Tribuna, 1980 (Anul 24, nr. 1-51)

1980-01-03 / nr. 1

TRIBUNA 2 Comunicarea și jocul prozei (MIRCEA HORIA SIMIONESCU: învățături pentru delfin) La prima impresie, învățături pentru Delfin (1979, Edit. Albatros) pare un exercițiu, chiar și superior ca humor și ca mecanism parodic, în prelungirea „Dicțio­narelor“ din seria Ingeniosului bine temperat; în reali­tate, dialogul din ultima carte a lui Mircea Horia Simio­­nescu este un joc serios, făcînd parte din literatura, cred, „didactică“; învățăturile năzuiesc să sancționeze prin deriziune, parodie, humor sau prin haz, printr-un limbaj în care raporturile sintactice se modifică în fa­voarea unui cîmp semantic surprinzător ca semnificație. „Luat în serios — se explica M. H. S. într-un interviu luat cu mulți ani în urmă —, jocul ne împinge spre realizările pe care le dorim, la care năzuim“. Mecanis­mul nu este identic cu acela al spectacolului verbal oferit de suprarealiști sau de simpli amatori de calam­bururi. Scriitorul aglomerează sisteme verbale, unități și serii nenumărate, recunoscute sau nu, de semnificanți frecvent utilizați, modificînd și demontînd sensurile în numele unor relații noi în planul comunicării. Altfel spus, apelînd din nou la explicațiile date de Mircea Horia Simionescu în interviul cu Ileana Corbea și Nico­­lae Florescu (vezi vol. Biografii posibile, 1973, Edit. Eminescu), avem să subliniem că perspectiva subiectivă, proprie scriitorului, produce serii de informații, în apa­rență previzibile, dar metamorfozate brusc prin ruperea legăturilor semantice comune, într-un sistem nou, impre­vizibil în accepția în care este neașteptat și șocant codul literaturii suprarealiste, al celei „absurde“. Faptul cel mai important rămîne sensul general al prozei, ideea că prin denunțarea formulelor și clișeelor, a tuturor stereotipiilor gîndirii, se pot produce schim­bări de optică, se poate zdruncina o optică inferioară. Nu surprinde recunoașterea de către prozator a unui model suprem: G. Călinescu. Plăcerea marelui scriitor de a parodia și de a „juca“ diverse roluri (vezi Bietul Ioanide, textele dramatice, Sun etc.) și de a reinterpreta modele, pentru a le conferi un cod nou sub specia crea­ției și a receptării, e vizibilă în literatura lui M. H. S. Nu doar exercițiile „Ingeniosului“ din Dicționarul ono­mastic și din Bibliografia generală sunt de raportat la ultima carte. Mult mai înrudite sunt referințele din „romanul“ Nesfîrșitele primejdii deoarece asistăm la construirea unei poetici parodice, polemice, devastatoare și denunțătoare, a poncifelor literare produse de gra­­fomani, din cea mai nocivă categorie a acestora, de gustul mediocru și suficient pentru ceea ce scriitorul numește „literatură de gang“. Așadar, „îndemnurile“ ad­usui Delphini sunt un mod ironic de a sancționa prin haz, calambur și bachinaj, prin joc (parodia), spiritul agresiv al suficienței infiltrate în literatură. Convenția e păstrată în finalul cărții, unde Delfin Protopopescu explică în scris lui M. H. S. că „Povestea, desfășurată pe 200 și ceva de pagini, este, evident, produsul unui grafoman“ și că „Dacă e un avertisment în aceste pa­gini, el se desprinde din înfățișarea în negativ a unui clișeu“. Și pentru­ ca invenția să fie completă și pentru ca poetica din Nesfîrșitele primejdii (jocul de oglinzi al unui inevitabil narcisism literar, care exprimă aspi­rația scriitorului de azi de a se explica în creație și prin ea) să transpară mai precis, în învățături pentru Delfin sunt asociate personajele romanului pomenit mai sus („convocați parcă spre a vă explica, a vă confirma și, desigur, a vă amuza“). Acceptînd jocul convențiilor aces­tui fantazist care este Mircea Horia Simionescu, citito­rul va prelua tot ceea ce e folositor pentru a reface imaginea compromisă a unui gen de literatură și mai ales a unui cod subelementar al receptării („ad usum Delphini“). Naratorul, angajat pentru a scrie biografia romanțată a lui Gil Macedoneanu, notează ca într-un jurnal al „creației“ reflecții despre scris. Calamburul, plăcerea co­respondențelor verbale neașteptate, modificarea raportu­rilor semantice-logice cunoscute intră în competiție, iar „sfaturile“ către Delfin devin un tratat despre parodie și despre mecanismul amitabil al demontării și al recon­struirii unităților parodice și parodiate. Semnificantul este agentul parodiant, utilizat ca într-un recurs abso­lut, fantezist, inepuizabil pe tema scrisului. Se dau rețete pentru scris; se confesează refuzul de a citi („Nu citesc, fiindcă mă tem să nu mă influențeze. Dă o raită prin Sadoveanu, ăla le știe pe toate, mă sfătuia adesea Gri Macedoneanu, pe cînd îi scriam viața, ăla a scris despre Ștefan cel Mare, stilul lui e agreabil, dialogurile să nu mai vorbim...“). Spiritul obtuz, mediocru, prostia în manifestările ei cele mai diverse (mai mult sau mai puțin mascată) se înfățișează pe scena acestui teatru al poncifelor literare puse să joace într-o reprezentație aproape totală. Secvențele sunt compuse după formula urmuziană a corespondențelor și legăturilor care păstrea­ză, în aparența lor, un regim gramatical normal; sensu­rile sunt altele, fiindcă altele sunt și unitățile semantice generate prin asocierile paradoxale și i­logice. Astfel: „Nu pot umple golul istoric cu propriile-mi deducții... Arta e nouăzeci la sută realitate, și doar patruzeci la sută restul“. Discuțiile despre literatură păstrează în aparenta lor seriozitate un aer de badinaj, ce amintește comentariile din „Bibliografia generală“, hazul enorm al informației convertite în edificiu monstruos prin artifi­ciu și prin redundanță de-a dreptul grotescă. Un clown prezidează acest schimb de opinii despre clasici (opinii devenite de mult clișee ale istoriei literare), despre me­nirea literaturii („Literatura are menirea să deschidă apetituri...“). Ironia și ridicolul se asociază pentru a compromite definitiv frazele agramate despre literatură, unele preluate direct din editoriale prost scrise, devenite aserțiunii definitive despre artă. Acest text despre literatură sau „dialogul despre arta scrisului“ din învățături pentru Delfin (o poetică in­versată prin parodie) își are originile în jocul Ingeniosu­lui care construia fișe (informații) despre cărți, rezu­­mîndu-le savant și erudit pînă la un rîs enorm provocat de absurdul și lipsa de logică a discursului critic... Din aceste fișe provin trimiterile la titluri de cărți, tot de aici mimarea naivității și confesarea plagiatului, ca o soluție admisibilă, și tot din aceeași sursă derivă formulele literare: textul în text, inserția fragmentelor epistolare etc. Declarînd: „Dar eu scriui o operă deschi­să“ (!), naratorul lui M. H. S. afirmă un principiu strict verificabil, și de data aceasta... serios. Formula lite­rară adoptată de autorul Ingeniosului bine temperat este aceea a textului deschis modificărilor, regimului mobil al parodiei și al sistemului de semnificanți atît de sensibil al măștii parodice. Părintele acestei literaturi oficiate cu­ plăcerea jocului și cu gravitatea sensului final este, desigur, I. L. Caragiale, în definitiv, de la temă și variațiuni și pînă la repertoriul fantezist și hilar de nume proprii; de la textele parodiate ale unei literaturi melodramatice și sămănătoriste avant la lettre la capcanele unor finaluri de proze unde textul implică și poetica lui (vezi Două loturi)­, de la inserția textului parodiat al presei la soluții diverse ale disimulării iro­nice și ale măștii, toate modelele sunt în I. L. Caragiale, iar în arhetipurile acestuia se regăsesc formulele adop­tate de autorul însemnărilor pentru Delfin. „Năzdrăvă­niile“ acestui fantazist se extind spre zonele literaturii și spre formele caricaturale (jucate) ale cenaclurilor (grafomania). Oglinzile sunt un spațiu al măștii (pro­­gramînd-o pe Galina pentru lecturi, autorul biografiei lui Gin Macedoneanu îl include și pe un oarecare George Pelimon „cu efemeride dintr-un manuscris al lui, Inge­niosul bine admonestat...“). Trimiterile la personajele romanului Nesfîrșitele primejdii (Helga, George Pelimon) sunt, indirect, un mod de a face confesiuni pentru­ că Mircea Horia Simionescu are să cultive în proza sa pa­rodia, masca, deriziunea, hazul, burlescul, calamburul pentru a se confesa în calitate de incurabil sentimental, de fantazist, pentru care lectura devine motiv al cărților iar informația lor un întreg sistem de referenți (textul inserat în text producînd ceea ce ar fi la I. L. Caragiale „variațiunile“ la diverse texte minate de formula devas­tatoare și amplificatoare a parodiei). Pînă la urmă, e de văzut și în acest text al lui Mircea Horia Simionescu o lectură parodică a unor texte deconspirate, scrise „cu viteze balzaciene“ în ipostaza de „cronicar anonim“. Avînd știința „harologiei“, Naratorul lui M. H. S. in­ventează în sfera Logosului iar fragmentele verbale, de­cupate și remontate, sunt de un humor adesea enorm, frapînd prin surpriza corespondențelor, prin rupturile produse la nivelul raporturilor semantice și la acela al legăturilor logice. Din familia lui Raymond Queneau, Mircea Horia Simionescu șarjează, separă, descompune, denunță automatisme ale gîndirii (vezi lista de titluri de la „poșta redacției“ și repertoriul pentru un vocabu­lar critic!...), iar zeflemeaua picarescă este haz, glumă savuroasă. Lumea lui Mircea Horia Simionescu e în atari pagini un spectacol al Cuvîntului antrenat într-un joc al corespondențelor, urmînd unor poli magnetici proprii acestui mecanism al parafrazei parodice („mași­nile se despart de trecutul lor rîzînd“ etc.). Reordonarea e totdeauna făcută cu­ plăcere, cu o voluptate indirect recunoscută, proprie spiritului ironic, devorator și, pînă la urmă, necruțător cu prostia și cu mediocritatea. Căci învățături pentru Delfin, reluînd motivele roma­nului și seducția pentru reinventarea fantazistă a unei poetici a prozei (textul în text și spectacolul elaborării textelor), consociind jocul deschis de Ingeniosul.. . in­citat de Cuvînt și de inventivitatea informației ce se comunică prin coduri diferite, este o carte despre reflec­țiile noastre de fiecare zi consacrate literaturii și celor intrați în contact cu literatura. Sunt „învățături“ pentru uzul cititorului dispus să accepte convenția și jocul se­rios al scrisului lui Mircea Horia Simionescu. ION VLAD Denisa Comanescu. Izgonirea din paradis Nici Denisa Comănescu nu contrazice „regula“ celor mai remarcabile debuturi din ultimii ani: maturitatea expresiei, o sensibilitate preponderent livrescă, deschi­derea îndrăzneață spre temele „majore“ și tratarea lor „în răspăr“, într-un amestec de tandrețe sarcastică și uimire neliniștitoare. Confesiunea oscilează între auto­ironie, grandoare nevinovată și bagatelizarea îmbufnată a intimității. Psihologic, acestea sunt dimensiunile unei vîrste în „criză“ (desprinderea de adolescență) dar și substanța unei poezii actuale care refuză lirismul ca spontaneitate; o poezie care intră în relație mai degrabă cu „tehnicile“ decît cu afectele; ea nu mai are atît sentimente cît sensuri. Se bazează mai mult pe perspi­cacitate decît pe sinceritate. Evident, nu este vorba de defecte. Lirica are ambiția unei cuprinderi mai ample a vieții și în destinderea, în impuritatea voită a lim­bajului său trebuie să vedem manifestarea unei liber­tăți. Izgonirea din paradis este metafora ieșirii din sa­cral, din candoarea copilăriei, și a intrării în profan. Poemul care poartă titlul volumului conține și preci­zarea datei — 1979. E o indicație aproape reporteri­cească, fixînd însă nu neapărat data calendaristică unei „rupturi“ în existență, ci mai curînd momentul de o panică al opțiunii inevitabile — aceea pentru poezie. Mai exact, pentru un anumit fel de poezie, fantast-pro­­zaică, elegie „realistă“ a solitudinii, în care tristețea se copilărește în imagini tandru-scandaloase iar copilăria descoperă stereotipiile spațiilor de intimitate. Iată Mier­curea familiei, imagine suav-derizorie a înstrăinării, unde convenționalul are aparența unei tandreți fantaste: „De noi trei depinde un nor foarte subțire / mama vopsește lucruri negre / (și numără locurile la cimitir) / eu mă furișez pe la două noaptea / în casă / mama (care simte în somn / și coada pisicii mișcîndu-se) / oftea­ză / în fiecare zi facem cu schimbul / de veghe / la patul bunicii­­ într-o cameră de spital / de la etajul IV / și ne vine rău la ieșire / uneori ascult muzică simfo­nică / la pick-up / și nori păstoși migrează / prin aerul familial / părinții se refugiază pe balcon / dar tele­fonul îi urmează precum / o zi de vară torturează nor­diul / încă de duminică dimineața tata ne anunță / pe rînd / pe mama și pe mine / (și de atunci în fie­care zi ne spune) / cu glas rar și hîrîit / întocmai ca bătăile inimii sale: / Miercuri la telecinematecă e La­leaua neagră / Miercuri la telecinematecă e Laleaua neagră... / în camera de musafiri ne întîlnim / în fața televizorului / și ne atingem mîinile cu grijă / ca și cum / de noi trei ar depinde un nor / foarte / foarte subțire“. Există la Denisa Comănescu o dezinvoltură grațios-întunecată a limbajului, o „nonșalanță“ bine în­scenată în gravitate care conferă poeziilor o tonalitate trist-fermecătoare. Tot astfel, are o bună dexteritate a disonanțelor, a insolitării textului prin „paranteze“ de efecte surprinzătoare (ca în piesa liminară Obsesia bio­grafiei). O fantezie cu o remarcabilă știință a finalului este întîlnire cu Julio Cortázar, după cum altădată în­tîlnim asemenea „abisuri“ feerice de erotism sublimat: „... tu scrii la o masă aplecată puțin spre infern / saltă vulpea albastră din ochii tăi / spre desișuri a­­brupte / unde pletele-mi lungi ca o moarte / pentru dragoste ți le aștern“. Desigur, poeta improvizează adeseori, mizînd pe efecte lingvistice exterioare, dar în ansamblu volumul acesta reprezintă o certitudine cu atît mai mult cu cît se „în­scrie“ într-o direcție a liricii contemporane care mi se pare viabilă. Influențele, cîte există (de la Nichita Stă­­nescu la Mircea Dinescu) sunt deocamdată neconcludente; țin de „tehnică“ și nu de „inspirație“. PETRU POANTA Acțiunea prin cuvînt Prin Firescul ca excepție (editura Cartea românească, București 1979). Mircea Iorgulescu efectuează ceea ce în termeni cinematografici se numește o mișcare de tra­veling, de la Dinicu Golescu pînă la romanul românesc situat în actualitatea imediată. Mișcare nu doar de ordin tehnic, exterioară, ci cu serioase implicații asupra reve­lării unei ferme concepții critice. Calitatea amplelor studii despre Dinicu Golescu și C. Dobrogeanu Gherea, ce alcătuiesc prima parte a căr­ții, constă cu precădere în dublarea viziunii pragmatice, de o clară viziune poetică. Textul este finisat cu migală de artist, atingînd densități aforistice cu to­tul particulare. Capitolul I al secțiunii Din vre­mea lui Dinicu Golescu se intitulează Fapta și cuvîn­­tul și se deschide cu următoarea definire paradigmatică, aproape în versuri albe, a unei perioade de asuprire din istoria țării: „Dar, deocamdată, lumea aceasta: / pare normală — și e aberantă; / pare stabilă — și se clatină mereu, din orice, totul o zguduie; / pare deschisă, tole­rantă, nepăsătoare — și e ascunsă, crudă, susceptibilă; / pare vitală și activă — fiind melancolică și inertă; / pare vie, agitată, neobosită — și e somnolentă, amorțită, letargică; / pare necontenit în schimbare — și rămîne mereu aceeași, lepădîndu-și numai cuvintele și îmbrăcă­mintea de epocă. // Orice este posibil și totul este im­posibil în această lume.“ Situîndu-și investigațiile în sfera paradoxului și a parabolei, Mircea Iorgulescu vădește nu numai simțul dialectic ce apropie critica de înalta diplomație, ci și dorința de a găsi o dreaptă cale dincolo de meandrele vieții culturale. El caută sîmburele moral fără de care fructele creației i se par dacă nu putrede, cel puțin fade și inutile. Combativitatea subtil pusă în mișcare vizează mentalități eronate care, prin proliferare necon­trolată, pot periclita un întreg edificiu social. Din această perspectivă, afirmarea adevăratelor personalități, a ma­rilor ctitori spirituali, apare drept un triumf al norma­­lității, adică al rațiuniii, asupra aberației instituite ca normă. Căci, „cine e obișnuit cu nedreptatea și abu­zul consideră dreptatea un abuz și aplicarea ei o nedrep­tate.“ Dintre prețioasele idei legate de figura lui Dinicu Golescu menționăm: revelația europenității, a aparte­nenței de fapt la o civilizație ale cărei idealuri fuseseră corupte printr-un „proces de desnaționalizare și de dez­­europenizare“. Textul abundă în sentințe care se rețin, tocmai pentru că sunt argumentate cu eleganță, ponderat, fără stri­dențe. Concluzia capitolelor despre Golescu e lapidară: „Fusese, de fapt, un contestatar.“ Aceeași putere de con­centrare, similară lirismului gnomic al poesiei moderne, punctează frecvent textele inserate în volum. Cităm cîteva formulări memorabile: „dacă o literatură care își uită scriitorii este o literatură fără trup, o literatură care își uită criticii este o literatură fără spirit.“; „Maio­­rescu ajunge la literatură, Gherea pornește de la lite­ratură“; „Critica presupune o adaptare continuă la schimbarea literaturii și la Ibrăileanu remarcabilă este tocmai mobilitatea spirituală, vădită în caracterul des­chis al înțelegerii și al sensibilității lui estetice, fără a se înțelege că de aici rezultă și o metamorfoză radi­cală a principiilor lui critice, afirmate direct sau exis­tente difuz.“ Prelungirea investigației pînă în zonele de interes cele mai recente este o altă ilustrare a consecvenței cu care criticul își pune în aplicare programul. întregul volum se plasează în mod deliberat sub semnul actuali­tății, formă de manifestare a unui spirit fascinat de acțiunea prin intermediul cuvintelor. La fel cum în­­tr-unul din romanele analizate literatura este „religia“ personajelor („religia unor oameni pentru care litera scrisă și tipărită reprezintă elementul constitutiv al unui vast univers.“), tot astfel pentru Mircea Iorgulescu ac­tivitatea critică, se simte acest lucru, e impregnată de dragoste față de litere. Aceasta explică­ și tenacitatea, dedicația industrioasă cu care se apleacă asupra litera­turii, studiind-o cum ar proceda un biolog în cazul fe­nomenelor vieții. Viața și literatura îngemănate sub unul dintre cele mai creative condeie ale criticii româ­nești actuale. VIRGIL MIHAI

Next