Tribuna, 1987 (Anul 31, nr. 1-53)

1987-01-15 / nr. 3

I PRIVIRE ÎN actualitate Contemporani cu teiul La aproape un secol de la dispariția sa, Eminescu este pentru cultura română personalitatea exemplară, „omul deplin”, fața mai bună a fiecăruia din noi, prin care ne simțim împliniți, dar datorită căreia, deopotrivă, ne putem măsura imper­fecțiunea și „neajungerile". Cultura română este a lui Eminescu, fără a fi păcătuit însă niciodată prin vreun accent monocord caracteristic fenomenelor culturale idolatre. S-a demonstrat cu argumente incontestabile faptul ca poetul nostru na­țional anticipa devenirea liricii românești, pînâ astăzi. O analiză a acestui feno­men (deosebit de rar, se pare), de înstăpînire a unui creator asupra unei întregi culturi naționale, ar releva faptul că toți marii poeți posteminescieni (și nu numai ei, eminescian­e și Sadoveanu . . .) refac configurația unor „imago mundi" ale universului liricii sale: conștiințe reflectînd lumi armonioase, dăruite cu har și cu iubire, ori înstrăinate de propriile sensuri, ei sînt deopotrivă stăpîniți de „raza” geniului eminescian. Afișată cu orgoliu ca un însemn de castă, apartenența la Eminescu a oame­nilor de cultură români nu înseamnă nicicînd supunere (deci epigonism), ci dia­log și este de domeniul simțului comun să afirmăm că fiecare epocă, grupare sau scriitor își are un Eminescu al său. Cînd Nichita Stănescu scria „Sînt contemporan [. . .] cu teiul, care din pricina lui Eminescu nu îmi mai tihnește să-l miros ca lu­mea .. ." (în Respirări), el recunoștea, de fapt, cît de mult universul poetic emi­nescian i-a devenit o grilă de percepere a realității. Afirmația sa poate fi ridicată la rang de generalitate, pentru a exprima înstăpînirea lui Eminescu asupra culturii române. Din experiență de lectură, creația eminesciană s-a transfomat într-una existențială, trăită precum cele ale nașterii, dragostei sau morții. Raportarea deo­sebit de frecventă la Eminescu a poeților contemporani, în „declarații de princi­pii”, poezii dedicate lui, parafraze, replici etc. constituie o imagine aparte a dia­lecticii tradiție-inovație în devenirea culturii noastre. Intr-o epocă în care litera­tura alătură realului livrescul, ca obiect al reprezentării, cucerind astfel încă o lume, pentru literatura română creația eminesciană este cea dintîi transformată intr-un univers secund reprezentabil. Complexitatea acestui fenomen de receptare necesită, pentru analiză, studii ample cărora ne place deocamdată să le imagi­năm titluri: Eminescianismul culturii (literaturii) române, Istoria literaturii române ca posteminesciană, Literatura română recitindu-l pe Eminescu, Istoria receptării lui Eminescu în România etc. Afirmarea legăturii poeziei de azi cu Eminescu se face adesea prin formule rafinate mizînd și pe efectul de șoc asupra cititorului. De la situația firească a poeziilor închinate lui Eminescu, pînă la invocarea autorității sale în texte pa­triotice (definind patria, valoarea noastră supremă, prin intermediul categoriior fundamentale ale universului său poetic), relația intertextuală este totdeauna sem­nul unei comuniuni de substanță. De asemenea, e surprinzător de mare numărul artelor poetice contemporane în care Eminescu este genul proxim al autodefiniri­lor respective. Uneori, referirile la creația eminesciană marchează etapele unor deveniri poetice, ca în cazul evoluției liricii stănesciene, de la sfidarea zeului tînâr din O călărire in zori (dedicată „lui Eminescu, tînâr") la Papirusul cu lacune, unde poetul scrie „din nou Oda în Metru Antic", rescrierea fiind gestul său esen­țial, sau al începutului de drum al unor poeți ai generației '80, pentru care reci­­tirea/rescrierea creațiilor modelului eset definitorie. Dialogul poeziei contemporane cu Eminescu se bazează pe elementele ima­ginarului poetic eminescian și pe limba sa „poetească" (după expresia lui Nichita Stănescu), atît de adînc imprimată în memoria auditivă și afectivă a unei întregi culturi. Admițînd postulatul potrivit căruia orice poet vorbește intr-o limbă străină și orice limbă e străină pentru poezie, dată fiind penetrarea masivă în „limbile” atîtor poeți români a sintagmelor, cuvintelor și eufoniilor eminesciene, trebuie să admitem — ca pe o situație excepțională a liricii românești - și faptul că, deo­sebită de atîtea limbi „poetești”, străine la rîndul lor una de alta, limba lui Emi­nescu le este totuși comună tuturora. Atitudinile față de Eminescu, evidente în poezia contemporană, se împart în două categorii: prima, a corecturilor ideologice, datorate „scriitorilor" anilor '50, s-a dovedit, firește, nefecundă. A doua modalitate de dialog, cea viabilă, păs­trează mereu atitudinea de venerație față de poetul nostru național. Situația cea mai frecventă este cea a poeților care se definesc ca eminescieni, explicitînd (prin citate sau alte procedee intertextuale) confluențele de substanță ale creației lor cu aceea a modelului. Ei i se subsumează nume precum acelea ale lui Șt. Aug. Doinaș, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Daniel Tur­cea sau Horia Bădescu. Singurul care se și revoltă împotriva stăpînirii verbului eminescian este Nichita Stănescu. Criza de semne a liricii sale „îi datorează" în acest sens mult lui Eminescu. Tot el e unicul poet care își și provoacă modelul la dialog, într-o superbă și orgolioasă afirmare a propriei valori. Continuînd în stil propriu amintita criză de semne, poeții generației '80 se joacă de-a epigonii, atitudine interesantă din perspectiva semnificațiilor sale față de momentul cultural actual. Profitoare pentru lumina nouă proiectată astfel asupra liricii eminesciene, reci­tirea de către poeții contemporani a creației modelului absolut al culturii române devine, totodată, un factor important în înțelegerea sensului evoluției poeziei de azi. Deocamdată, în ceea ce privește poziția privilegiată a lui Eminescu în con­știința noastră culturală, literatura contemporană pare să confirme binecunoscuta prezicere a lui G. Călinescu: „Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și cîte o stea va veșteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt să-și strîngă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”­ Ioana Bot Eminescu și pedagogia dm opereie lasate de Eminescu, marele poet și giraiter, mereu avem ce să admirăm și sa învățăm. De aceea, acum, cind aniversăm 137 ani de la nașterea sa, vrem să atra­gem atenția cititorilor asupra înain­tatelor idei și principii pedagogice, pe care el le-a dezvăluit in scurta vreme (1 iulie 1875 — 4 iunie 1876) cit a funcționat ca revizor școlar al județelor Iași și Vaslui. Adine ne­mulțumit de starea societății in care a trăit, se mîngîie cu gindul că nu­mai copiii de-atunci și cei următori — dacă vor fi bine educați și in­struiți —, o să poată fani viitorul luminos al neamului românesc. Do­­bîndina o vastă cultură prin studii și lecturi perseverente, era firesc ca Eminescu să fi reținut și multe din ideile și principiile pedagogiei noi, înfățișate de marii filosofi și pedagogi, iar poetul nostru acestea apar din: rapoartele expediate mi­nistrului Instrucțiunii Publice, adre­sele trimise prefecților și unor în­vățători, precum și din procesele­­verbale întocmite după efectuarea inspecțiilor. Un studiu remarcabil, la care a fost anexat întregul mate­rial amintit a fost publicat de Mir­­cea Ștefan sub titlul: Mihai Emi­nescu rezivor școlar (Ed. did. și ped., București, 1956). Același mate­rial a fost apoi prezentat în culege­rea: MIHAI EMINESCU, Scrieri pe­dagogice (ed. critică de M. Borde­­ianu și P. Vladovschi, Ed. Junimea, Iași, 1977). Lucrările menționate în­găduie oricui să afle că Eminescu și-a îndeplinit funcția arătată cu totală conștiinciozitate, cu multă se­riozitate și obiectivitate. încă din timpul conferințelor ținute cu învă­țătorii din județul Iași, noul revizor văzu că starea învățămîntului pri­mar era tare înapoiată. El constată la învățători „mari lipsuri atît în privința metodei cît și a cunoștin­țelor“. Cei elogiați pentru aptitudi­nile lor excepționale, fiind foarte puțini, n-au putut schimba situația existentă. (Cf. raportul de sub 6, p. 6—8, s.n.). După cercetarea între­prinsă în curs de 18 zile în județul Vaslui, convingerile lui Eminescu erau definitiv formate. In raportul trimis ministrului, ele au fost rezu­mate astfel: „Impresia generală ca­re mi-au făcut-o școalele rurale din acest județ a fost rea. Pretutinde­­nea frecvența mică și vicuria ad­ministrativă mare, pretutindenea să­răcia muncitorului agricol, morta­litatea adesea înspăimîntătoare ...“ (v. p. 17, s.n.). Eminescu mai rela­tează și faptul că în „cotuna“ Mun­tenii de Jos a „bîntuit“ vărsatul negru și anghina difterică, boli care au făcut multe victime în rîndul copiilor de școală. (Ibid. p. 18). Pe primari, pe acei „mici tirani ai co­munelor“, revizorul Eminescu îi cri­tică cu asprime și cere prefecților să-i sancționeze pentru neîndepli­­­nirea obligațiilor ce le aveau față de școli cît și pentru abuzurile să­­vîrșite. (Cf. doc. 11 p. 12, 27 p. 33, 28 p. 34, 31 p. 36—37, 36 p. 41, 39 p. 45 și 77 p. 74). Numai două co­mune au fost trecute ca unele ce au făcut excepție de la modul de administrare criticat. (Cf. doc 36 p. 41). La inspecții, Eminescu era foar­te exigent, uneori chiar sever cu învățătorii, dar grijuliu cu copiii. Atent la starea localului de școală și la frecvență, trecea la examina­rea școlarilor, spre a se convinge cum „merge“ citirea, scrierea, „cal­culul“ (aritmetica) și învățarea re­gulilor gramaticale. Din „răspunsu­rile“ ce le primea constata mersul instruirii și pregătirea învățătorilor. Era categoric împotriva metodei vechi („a silabisării, a memorării mecanice de semne și cuvinte“), cea mai des practicată. învățătorilor „rutinari“ le recomanda metoda cea nouă — fonetică — de predare a citit-scrisului, pe care o aplica în­vățătorul I. Creangă și alți puțini dascăli „înzestrați de la natură cu darul de a instrui“. (Cf. doc. 81 p. 78—80). Eminescu indica mereu: „copiii să nu învețe nimic pe de rost“. (Cf. doc. 26 p. 33 și 28 p. 34). Pretindea însă pronunția corectă a cuvintelor, gramatica să se învețe prin „dese exerciții orale și în scris“, iar aritmetica după „metodul demonstrativ“ (Cf. doc. 25 p.32, 28 p. 34, 76 p. 73 și 82 p. 81). In sfîr­­șit, el se declară împotriva pedep­selor „nepermise de regulile școla­re“ (Cf. doc. 23, p. 31). Venind la putere liberalii, Gh. Chițu, noul mi­nistru, a dispus înlăturarea lui Emi­nescu din postul de revizor școlar. Pentru scurt timp Eminescu face ziaristică la Curierul de Iași, apoi, plecînd la București, intră în redac­ția ziarului Timpul. Aici, în anul 1882, se discuta mult cazul profe­sorului I. Filibiliu, care, pentru că a dat o palmă unui elev rău și obraznic din cl. I, fusese „permutat“ de la liceul Matei Basarab la Gim­naziul di­n Focșani. Eminescu, fiind provocat de redactorii de la ziarul liberal Românul, scrie că sancțiu­­nea o „nedreaptă și păgubitoare pentru învățămîntul public“. Cu acel prilej el face o comparație între copiii orășenilor și cei ai sătenilor, socotind pe ai acestora din urmă mai vrednici de bune aprecieri. El arată și motivele: „O știm din ex­periență că nici un elev nu e mai ascultător, mai harnic, mai in bună orînduială in toate ale lui decit co­­pilul țăranului. Acesta își îndrăgeș­te învățătorul și-i intră în voie. (. ..) In orașe e altceva. Aci copiii tră­iesc uneori în împrejurări produse de amestecul nostru de pseudo-ci­­vilizație și de orientalism, necunos­cute în sat, împrejurări ce le vicia­ză instinctele (.. .). Sunt oameni în orașe a căror viață e un șir de destrăbălări în care sînt atrași și copiii; sînt copii cari în viață­ le n-au fost naivi, cari din părinți de­generați moralicește s-au născut bă­­trîni. Cînd te uiți în ochii clari și naivi ai copilului de țăran îți aduci aminte de ochii celor doi îngeri de sub Madonna Sixtină a lui Rafa­el ..(Cf. art. La reflecțiunile noastre ..., în Timpul din 18 mar­tie 1882 — M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 78—79, s.n.). Ion V. Boeriu Eminescu în manualele școlare blăjene Mulți dintre cei care știu că la Blaj a apărut, în 1891, o carte de tristă faimă, Mihailu Eminescu — studiu critic, cel mai violent pam­flet antieminescian din cite cunoaș­tem, comparabil poate numai cu lipsita de omenie epigramă Unui­­ . .. pretins poet, atribuită de is­toria literară lui Alexandru Ma­­cedonski, au crezut că la Blaj Emi­nescu a devenit „ipso facto“ un poet prohibit și. . . necitit. Adevă­rul este că efectul cărții lui Al. Grama (căci el este autorul anoni­mului studiu!) a fost în planul re­ceptării poeziei lui Eminescu în Transilvania și în primul rînd la Blaj, puternic centru cultural încă la finele veacului trecut, aproape nul și că, dacă programa școlară a „interzis“, datorită autorității lui Grama, includerea numelui și poe­ziei lui Eminescu, prețuirea poetu­lui nu cunoaște în Blaj nici o dis­continuitate. Nu era în manualele școlare dintre 1890—1896, an în ca­re Grama trece în lumea umbrelor, dar era citit cu voluptatea sporită a lecturii interzise. Acest lucru este atestat de memoriile lui Oct. C. Tăslăuanu, Septimiu Popa, A. P. Bănuț, Ion Iosif Șchiopul, elevi blă­­jeni în ultimele clase de liceu în acea vreme. Septimiu Popa în evo­carea Curentul antieminescian la Blaj (v. Caravanele Ardealului, Cluj, 1938, p. 63—70) are o anec­dotă revelatoare în acest sens, pe care, regretînd că nu o putem re­zuma, o recomandăm cititorului spre lectură și amuzament. în societățile de lectură, conduse de profesori pasionați, unii și cu talent scriitoricesc, numele lui Eminescu era frecvent în disertații și intervenții. Este meritul lui Ra­du Brateș că a arătat în lucrarea Oameni din Ardeal (cap. „Popa­sul eminescian la Blaj“) că activi­tatea elevilor blăjeni în societăți­le de lectură spulberă prejudecata unui curent antieminescian la Blaj, fie și într-o perioadă atît de scurtă de cinci-șase ani, între 1890—1896. O altă dovadă că poezia lui Emi­nescu a fost prețuită la Blaj fără intermitențe semnificative o con­stituie manualele școlare blăjene, redactate de profesori blăjeni. Des­pre această dovadă vrem să spu­nem că este o și mai peremptorie replică la adresa cărții lui Grama. Poetica română pentru cursul se­cundar (București, 1890) a fost pre­lucrată în 1893 de către A. Viciu și exemplifică frecvent cu poezia lui Eminescu. Același Alexie Vi­ciu, profesor și lingvist blăjean, pu­blică o Carte de citire pentru a V-a clasă gimnazială și alte școli medii, Sibiu, Tiparul și editura W. Kraft, 1896, în care Eminescu este reprezentat prin șase poezii: Ce te legeni..., O, rămîi, Mai am un sin­gur dor, Singurătate, Scrisoarea II, și Călin, „cel mai mare număr de poezii eminesciene înregistrate pînă atunci în cărțile de școală din Transilvania“ (v. Elena Stan, Poezia lui Eminescu în Transilvania, E.P.L., București, 1969, p. 57). Im­portanța manualului lui Alexie Vi­ciu în difuzarea poeziei eminescie­ne crește, dacă adăugăm că, după ce obține aprobarea oficialităților și deoarece corespundea planului de învățămînt al ministerului, el fost întrebuințat în majoritatea șco­a­lilor secundare din Transilvania. în același an, 1896, apare la Blaj Manual de stilistică pentru clasa a IV-a gimnazială, preparan­dii, școala reală, școala superioară de fete ș.a. precum și pentru pri­vați de Ioan F. Negruțiu, profesor. Manualul a fost de mai multe ori reeditat. Sintem­ în posesia ediției a IV-a „revăzută și îndreptată după planul ministerial“, apărută, la Si­biu, în 1906. In ediția întîi, ca exemplu pentru „paradoxă“ se ci­tează prima strofă din Glossă, iar la capitolul „Poezia lirică“, Emines­cu este pomenit alături de V. Alec­­sandri, D. Bolintineanu, Iacob Ne­­gruzzi ș.a. In ediția pe care o avem, numele lui Eminescu și poezia lui sunt mai frecvent utilizate, în ca­drul noțiunilor de stilistică, la „comparațiune“ se citează versurile de început din Călin —­ file din po­veste: ,,Fe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic / Rumenind stră­vechii codri și castelul singuratic“. Epitetul, identificat cu atributul, es­te exemplificat cu fragmente din proza lui N. Gane, poeziile lui V. Alecsandri, Groza și Sergentul, dar și din poezia lui Eminescu, Melan­colie, citată greșit Biserica risipi­tă: „Biserica-n ruină / Stă cuvioa­să, tristă, pustie și bătrînă / Și prin ferestre sparte, prin uși țiuie vîn­­tul“. La cel de-al treilea tip de me­tonimie (p. 23) „materialul în loc de fabricat, instrumentul în loc de maestru sau autor“ se citează cu­noscutul vers din Scrisoarea III: „S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta“, iar la „Versul iambic de 13 silabe“ se exemplifică cu O, mamă ...: „O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi / Fe freamătul de frunze la tine tu mă chemi“. Ioan Rațiu, profesor blăjean, autor al unor monografii despre Cipariu și Andrei Mureșanu, în colaborare cu Al. Ciura, editează Poetică și le­gendar poetic pentru școlile medii și institutele pedagogice, Blaj, Ti­pografia Seminarului gr. cat., 1911. Ca­­ și Stilistica lui Ioan F. Negru­țiu, a avut aprobarea ministerială și deci a fost utilizată în majorita­tea școlilor din Transilvania. Exem­plificările din poezia lui Eminescu sunt abundente: pentru „repetiție în sens antitetic“ se citează o strofă din înger și demon­, pentru rima îm­perecheată — fragmente din poezii­le Ce te legeni.. ., Doina, O, mamă, Revedere, Scrisoarea III; pentru ri­ma încrucișată se citează versuri din Luceafărul, pentru rima îmbră­țișată — Freamăt de codru. La tipu­rile de ritm, întîlnim de asemenea bogate exemplificări din poezia lui Eminescu: ritmul trohaic (Somno­roase păsărele); ritmul iambic (Lu­ceafărul și O, mamă); ritmul dacti­­lic (Steleie-n cer). Pentru cezură se citează un fragment din poezia De cîte ori, iubito... La „Poezii cu formă fixă“ se reproduce integral Glossă. Trecîndu-se apoi la „Spe­cii literare“, cîntecul este ilustrat cu Revedere, Ce te legeni... Și da­că..., iar poemul epic cu Strigoii. Manualul are comentarii literare succinte și pertinente, care pregătesc înțelegerea și însușirea definiției prin sublinierea trăsăturilor funda­mentale. Este surprinzător totuși că satira nu este ilustrată cu nici o creație eminesciană, deși autorii a­­­veau la îndemînă Scrisorile, Junii corupți, Ai noștri tineri... Se pre­feră satira vlahuțiană Unde nu sunt visătorii?, rechizitoriu poetic la a­­dresa valului de epigonism pesimist posteminescian. Să citim în aceas­tă preferință o influență a cărții lui Grama? Căci un publicist preocupat de popasul eminescian la Blaj, Elie Dăianu, spune că „Grama a făcut ceea ce trebuia să facă, ceea ce a făcut și Vlahuță în frumoasa sa poezie“ (v. Eminescu în Blaj, 1914, p. 4). Ar fi exagerat. Explicația mai firească ar fi că poezia lui Vla­huță era mai potrivită pentru a ilus­tra’ „didactic“ specia literară a sati­rei. Așa incit, afirmația lui Septimiu Popa, povestitor ardelean din stir­pea lui Agârbiceanu, că după apari­ția cărții lui Grama poezia lui Emi­nescu a fost cu totul ignorată la Blaj pînă spre sfîrșitul veacului tre­cut (v. Septimiu Popa, Antiemines­­cianismul, în „Țara noastră“, VII (1926), p. 818) nu se validează do­cumentar. Alături de activitatea ele­vilor blăjeni în societățile de lec­tură, manualele școlare, scrise de profesori din școlile Blajului, con­tribuie la infirmarea sau cel puțin atenuarea unei asemenea opinii. Ion Buza și ARHIVELE­­ ISTORIEI LITERARE TRIBUNA Vasile Sălajan (redactor șef) Al. Căprariu (redactor-șef adjunct) Augustin Buzura (secretar responsabil de redacție) ÎN NUMĂRUL VIITOR ® OMAGIU CONDUCĂTORULUI IUBIT ____________________________________________ Prezentare grafică: Gheorghe Pogan

Next