Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1897 (Anul 1, nr. 123-248)

1897-11-26 / nr. 225

Pag. 1184- Nr. 225 TRIBUNA POPORULUI 26 Noemvrie (8 December) 1897 Alegeri Bánffy­ano în Croaţia. „ Magyarország“ primeşte cu data de 4 Dec. o corespondenţă din Agram, In care se arată, cum s’au făcut ultimele alegeri suplementare pentru Dieta din Croaţia. Acelaşi sistem pervers, aceleaşi mijloace de corupţiune şi tot aceeaşi mistificare a voinţei poporului ca şi în Ungaria. Din întreg pomelnicul abusurilor dăm şi noi câteva specimene din acea corespon­denţă. Din momentul ce s’a publicat ziua ale­gerii, oamenii nu se mai puteau mişca din casă. Care era prins pe stradă, imediat îl arestau. Spitalul din Capronia a fost îndesuit cu bolnavi involuntari, sub cuvent că au mort de ochi, care după alegeri s'a constatat, că ei erau cu toţii alegători din opoziţie, oameni pe deplin sănătoşi. Preoţii erau puşi sub pază strictă, ei nu puteau merge, decât până la biserică şi iarăşi acasă, doar’ numai sub escortă. In unele comune au fost opriţi chiar şi dela serviciul divin. Candidatul oposiţional n’a putut merge în cercul seu, întrunirile erau cu totul oprite. Pentru ca guvernul să poată face pre­siune cât mai mare, fiecare alegător a tre­buit să meargă în persoană după biletul de alegător, ba ce e mai mult, dacă nu se presenta la c­asul fixat de funcţionar, el nu putea lua parte la vot. Acest ordin s-a publicat cu 18 ore înaintea alegerilor şi ca lume cât mai puţină se afle despre el, ordinul a fost afişat seara. Culmea fărădelegilor s’a ajuns însă în oraşul Virje, unde primarul a călcat până şi inmunitatea deputaţilor. In ziua alegerii un club oposiţional a trimis 3 deputaţi în cercurile electorale ca să controleze alege­rea. Pe unul dintre deputaţi primarul din Virje Va alungat din cerc, zicând că el n’are drept să petreacă acolo. Dacă nu se depărtează imediat, îl arestează. Ceilalţi doi deputaţi au fost escortaţi cu gendarmii.. Iată... era banffyană, în toată splen­doarea ei. Acest organ îşi propune să trateze des­pre drepturile şi datoriile avocaţilor, despre ori­ce materie judiciară şi ori­ce subiect care ţine, de aproape sau de departe, de ştiinţa dreptului. ,la Numele directorului noului confrate, este o garanţie suficientă de felul magistral cum va şti el să realizeze toate făgădinţele date. Ii urăm viaţă lungă. Din România. Un ziar judiciar. Savantul profesor universitar şi decan al corpului avocaţilor din Capitală, d. George Danielopolu a scos un nou ziar judiciar în­titulat Gazeta Avocaţilor. ULTIMUL CLIRONOM — DRAMĂ IN 4 ACTE. — De MARCHISUL PANDOLFI Familia nobilă italiană Lionello este ac­tualmente representată de doi tineri cava­leri: Ricardo Lionello, duce de Sabina, şi vărul său Principele Feruccio Lionello. De câte­va generaţiuni, în această nobilă fami­lie au început să se manifeste simptome de degenerescenţă, resultat fatal al mai mul­tor veacuri de viaţă moleşită, petrecută în plăceri şi desfrânare. Putinţa de a nu-’şi refusa nim una din plăsmuirile unei imagi­naţii voluptoase, aglomerându-se în curs de secole, a ajuns la ultimii descendenţi ai fa­miliei neputinţă de a-’şi refusa vr’una din acele plăsmuiri. Şi astfel Ricardo Lionello, om de altminteri inteligent, fire de artist, este cu desăvîrşire lipsit de energie, inca­pabil de a resista ispitei, incapabil de seri­­ozitate şi acţiune. Ricardo şi-a şi făurit o teorie adhoc, pentru a explica şi justifica traiul său pur sensual, lipsit de disciplina minţei şi a inimei: „Noi ceştia oamenii supe­riori, semi-zeii, nu suntem ţinuţi a urma legile mediocrităţei umane; legi sunt instinctele noastre“. Precum vedem teoria lui Ricardo Lionello seamănă cu faimoasa filosofie Nietz­­scheană despre „supra-om“ ca două pi­cături de apă... De altminteri această gran­domanie moştenită a urmaşului Lionellilor este zilnic coroborată de lumea de la­chei cari-’l înconjoară. Când Ricardo se sa­tură de o femeie care-’l plictiseşte, o trece cu o zestre bunişoară vreunui vătaf al Cur­­ţei, care o ţine la diposiţia capriciilor stă­pânului... Plebea „oamenii de turmă“, cum ar zice marele şi nenorocitul Nietzsche, nu sunt ei doară creaţi pentru a servi „instin­ctele“ stăpânilor? Sună ca o ironie — iro­nie intenţionată a autorului — când această biată fiinţă detracată, lipsită de ceea­ ce fşihes într’adevâr p­e omul superior, energist,m­anţi­­nată şi conştientă, se erijaza în semizeu dispreţuitor al vulgului... . Din nenorocire nebunia Cesariană, Nero­­niană, nu găseşte un teren prielnic de des­­voltare în instituţiile democratice moderne. Ricardo iubeşte — sau mai just pofteşte — pe Valeria de Monterosso, soţia­­căpitanu­lui Lamberti. In timpuri mai eroice, mai cavalereşti, ar fi trimis pur şi simplu pe câţiva lachei să răpească pe femeea do­rită — după pilda renumitului din Pro­­messi Sposi al lui Manzoni — şi aceasta n’ar fi fost decât drept, căci de­sigur Vale­ria nu iubeşte pe soţul ei, ci pe el, pe Ri­cardo, pe semi-zeul irezistibil... In vremea noastră de prozaism burghez, amantul nos­tru e silit să încerce a pătrunde la iubita sa, deghisat, în lipsa bărbatului... Dar’ lu­cru ciudat, Valeria nu-’l iubeşte pe nobilul Ricardo, car’ soţul, care din întâmplare se bietul Feruccio sdravăn, sănătos, este vic­tima autosugestiei şi-şi amăreşte viaţa cu temeri nebune. Feruccio a iubit şi el pe Valeria — dar aceasta s’a măritat după căpitanul Lamberti şi natural. Feruccio îşi îndreaptă dragostea în altă parte. El se amorezează de Bianca, fata generalului Speroni — adecă, fără să ştie, chiar de sora sa. Generalul refuză să i-o dea de soţie, pretextând că Feruccio este în realitate amorezat tot de Valeria şi că se înşeală crezând că o iubeşte pe Bian­ca. Feruccio însă crede că generalul nu­ vrea să-şi dea fata după un Lionello, con-­ damnat la nebunie şi, printr’o scrisoare, îi dă dreptate, îi cere iertare ş­-i anunţă că va rămâne neînsurat şi că pleacă să rătă­cească prin lume. Intâplarea aceasta îndreaptă atenţia lui Ricardo către Bianca, şi îndată o şi pof­teşte. Sub pretext de a pune pe general la încercare, în privinţa motivelor refusului, Ricardo cere şi el mâna fiicei lui — cu ace­laşi nesucces , de astă-dată generalul refu­­să fiind­că cunoaşte firea lui Ricardo. în­dârjit de acest refus, care-i aţîţă pofta, Ri­cardo răpeşte pe Bianca şi se căsătoreşte cu dânsa — Bianca, se învoeşte la aceasta de ciudă că o părăsise Feruccio. Timp de câte­va luni tinerii soţi sunt fe­riciţi, călătoresc prin Europa — călătorie care dă lui Ricardo prilejul să-şi arate cu­noştinţele, să-şi manifesteze firea de artist. Revistă externa....WA2 | • 1 .fal­­f Germania și China. Conflictul între Germania și Chilia din ‘ L causa misionarilor ucişi acolo, încă, nu e resolvat. ■■ | 1/1, ■ ..­După știri sosite la Londra, Germania pretinde o despăgubire de 200,000 taren pen­tru măcelărirea misionarilor săi, mai departe zidirea unei biserici pompoase ; pe guver­­norul ţinutului Sang-Tung să-’l alunge din post; monopol de căi ferate în Sang-Tung; returnarea speselor avute cu ocuparea ora­şului de port Kiam-Chan şi în sfârşit, ca pe Kian-Chan să-’l ţină şi mai departe ocu­pat trupele germane, ca staţiune de încăr­cat fân. Guvernul chinez însă nu vrea să între în pertractarea acestor pretensiuni până Ger­manii nu vor deşerta Kiam-Chan-ul. If acolo e aplicat a da toată satisfacţiunea misiunii catolice. In chestia asta China nu poate conta pe sprijinul Rusiei, de aceea va trebui să re­solve conflictul pe cale diplomatică într’un chip oare­care. * Voce franceză despre demisia lui Badeni. „Figaro“ din Paris scrie în ton foarte aspru despre demisia lui Badeni. Zice că căderea lui Badeni numai cu perierea dela Sadova poate fi asemănată, cădere după care au chemat la conducere pe Beust. Causa căderii lui Badeni, după „Figaro“ ar fi aceea, că Nemţii austriaci nu admit, ca guvernul lor să facă o politică, ce nu ar fi pe placul celor din Berlin (adecă să ajungă la suprafaţă o politică mai favorabilă majo­rităţii Slave a ţârii!) Zice, că M. Sa nu a fost în contra lui Goluchovski, de a deduce dintr’aceea, că politica lui Badeni purta în sine germenul discompunerii alianţei triple ! ===== .'vE Vînătoarea de lei — Schiţă — De T. DAUL. Leul nu abusează de puterea lui, fără causă şi lipsă nu omoară, el numai îşi strînge contribuţia din imperiul seu, după aceea se retrage liniştit în singurătatea lui lăsând să treacă în pace toţi supuşii lui. Dar’ se mergem în ord cronologic, şi în­ainte a ne face cunoştinţa cu el, să dăm seamă despre isvoarele care le-am luat în descrierea ce o facem asupra lui. In provinţa Algir din Africa pe care o cuprinseră Francezii, doar şi astăzi mai trăeşte un anumit Juliu Gerard (cet . Ge­­rar) oficer in regimentul spahilor, care încă din etatea lui jună era un vînător foarte iscusit, vânând la început numai porcii săl­­batici (mistreţ), hyene, etc... în care timp îşi câştigase o mare dibăcie şi isteţime în ducerea în îndeplinire a planului seu. Mai târziu el se angajă şi la vânătoarea de lei lucru care îi succese de mirare, devenind în istorie un cas unic în felul seu. El vină mai bine de treizeci de lei, fără se fi fost ajutat la această întreprindere aventurioasă de alţi connaţionali, ci numai singur stând la pândă şi retras prin locuri ascunse. Ce idee­­ a condus pe marele francez ca să se perfecţioneze atât de mult în acest ram ? Nu dorul lui de vînătoare ce în el tot mereu se potenţa dar’ mai mult faloşia na­ţională. Fruntea leului bine desvoltat, ajuns la etatea potrivită, după măsura usitată a ara­bilor are o lăţime de un cot, lungimea trunchiului corpului începând de la nas până la rădăcina cozii e de cinci coţi e are greu­tatea de 500—600 kilograme. Vedem deci că leul nu e tocmai aşa de mare după­ cum î şi ar închipui omul că ar trebui să fie regele animalelor. E mai mare ca el, sau chiar cât el, boul, calul, bivolul, cerbul, ursul ba de multe­­ori şi porcul sălbatic se apropie de el având o greutate de 5—6 măji. Să ne închipuim acum rinocerul şi ele­fantul greu de optzeci de măji, apoi cămila şi alte animale cari încă vor avea un corp cu cât mai mare ca acesta ? Toate aceste animale însă sau nu vor fi atât de tari sau nu vor avea curagiul şi isteţimea ce posede leul. De aici vedem un exemplu destul de lă­murit, ca la guvernare şi cârmuire e de află acasă, este ridicol de incomod, îl pune pe fugă pe cavalerul nostru şi mai-mai să-’l prindă şi să-’i administreze o lecţie... Atunci onoarea Lionellilor se revoltă în demnul lor urmaş. Ricardo împuşcă pe caraghio­sul, care nu vrea să-’i cedeze femeia sa, se strecoară prin mulţime şi se refugiază în somptuosul său palat — unde justiţiei nu-­i va veni în minte să caute pe ucigaş. E curios că morala sclavilor — cum o nu­meşte Nietzsche — a ajuns să capete azi oare­care ascendent şi asupra conştiinţei „stăpânilor1". Nobilii nostru erou, după ce au­,ucis pe căpitan, nu se putea impedica de a fi cuprins de oare­care groază super­stiţioasă, care-­l face să se înfioreze de întuneric şi să caute societatea vătafului său.’.. . Valeria iubeşte în realitate pe vărul lui Ricardo, pe Feruccio Lionello. Tînărul aces­ta este victima unei situaţii ciudate. Mama sa, măritată după un Lionello, adecă după Un detracat de soiul lui Ricardo, cu care fireşte numai fericită nu poate fi, cedează stăruinţelor tînărului ofiţer Speroni­­ şi Feruccio este tocmai copilul acestei slăbici-,­uni a mamei sale. Echilibrat, sănătos, ge­neros Feruccio, crezându-se un Lionello veritabil, îşi închipue că mai curînd sau mai târziu va sfârşi ca tatăl şi bunicu său, ade­că va muri nebun, sau sinucis din patimă neînfrânată. Ast­fel pe când detracatul Ri­cardo se crede om de elită, fire olimpică— lipsă şi puterea, dar’ aceea fără curagiu ş isteţime nu totdeauna duce la învingere. In leu se concentrează tăria, curagiul şi isteţimea astfel ca între toate animalele e în cea mai mare măsură. Elefantul e în cuantitate şi tărie aproape de zece­ ori mai mult ca leul, dar­ e mai neisteţ, tigrul se apropie cu tărie de acesta însă e mai fricos, şi numai furia-­l face în­drăzneţ, toate celelalte animale sunt parte mai slăbănoage parte mai fricoase şi ne­­isteţe. Tocmai de aceea e frurao, înzestrat leul de­oare­ce el nu numai prin multul puterii lui corporale, ci prin curagiul şi isteţime­a lui ştie să domnească — el nici când nu se sperie de luptă şi nici­odată nu se re­trage, pentru­ că e unicul animal pe pământ care nu se ştie teme.­­ Germenul fricei în leu lipseşte cu desă­vârşire, după­ cum vom avea ocasiune a ve­dea în scrierea ce urmează. Aceste animale nobile nu se sporesc mult dar’ nici că vor degenera, natura astfel a orânduit ca împerecharea să se întâmple totdeauna între cei mai tari şi curagioşi. Dintre femeni ni se perd foarte mulţi, ast­fel, că aproape de două ori e mai mare nu­mărul celor masculini. (Va urma). N­out­ăţi Arad, 7 Dec. n. 1897.­­ Admiralul bar. Sterneck. Din Viena ne vine ştirea că baronul Sterneck, şeful despărţământului marinei austro-ungare a murit Duminecă la amiazi. Moartea lui a venit cu totul pe neaştep­tate, căci Sâmbătă după amiazi el luase încă parte la şedinţele delegaţiunilor, ba pe Duminecă pregătia chiar un prânz în onoarea delegației. Decedatul comandant al marinei austro­­ungare era de 68 ani. A ajuns la cel mai înalt rang în marină. Era singurul admi­rat, înmormântarea lui la dorința expresă a M. Sale se va face cu cea mai mare pompă militară.* Decorat. Dl Constantin P. Barcianu, fra­tele amicului nostru Aurel P. Barcianu, di­rector la școala de agronomie și meserii în Armănești (România), a fost decorat de M. Sa Regele Carol I cu ordinul Coroana Ro­mâniei, în gradul de cavaler. *

Next