Tribuna, 1987 (Anul 31, nr. 1-53)
1987-01-15 / nr. 3
I PRIVIRE ÎN actualitate Contemporani cu teiul La aproape un secol de la dispariția sa, Eminescu este pentru cultura română personalitatea exemplară, „omul deplin”, fața mai bună a fiecăruia din noi, prin care ne simțim împliniți, dar datorită căreia, deopotrivă, ne putem măsura imperfecțiunea și „neajungerile". Cultura română este a lui Eminescu, fără a fi păcătuit însă niciodată prin vreun accent monocord caracteristic fenomenelor culturale idolatre. S-a demonstrat cu argumente incontestabile faptul ca poetul nostru național anticipa devenirea liricii românești, pînâ astăzi. O analiză a acestui fenomen (deosebit de rar, se pare), de înstăpînire a unui creator asupra unei întregi culturi naționale, ar releva faptul că toți marii poeți posteminescieni (și nu numai ei, eminesciane și Sadoveanu . . .) refac configurația unor „imago mundi" ale universului liricii sale: conștiințe reflectînd lumi armonioase, dăruite cu har și cu iubire, ori înstrăinate de propriile sensuri, ei sînt deopotrivă stăpîniți de „raza” geniului eminescian. Afișată cu orgoliu ca un însemn de castă, apartenența la Eminescu a oamenilor de cultură români nu înseamnă nicicînd supunere (deci epigonism), ci dialog și este de domeniul simțului comun să afirmăm că fiecare epocă, grupare sau scriitor își are un Eminescu al său. Cînd Nichita Stănescu scria „Sînt contemporan [. . .] cu teiul, care din pricina lui Eminescu nu îmi mai tihnește să-l miros ca lumea .. ." (în Respirări), el recunoștea, de fapt, cît de mult universul poetic eminescian i-a devenit o grilă de percepere a realității. Afirmația sa poate fi ridicată la rang de generalitate, pentru a exprima înstăpînirea lui Eminescu asupra culturii române. Din experiență de lectură, creația eminesciană s-a transfomat într-una existențială, trăită precum cele ale nașterii, dragostei sau morții. Raportarea deosebit de frecventă la Eminescu a poeților contemporani, în „declarații de principii”, poezii dedicate lui, parafraze, replici etc. constituie o imagine aparte a dialecticii tradiție-inovație în devenirea culturii noastre. Intr-o epocă în care literatura alătură realului livrescul, ca obiect al reprezentării, cucerind astfel încă o lume, pentru literatura română creația eminesciană este cea dintîi transformată intr-un univers secund reprezentabil. Complexitatea acestui fenomen de receptare necesită, pentru analiză, studii ample cărora ne place deocamdată să le imaginăm titluri: Eminescianismul culturii (literaturii) române, Istoria literaturii române ca posteminesciană, Literatura română recitindu-l pe Eminescu, Istoria receptării lui Eminescu în România etc. Afirmarea legăturii poeziei de azi cu Eminescu se face adesea prin formule rafinate mizînd și pe efectul de șoc asupra cititorului. De la situația firească a poeziilor închinate lui Eminescu, pînă la invocarea autorității sale în texte patriotice (definind patria, valoarea noastră supremă, prin intermediul categoriior fundamentale ale universului său poetic), relația intertextuală este totdeauna semnul unei comuniuni de substanță. De asemenea, e surprinzător de mare numărul artelor poetice contemporane în care Eminescu este genul proxim al autodefinirilor respective. Uneori, referirile la creația eminesciană marchează etapele unor deveniri poetice, ca în cazul evoluției liricii stănesciene, de la sfidarea zeului tînâr din O călărire in zori (dedicată „lui Eminescu, tînâr") la Papirusul cu lacune, unde poetul scrie „din nou Oda în Metru Antic", rescrierea fiind gestul său esențial, sau al începutului de drum al unor poeți ai generației '80, pentru care recitirea/rescrierea creațiilor modelului eset definitorie. Dialogul poeziei contemporane cu Eminescu se bazează pe elementele imaginarului poetic eminescian și pe limba sa „poetească" (după expresia lui Nichita Stănescu), atît de adînc imprimată în memoria auditivă și afectivă a unei întregi culturi. Admițînd postulatul potrivit căruia orice poet vorbește intr-o limbă străină și orice limbă e străină pentru poezie, dată fiind penetrarea masivă în „limbile” atîtor poeți români a sintagmelor, cuvintelor și eufoniilor eminesciene, trebuie să admitem — ca pe o situație excepțională a liricii românești - și faptul că, deosebită de atîtea limbi „poetești”, străine la rîndul lor una de alta, limba lui Eminescu le este totuși comună tuturora. Atitudinile față de Eminescu, evidente în poezia contemporană, se împart în două categorii: prima, a corecturilor ideologice, datorate „scriitorilor" anilor '50, s-a dovedit, firește, nefecundă. A doua modalitate de dialog, cea viabilă, păstrează mereu atitudinea de venerație față de poetul nostru național. Situația cea mai frecventă este cea a poeților care se definesc ca eminescieni, explicitînd (prin citate sau alte procedee intertextuale) confluențele de substanță ale creației lor cu aceea a modelului. Ei i se subsumează nume precum acelea ale lui Șt. Aug. Doinaș, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Daniel Turcea sau Horia Bădescu. Singurul care se și revoltă împotriva stăpînirii verbului eminescian este Nichita Stănescu. Criza de semne a liricii sale „îi datorează" în acest sens mult lui Eminescu. Tot el e unicul poet care își și provoacă modelul la dialog, într-o superbă și orgolioasă afirmare a propriei valori. Continuînd în stil propriu amintita criză de semne, poeții generației '80 se joacă de-a epigonii, atitudine interesantă din perspectiva semnificațiilor sale față de momentul cultural actual. Profitoare pentru lumina nouă proiectată astfel asupra liricii eminesciene, recitirea de către poeții contemporani a creației modelului absolut al culturii române devine, totodată, un factor important în înțelegerea sensului evoluției poeziei de azi. Deocamdată, în ceea ce privește poziția privilegiată a lui Eminescu în conștiința noastră culturală, literatura contemporană pare să confirme binecunoscuta prezicere a lui G. Călinescu: „Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și cîte o stea va veșteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt să-și strîngă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale” Ioana Bot Eminescu și pedagogia dm opereie lasate de Eminescu, marele poet și giraiter, mereu avem ce să admirăm și sa învățăm. De aceea, acum, cind aniversăm 137 ani de la nașterea sa, vrem să atragem atenția cititorilor asupra înaintatelor idei și principii pedagogice, pe care el le-a dezvăluit in scurta vreme (1 iulie 1875 — 4 iunie 1876) cit a funcționat ca revizor școlar al județelor Iași și Vaslui. Adine nemulțumit de starea societății in care a trăit, se mîngîie cu gindul că numai copiii de-atunci și cei următori — dacă vor fi bine educați și instruiți —, o să poată fani viitorul luminos al neamului românesc. Dobîndina o vastă cultură prin studii și lecturi perseverente, era firesc ca Eminescu să fi reținut și multe din ideile și principiile pedagogiei noi, înfățișate de marii filosofi și pedagogi, iar poetul nostru acestea apar din: rapoartele expediate ministrului Instrucțiunii Publice, adresele trimise prefecților și unor învățători, precum și din proceseleverbale întocmite după efectuarea inspecțiilor. Un studiu remarcabil, la care a fost anexat întregul material amintit a fost publicat de Mircea Ștefan sub titlul: Mihai Eminescu rezivor școlar (Ed. did. și ped., București, 1956). Același material a fost apoi prezentat în culegerea: MIHAI EMINESCU, Scrieri pedagogice (ed. critică de M. Bordeianu și P. Vladovschi, Ed. Junimea, Iași, 1977). Lucrările menționate îngăduie oricui să afle că Eminescu și-a îndeplinit funcția arătată cu totală conștiinciozitate, cu multă seriozitate și obiectivitate. încă din timpul conferințelor ținute cu învățătorii din județul Iași, noul revizor văzu că starea învățămîntului primar era tare înapoiată. El constată la învățători „mari lipsuri atît în privința metodei cît și a cunoștințelor“. Cei elogiați pentru aptitudinile lor excepționale, fiind foarte puțini, n-au putut schimba situația existentă. (Cf. raportul de sub 6, p. 6—8, s.n.). După cercetarea întreprinsă în curs de 18 zile în județul Vaslui, convingerile lui Eminescu erau definitiv formate. In raportul trimis ministrului, ele au fost rezumate astfel: „Impresia generală care mi-au făcut-o școalele rurale din acest județ a fost rea. Pretutindenea frecvența mică și vicuria administrativă mare, pretutindenea sărăcia muncitorului agricol, mortalitatea adesea înspăimîntătoare ...“ (v. p. 17, s.n.). Eminescu mai relatează și faptul că în „cotuna“ Muntenii de Jos a „bîntuit“ vărsatul negru și anghina difterică, boli care au făcut multe victime în rîndul copiilor de școală. (Ibid. p. 18). Pe primari, pe acei „mici tirani ai comunelor“, revizorul Eminescu îi critică cu asprime și cere prefecților să-i sancționeze pentru neîndeplinirea obligațiilor ce le aveau față de școli cît și pentru abuzurile săvîrșite. (Cf. doc. 11 p. 12, 27 p. 33, 28 p. 34, 31 p. 36—37, 36 p. 41, 39 p. 45 și 77 p. 74). Numai două comune au fost trecute ca unele ce au făcut excepție de la modul de administrare criticat. (Cf. doc 36 p. 41). La inspecții, Eminescu era foarte exigent, uneori chiar sever cu învățătorii, dar grijuliu cu copiii. Atent la starea localului de școală și la frecvență, trecea la examinarea școlarilor, spre a se convinge cum „merge“ citirea, scrierea, „calculul“ (aritmetica) și învățarea regulilor gramaticale. Din „răspunsurile“ ce le primea constata mersul instruirii și pregătirea învățătorilor. Era categoric împotriva metodei vechi („a silabisării, a memorării mecanice de semne și cuvinte“), cea mai des practicată. învățătorilor „rutinari“ le recomanda metoda cea nouă — fonetică — de predare a citit-scrisului, pe care o aplica învățătorul I. Creangă și alți puțini dascăli „înzestrați de la natură cu darul de a instrui“. (Cf. doc. 81 p. 78—80). Eminescu indica mereu: „copiii să nu învețe nimic pe de rost“. (Cf. doc. 26 p. 33 și 28 p. 34). Pretindea însă pronunția corectă a cuvintelor, gramatica să se învețe prin „dese exerciții orale și în scris“, iar aritmetica după „metodul demonstrativ“ (Cf. doc. 25 p.32, 28 p. 34, 76 p. 73 și 82 p. 81). In sfîrșit, el se declară împotriva pedepselor „nepermise de regulile școlare“ (Cf. doc. 23, p. 31). Venind la putere liberalii, Gh. Chițu, noul ministru, a dispus înlăturarea lui Eminescu din postul de revizor școlar. Pentru scurt timp Eminescu face ziaristică la Curierul de Iași, apoi, plecînd la București, intră în redacția ziarului Timpul. Aici, în anul 1882, se discuta mult cazul profesorului I. Filibiliu, care, pentru că a dat o palmă unui elev rău și obraznic din cl. I, fusese „permutat“ de la liceul Matei Basarab la Gimnaziul din Focșani. Eminescu, fiind provocat de redactorii de la ziarul liberal Românul, scrie că sancțiunea o „nedreaptă și păgubitoare pentru învățămîntul public“. Cu acel prilej el face o comparație între copiii orășenilor și cei ai sătenilor, socotind pe ai acestora din urmă mai vrednici de bune aprecieri. El arată și motivele: „O știm din experiență că nici un elev nu e mai ascultător, mai harnic, mai in bună orînduială in toate ale lui decit copilul țăranului. Acesta își îndrăgește învățătorul și-i intră în voie. (. ..) In orașe e altceva. Aci copiii trăiesc uneori în împrejurări produse de amestecul nostru de pseudo-civilizație și de orientalism, necunoscute în sat, împrejurări ce le viciază instinctele (.. .). Sunt oameni în orașe a căror viață e un șir de destrăbălări în care sînt atrași și copiii; sînt copii cari în viață le n-au fost naivi, cari din părinți degenerați moralicește s-au născut bătrîni. Cînd te uiți în ochii clari și naivi ai copilului de țăran îți aduci aminte de ochii celor doi îngeri de sub Madonna Sixtină a lui Rafael ..(Cf. art. La reflecțiunile noastre ..., în Timpul din 18 martie 1882 — M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 78—79, s.n.). Ion V. Boeriu Eminescu în manualele școlare blăjene Mulți dintre cei care știu că la Blaj a apărut, în 1891, o carte de tristă faimă, Mihailu Eminescu — studiu critic, cel mai violent pamflet antieminescian din cite cunoaștem, comparabil poate numai cu lipsita de omenie epigramă Unui . .. pretins poet, atribuită de istoria literară lui Alexandru Macedonski, au crezut că la Blaj Eminescu a devenit „ipso facto“ un poet prohibit și. . . necitit. Adevărul este că efectul cărții lui Al. Grama (căci el este autorul anonimului studiu!) a fost în planul receptării poeziei lui Eminescu în Transilvania și în primul rînd la Blaj, puternic centru cultural încă la finele veacului trecut, aproape nul și că, dacă programa școlară a „interzis“, datorită autorității lui Grama, includerea numelui și poeziei lui Eminescu, prețuirea poetului nu cunoaște în Blaj nici o discontinuitate. Nu era în manualele școlare dintre 1890—1896, an în care Grama trece în lumea umbrelor, dar era citit cu voluptatea sporită a lecturii interzise. Acest lucru este atestat de memoriile lui Oct. C. Tăslăuanu, Septimiu Popa, A. P. Bănuț, Ion Iosif Șchiopul, elevi blăjeni în ultimele clase de liceu în acea vreme. Septimiu Popa în evocarea Curentul antieminescian la Blaj (v. Caravanele Ardealului, Cluj, 1938, p. 63—70) are o anecdotă revelatoare în acest sens, pe care, regretînd că nu o putem rezuma, o recomandăm cititorului spre lectură și amuzament. în societățile de lectură, conduse de profesori pasionați, unii și cu talent scriitoricesc, numele lui Eminescu era frecvent în disertații și intervenții. Este meritul lui Radu Brateș că a arătat în lucrarea Oameni din Ardeal (cap. „Popasul eminescian la Blaj“) că activitatea elevilor blăjeni în societățile de lectură spulberă prejudecata unui curent antieminescian la Blaj, fie și într-o perioadă atît de scurtă de cinci-șase ani, între 1890—1896. O altă dovadă că poezia lui Eminescu a fost prețuită la Blaj fără intermitențe semnificative o constituie manualele școlare blăjene, redactate de profesori blăjeni. Despre această dovadă vrem să spunem că este o și mai peremptorie replică la adresa cărții lui Grama. Poetica română pentru cursul secundar (București, 1890) a fost prelucrată în 1893 de către A. Viciu și exemplifică frecvent cu poezia lui Eminescu. Același Alexie Viciu, profesor și lingvist blăjean, publică o Carte de citire pentru a V-a clasă gimnazială și alte școli medii, Sibiu, Tiparul și editura W. Kraft, 1896, în care Eminescu este reprezentat prin șase poezii: Ce te legeni..., O, rămîi, Mai am un singur dor, Singurătate, Scrisoarea II, și Călin, „cel mai mare număr de poezii eminesciene înregistrate pînă atunci în cărțile de școală din Transilvania“ (v. Elena Stan, Poezia lui Eminescu în Transilvania, E.P.L., București, 1969, p. 57). Importanța manualului lui Alexie Viciu în difuzarea poeziei eminesciene crește, dacă adăugăm că, după ce obține aprobarea oficialităților și deoarece corespundea planului de învățămînt al ministerului, el fost întrebuințat în majoritatea școalilor secundare din Transilvania. în același an, 1896, apare la Blaj Manual de stilistică pentru clasa a IV-a gimnazială, preparandii, școala reală, școala superioară de fete ș.a. precum și pentru privați de Ioan F. Negruțiu, profesor. Manualul a fost de mai multe ori reeditat. Sintem în posesia ediției a IV-a „revăzută și îndreptată după planul ministerial“, apărută, la Sibiu, în 1906. In ediția întîi, ca exemplu pentru „paradoxă“ se citează prima strofă din Glossă, iar la capitolul „Poezia lirică“, Eminescu este pomenit alături de V. Alecsandri, D. Bolintineanu, Iacob Negruzzi ș.a. In ediția pe care o avem, numele lui Eminescu și poezia lui sunt mai frecvent utilizate, în cadrul noțiunilor de stilistică, la „comparațiune“ se citează versurile de început din Călin — file din poveste: ,,Fe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic / Rumenind străvechii codri și castelul singuratic“. Epitetul, identificat cu atributul, este exemplificat cu fragmente din proza lui N. Gane, poeziile lui V. Alecsandri, Groza și Sergentul, dar și din poezia lui Eminescu, Melancolie, citată greșit Biserica risipită: „Biserica-n ruină / Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrînă / Și prin ferestre sparte, prin uși țiuie vîntul“. La cel de-al treilea tip de metonimie (p. 23) „materialul în loc de fabricat, instrumentul în loc de maestru sau autor“ se citează cunoscutul vers din Scrisoarea III: „S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta“, iar la „Versul iambic de 13 silabe“ se exemplifică cu O, mamă ...: „O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi / Fe freamătul de frunze la tine tu mă chemi“. Ioan Rațiu, profesor blăjean, autor al unor monografii despre Cipariu și Andrei Mureșanu, în colaborare cu Al. Ciura, editează Poetică și legendar poetic pentru școlile medii și institutele pedagogice, Blaj, Tipografia Seminarului gr. cat., 1911. Ca și Stilistica lui Ioan F. Negruțiu, a avut aprobarea ministerială și deci a fost utilizată în majoritatea școlilor din Transilvania. Exemplificările din poezia lui Eminescu sunt abundente: pentru „repetiție în sens antitetic“ se citează o strofă din înger și demon, pentru rima împerecheată — fragmente din poeziile Ce te legeni.. ., Doina, O, mamă, Revedere, Scrisoarea III; pentru rima încrucișată se citează versuri din Luceafărul, pentru rima îmbrățișată — Freamăt de codru. La tipurile de ritm, întîlnim de asemenea bogate exemplificări din poezia lui Eminescu: ritmul trohaic (Somnoroase păsărele); ritmul iambic (Luceafărul și O, mamă); ritmul dactilic (Steleie-n cer). Pentru cezură se citează un fragment din poezia De cîte ori, iubito... La „Poezii cu formă fixă“ se reproduce integral Glossă. Trecîndu-se apoi la „Specii literare“, cîntecul este ilustrat cu Revedere, Ce te legeni... Și dacă..., iar poemul epic cu Strigoii. Manualul are comentarii literare succinte și pertinente, care pregătesc înțelegerea și însușirea definiției prin sublinierea trăsăturilor fundamentale. Este surprinzător totuși că satira nu este ilustrată cu nici o creație eminesciană, deși autorii aveau la îndemînă Scrisorile, Junii corupți, Ai noștri tineri... Se preferă satira vlahuțiană Unde nu sunt visătorii?, rechizitoriu poetic la adresa valului de epigonism pesimist posteminescian. Să citim în această preferință o influență a cărții lui Grama? Căci un publicist preocupat de popasul eminescian la Blaj, Elie Dăianu, spune că „Grama a făcut ceea ce trebuia să facă, ceea ce a făcut și Vlahuță în frumoasa sa poezie“ (v. Eminescu în Blaj, 1914, p. 4). Ar fi exagerat. Explicația mai firească ar fi că poezia lui Vlahuță era mai potrivită pentru a ilustra’ „didactic“ specia literară a satirei. Așa incit, afirmația lui Septimiu Popa, povestitor ardelean din stirpea lui Agârbiceanu, că după apariția cărții lui Grama poezia lui Eminescu a fost cu totul ignorată la Blaj pînă spre sfîrșitul veacului trecut (v. Septimiu Popa, Antieminescianismul, în „Țara noastră“, VII (1926), p. 818) nu se validează documentar. Alături de activitatea elevilor blăjeni în societățile de lectură, manualele școlare, scrise de profesori din școlile Blajului, contribuie la infirmarea sau cel puțin atenuarea unei asemenea opinii. Ion Buza și ARHIVELE ISTORIEI LITERARE TRIBUNA Vasile Sălajan (redactor șef) Al. Căprariu (redactor-șef adjunct) Augustin Buzura (secretar responsabil de redacție) ÎN NUMĂRUL VIITOR ® OMAGIU CONDUCĂTORULUI IUBIT ____________________________________________ Prezentare grafică: Gheorghe Pogan