Tribuna, 1981 (Anul 25, nr. 1-53)

1981-01-15 / nr. 3

Proletari din toate țările, uniți-vă I DIRECTOR FONDATOR: IOAN SLAVICI (1884) SĂPTĂMÎNAL DE CULTURĂ, editat de CONSILIUL CULTURII ȘI EDUCAȚIEI SOCIALISTE 10 pagini - 1 leu EMINESCU Toate mitologiile sunt de acord că ochiul, „organ al percepției sensibile, este în mod natural și aproape uni­versal simbolul percepției intelectuale“; după Silesius, sufletul posedă doi ochi: „unul privind timpul, celă­lalt fiind întors spre eternitate ..(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionnaire des symboles, „Seghers“, 1974, vol. III, pp. 294—295). Ochiul eminescian pipăie cu lungi tentacule, percepe și măsoară nu numai lucrurile vizi­bile, privind deopotrivă în exterior și în interior, cu as­pirația de a cunoaște existența în dimensiunile ei reale. „Obiectele ce le văd, privite c-un ochi, — zice Sărmanul Dionis — sunt mai mici, cu amin­doi — mai mari; cât de mari sunt ele în absolut? Cine știe dacă nu trăim într-o lume microscopică și numai făptura ochilor noștri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem? Cine știe dacă nu vede fiecare din oameni toate celea într-alt fel și nu aude fiecare sunet într-alt fel — și numai lim­ba, numirea într-un fel a unui obiect, ce omul îl vede așa, altul altfel, îi unește în înțelegere...“ în cîteva fragmente din Sărmanul Dionis, găsim ochi „străluciți, de un colorit (...) limpede și senin“ — traducînd „ino­cența“, ochi de o „adîncime nespusă“, de „foc vînăt“ sau „plini de o superstițioasă nerozie“; în alte proze, ochii de un albastru închis „devin prin asta mai dulci, mai intunecoși, mai demonici“ sau ard „ca un foc negru“ (C­ezara); ochii unui spînzurat privesc spre interior, „în­torși cumplit“, iar cei ai fiicei lui, „negri, înfundați, în­­congiurați cu mari cearcăne vinete“, cată in gol, „rătă­ciți cu ochii unei nebune“, „seci“, într-o „disperare de­monică ...“ (Geniu pustiu). Paleta descriptivă, în poezie, adaugă noi nuanțe, vizînd în genere codificarea unor stări de spirit, descifrarea reflexelor interioare. De ob­servat, în acest sens, tranziția de la nuanțele solare, tonice, de la ochii „ce izvorăsc scîntei“ (De ce nu-mi vii) la închiderea în tristețe, ochii adoratei fiind „întu­necați“ (S-a dus amorul...), dezamăgitul din Pe lingă plopii fără soț („cu ochi păgîni și plini de suferinți“) privind „nepăsător — c-un zece ochi de mort...“ Față de unele epitete relativ comune­ — frumos, mîn­­dru, nespus, dulce, blind, îndrăzneț, sfînt — miticul Hyperion (Luceafărul) e, pe rînd, „un mort frumos cu ochii vii“, un „chip“ cu „ochii mari și minunați“ lucind „adine, himeric“, un demon declanșînd reacții contradic­torii. „Ochiul tău mă-ngheață“ sau dimpotrivă (zice „prea frumoasa“-i admiratoare): „Ochii mari și grei mă dor, / Privirea ta mă arde ...“ Privirea spre absolut în fond viziune, o reprezentare uinitivă a legăturilor din­­­tre lucruri, un fel de pătrundere în dezmărginire, acces în starea aurorală a lumii. Ochiului treaz i se alătură atunci un ochi al visului, în înțelesul că, la romantici — și nu numai la ei — somnul implică un al doilea văz. „Văd vise-ntrupate gonind după vise“ — spune gînditorul din Mortun est!, a cărui trezie nu exclude halucinația. Răposata „jună“ se integrează unui absolut astral, pîndit și acesta de perspectiva neantului ultim: „Te văd ca o umbră de­ argint strălucită, / Cu­ aripi ridicate la ceruri pornită“ ... Sau, la altă distanță: „Văd sufletu-ți candid prin spații cum trece..Cu atît mai mult, trezia noc­turnă din alt poem se sprijină pe vis: „Cind sufletu-mi noaptea veghea în extaze, / Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază...“ Știutul vis de noapte al „prea fru­moasei“ din Luceafărul are clar însemnele vederii hip­notice. „Pe ochii mari, bătînd închiși, / Pe fața ei în­toarsă“, — se oglindește frumosul Hyperion. Drumul spre infinit al personajului mitic se oprește la un anumit prag, privirea lucidă nefiind de-ajuns: „Căci unde ajun­ge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaște“ (— aici în sensul de ochi al stărilor de existență). Pentru analiștii arhetipurilor spirituale, „privirea este instrumentul ordinilor interioare: ea ucide, fascinează, trăsnește, seduce, pe atît cît și exprimă“. Raportată la diversele domenii ale artei, vizualitatea înseamnă o pro­vocare la cunoaștere și implicit construcție. „Privirea apare ca simbolul și instrumentul unei revelații. Dar, mai mult încă, ea e un reactiv și un revelator reciproc al privitorului și al celui privit. Privirea altuia e o oglindă, care reflectă două suflete“ (Op. cit., vol. IV, p. 84). Ce altceva e reproșul din Nu mă înțelegi decît o ilustrare a acestei constatări? Ochiul iubitei, „mîndru“, — „străluce în afară“, drept care adoratorul nu parvine să vadă „ce-adînc trecut de gînduri e-n noaptea lui adîncă...“ Despre dubla vizualitate eminesciană vorbesc nenumă­rate mărturii, elocventă în special fiind cea despre „ochiu-nchis afară“ dar treaz „înăuntru“ al sultanului din Scrisoarea III. Practic, sensibilitatea marelui roman­tic e centrată pe un balans necontenit, amestec de trezie, de halucinație și somnie în care visul e factor unifica­tor. Foarte cunoscutul poem Epigonii, invitînd la o re­­trospecție idealizantă, probează că a privi și a vedea sînt sinonime cu a visa: „Cînd privesc zilele de­ aur a scrip­­turelor române, / Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine“. Atracția departelui se confundă, în con­tinuare, cu nostalgia visului de frumos, acesta expresie a sacrului. „Ochiul vostru (al înaintașilor, n.n.) vedea-n lume de icoane un palat. / Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează, / Ce tablourile minte, ce simțirea si­mulează, / Privim reci la lumea asta — vă numim vizio­nari ...“ Există un vizionarism a contrario, întors spre obîrșii, — viziune accentuat interioară. Fantomaticul rege din Egipetul, privind în sine însuși, intră-n piramida des­chisă (dublă modalitate de izolare) „să vad-acolo tot trecutul“; lingă „ale piramidei visuri“, ochiul minții lui vede „toată istoria străveche...“ Un triumf al vederii idea­­lizante este Luceafărul, însă ceremonialul înnobilării prin contemplare vie e vizibil și în alte poeme, — în Înger și demon de pildă. Se face distincție aici între videre și spectare sau contemplări; privirea rece îmbră­țișează de regulă un corpus sau un obiectum; contem­plarea sacralizează un spectrum sau o phantasma, adică sublimul: „Ce-ți lipsește să fii înger — aripi lungi și constelate. / Dar ce văd (...): Două umbre de aripe ce se mișcă tremurînde / Două aripe de umbră către ceruri ridicate...“ O retorică a privirii stabilește sistematic relații între real și imaginar: „Dar de-i umbra ei aceea — atunci Ea un înger este, / Insă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate". Transgresiunea spre sublim și tre­zirea amară urmează în Venere și Madonă romanticul joc al contrariilor. In perspectivă poetică, simbolica Ve­nere e o „Madonă dumnezeie“, ideal de frumusețe plasti­că: „Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată (...) / Te-a văzut și-a visat raiul cu grădini îmbălsă­mate“. Ca obiectum, „îngerul-geniu, îngerul­ ideal“, im­pune însă, imediat, ruperea vălurilor: „Fruntea mea este trezită de al buzei tale­nghel / Și privesc la tine, demon, și amoru-mi stins și rece / Mă învață cum asupră-ți eu să caut cu dispreț ...“ Contemplare și visare sînt aspecte interferențe, inseparabile, ținînd de un anumit cere­monial: ochi „de raze plini“ (Din noaptea...), „ochii se­rei cei dentîi“ (Adio), ochi ce „caută-n frunza cea rară“ (Sara pe deal), o minte „farmecului roabă“ (Nu mă în­țelegi), — adică date adecvate minunii. Răsturnarea nor­melor curente ia, în ochii contemplatorului, aspectul unei ordini reparatoare a existenței. Contemplarea e armo­nizare, un mod de convertire a efemerului în „cîntec“, — altfel spus în ecou prelungit, „privind“ astfel „luna plină“, și „văpaia de pe lacuri“, anii par clipe iar acestea veacuri. Privirea, mîngîietoare, devine o dulce părere. Cea mai acaparantă dintre păreri, dragostea, se rezu­mă, ca într-un triptic de Sonete sau ca în îndureratul Departe sunt de tine, într-o obsesie a ochilor: „Ș-atuncea dinainte-mi prin ceață parcă treci, / Cu ochii mari în lacrimi, cu mini subțiri și reci". Intr-o lumină-dor, ero­sul devine, uneori, un fel de irealitate transorizontică, un gol chinuitor; „ochii mari și umezi, cu zîmbet de copil“, din Despărțire, amintesc lumina euforizantă din Crăiasa din povești în ai cărei ochi „toate basmele se a­dună“. A pune semnul egalității între eros și ochi, la Eminescu e un fapt curent, Scrisoarea IV fiind doar un exemplu: „Dă-mi-i mie ochii negri ... nu privi cu ei în laturi, / Căci de noaptea lor cea dulce vecinie n-o să mă mai saturi“ ... De nouă ori, în Scrisoarea V (construită pe triada ochi, marmură, foc) privirea divulgă difor­mități, iluzii deșarte, „ochi bisericoși“. „Ochiul“ îndră­gostiților din Călin — File din poveste e „vorbăreț, iară limba lor e mută“. După Eminescu, Sadoveanu e, fără îndoială, un la fel de mare poet al ochilor. CONSTANTIN CIOPRAGA Anul XXV, 15 ianuarie 1981 ANUL 60 Lumini sătmărene Cîndva, într-o vreme cînd abia începeam să-mi de­pășesc adolescența, citeam în paginile unei reviste lite­rare niște însemnări de Pop Simion. Țin minte ce mult m-a șocat atunci faptul că se vorbea în ele despre Satu Mare, orașul meu de baștină. Se pomenea acolo tocmai despre un fel de trufie a orașului, trufie susținută de cîteva biserici monumentale aruncînd o provocare arhi­tectonică amintirilor mele de fost licean ignorant. M-au urmărit multă vreme aceste imagini. Îmi procurau suava neliniște de a nu ști ce aș putea spune eu însumi des­pre propriul meu oraș, astfel încît cele cîteva cuvinte pe care le-aș rosti să fie la fel de vii. Au trecut ani de-atunci și eu am mai crescut puțin, alături de orașul care creștea și el, dar de două, de trei ori mai repede. Cartiere întregi, blocuri turn, poduri, clădiri uimitoare înfloreau în beton, pansind rănile mizere ale trecutului. In paralel cu viața industrială a orașului, înfloritoare și năzuind spre realizări majore, viața lui cultural-artis­­tică are aceeași țîșnire în sus, aceeași nobilă ambiție de a atinge culmile și de­ a nu le mai părăsi. Iată, pictorii sătmăreni. Un mare pictor ca Aurel Popp a lucrat aici, lâsîndu-ne pînze nemuritoare. Am vizitat de cîteva ori atelierul lui Vasile Moldovan, fost elev al acestuia, ate­lier unde, alături de prinzele în culori delicate proprii discipolului, se mai păstrează multe din esențele tari ale operei maestrului dispărut. Un pictor deosebit de im­portant este Ion Popoian care, pe lîngă migala dăruită fiecărui detaliu, se remarcă prin concepția vastă, enor­mă, a celor mai multe tablouri, deseori cu subiecte isto­rice, portrete ale unor mari personalități ca Mihai Vi­teazu, Bâlcescu etc. Iată apoi impunătoarea sală a Filar­monicii. Săptămînal și chiar mai des, acordurile muzicii mari se fac auzite aici sub bagheta dirijorului Alexan­dru Munteanu și aceea a invitaților săi, valori de primă mărime pe scenele de concert ale țării. Iată și Teatrul de Nord care, cu cele două secții, a depus o vie activi­tate în slujba Thaliei. Revin însă la amintirile care dau nota predominantă a acestor cuvinte, la urma urmei, sentimentale. Purtam cîndva o discuție despre șansele pe care le oferă dife­ritele localități ale țării în privința realizării unor aspi­rații atît de înalte pe cît de înalte pot fi acelea ale unui tîriăr abia ieșit din adolescență. Discuția avea loc din nou pe un teritoriu străin și prietenul meu din centrul acela universitar al țării mă îmbia cu ideea că, pentru a face ceva, trebuie să trăiești neapărat într-un aseme­nea centru, în imediata vecinătate a revistelor culturale, a bibliotecii, a tuturor forurilor academice capabile să propulseze avîntul formativ al tinerilor, de orice natură ar fi acesta. Cuvantele lui, trebuie să mărturisesc, su­nați ca un cîntec de sirenă în urechile tînărului Ulise pe care îl întrupam pe atunci. Dar Ulise are o Ithacă a lui, și nava ce mă purta s-a îndreptat către acest nord pe care îl iubesc cu o dragoste pe măsura aceleia a an­ticului erou. Și trebuie să spun că orașul acesta de mi­lenară vechime nu este astăzi vitreg cu fiii săi ce se reîntorc de departe. Noaptea astrologului RADU ULMEANU Poeții prea mari din cînd în cind tulbură echilibrele cosmice. Noaptea astrologului începe, el privește prin ochiul lui Eminescu, ochiul lui Eminescu e lentila prin care contemplă invizibilul. Relatîndu-și memoriile prietenul meu astrologul se exprimă totdeauna la fel: — Cînd auzeam debitîndu-se prostii uriașe, cînd impostura sfida din marele balcon, cînd fuduliile rinocerului erau plimbate în cărucioare de fildeș, mă miram că spiritul poetului omniprezent, pretutindeni sesizabil, ca o poliție astrală, nu intervine brutal, violent, în ordinea abisală a lucrurilor. De fapt, Eminescu intervine mereu, dar nu ca polițist astral, deși poezia lui are pumni, dar nu ca un arhanghel sacru, deși are nici pedepsitor, nici ca demiurg român, deși în inimile românilor are altare. In orașul nostru e adesea ceață și prietenul meu astrologul e trist. Luneta lui îndreptată spre cer, ochiul lui Eminescu — obiectivul cel mai perfect pentru cercetarea necunoscutului, are în mijlocul pupilei o lacrimă și de aceea mai acut apropie viitorul. Ce se va întîmpla, ce se va întîmpla? Prietenul meu astrologul se numea Lucian Blaga, MIRCEA VAIDA ItWMl—»Minn rnWMW* I

Next