Nicola Ursu, fratele Horea, n-ar mai fi fost el însuși dacă nu și-ar fi împlinit darul, dacă n-ar fi făcut ceea ce tre­buia să facă, dacă nu s-ar fi jertfit pentru ai lui — pen­tru noi toți!, — fiindcă lucrul ăsta l-a făcut el, s-a jertfit pentru noi, a lăsat un semn în urmă, să nu rămînă bat­jocura nesmintită!“. Astfel Manu, cel de pe urmă țăran cum se socotea el („Eu sînt și voi fi cel de pe urmă ță­ran, din cel din urmă sat!“ „Și-atunci cînd nu va mai fi nici urmă de țăran, nici urmă de sat, cînd fierul și betonul vor birui lemnul și pămîntul, eu voi sta și mă voi uita, cum le duce valul pe toate, cum le-a dus!“), este dus și el pînă la urmă de valul istoriei, al împotrivirii sale fără de margini, căci ieșind din închisoare să-l lichi­deze pe El-Zorab, fratele său calul, își ucide din greșeală soția. Este dus în sat spre a fi judecat și aici Ionel Țancuș îl ucide cu același pistol Markov cu care nu avu­sese tăria să se suprime pe sine. Cei doi exponenți ai confruntării, simboluri tragice ale aceleiași lumi se năruie astfel împreună, spre a face loc unei noi înfloriri a sufle­tului omenesc, unei noi renașteri a satului. Căci ceea ce s-a născut din ură, prin ură trebuie să piară, pare să susțină în subsidiar scriitorul. Chiar dacă cei doi protagoniști sunt exponenții aceleiași lumi revolute, convulsionate, a unei etape pline de abu­zuri și de greșeli, Manu reprezintă aici în certitudine po­lul binelui, iar Ionel Țâncuș pe acela al răului. In dure­rea și singurătatea sa interioară, Monu nu este capabil de răutate și crimă, cum este capabil Țancuș. în acest con­text, Monu îi este net superior, el reprezintă binele și satul ancestral, acea parte permanentă de sfială și eter­nitate care caracterizează pe fiecare țăran român. Ridi­­cîndu-l la valoare de simbol, Lăncrănjan realizează în Manu (și deopotrivă și în Lița) unul dintre cele mai e­­xemplare personaje ale literaturii noastre noi. Tocmai din această cauză nu înțelegem de ce a fost nevoie s-o omoare pe Lița (scenă neverosimilă, după părerea noastră), cînd răzbunarea ignobilă a lui Țancuș era de ajuns pentru ca măreția mitică, legendară a personajului să rămînă in­tactă. Manu este un personaj de legendă, dar tocmai de aceea acoperirea sa estetică trebuie păstrată, în aceeași măsură în care știm să simțim și să prețuim alături de el valoarea de permanență a satului românesc, rosturile lui morale și spirituale, rostuirea ciclurilor naturii și ale perenității, în evocarea acestora­­. Lăncrănjan atinge uneori sunetul grav, de clopot al lui Sadoveanu, și dîr­­zenia țărănească și atavică a personajelor lui Rebreanu. Refuzînd o tradiție, Ion Lăncrănjan a dovedit cît de ac­tuală și cît de zguduitoare poate fi o asemenea temă pe care a ilustrat-o magistral. Suferința urmașilor e de de­parte una dintre cărțile cele mai pline de mustrătoare idei pe care le-am citit în ultimul timp. MIRCEA POPA

Next