Tribuna Poporului, ianuarie-iunie 1898 (Anul 2, nr. 1-122)

1898-06-11 / nr. 110

Pag. 548 — Nr. 110 TRIBUNA POPORULUI Academia imperială de ştiinţe din Viena, al cărei membru a fost Palacky, timp de 50 ani, a fost representată prin profesorul Universitar Dr. Iagici. In adăstarea scrisorilor avisate de la co­respondentul nostru din Praga, dăm deo­camdată numai atâta adăogând încă depeşa următoare specială a lui„F.­Lloyd“ din 21 iunie: „Banchetul ziariştilor slavi a fost o ma­nifestaţie a desăvîrşitei înfrăţiri şi alianţe ceho-polone. După o mulţime de toasturi şi vorbri, se puseră în special Polonezii cu Ruşii ciocnind demonstrativ şi să toas­teze unul pentru altul strîngându-şi după fiecare toast mânile în mod cordial, ceea ce a fost aplaudat totdeauna cu frenesie. „Cu prilegiul cinstirii oaspeţilor slavi la primăria din Praga, primarul din Liubiana (Leibach), Hribar a dat expresiei dorinţei, ca coroana Sf. Vaclav să împodobească cât de curând capul M. Sale, ca rege al Boe­­miei“. Tulburări in Galiţia. La 19 Iunie la Fystah (din Galiţia) numai cu asistenţa militară s’au putut înmormânta cei 12 ţerani împuşcaţi cu o zi înainte, de gendarmi. Tulburările au avut caracter antisemit şi s’au continuat şi alaltăieri, când ţeranii po­loni au atacat casa Ovreului arândaş Wa­llach, nimicind până în temelie tot. De asemeni e mare ferbere la Zalubinca, unde numai sosirea a două batalioane de soldaţi au putut să mântuie pe Ovrei de moarte. 25 ţerani au fost arestaţi. Tot aşa s’a întâmplat la Ztrayzow, unde s’au trimis doue excadroane de cavalerie. La 21 Iunie în Zagors s’au­­’part fere­­ştile tuturor caselor Ovreieşti. S’au arestat 32 ţerani. 1848. 4 Iunie. Agram. Jellacici îşi ţine cu mare pompă instalaţia de han al Croaţiei. Orăştie. „Magistratul şi judecătoria de aci încolo sunt datori a accepta scrisori româneşti cu litere latine“. (Org. Naţ.). 6 Iunie. Agram. Banul Jellachci în vorbirea lui adresată cătră patriarchul Raiacicî, In a cărui mâni a depus jurământul de ban, despre Un­garia zice : „Dorinţa mea este a recunoaşte Pe lună... Era o sară fermecătoare de Maiu. Locu­itorii comunei V. să împrăştiaseră deja pe la căminele lor. Tainica armonie a nopţii îşi luase împărăţia. După o zi bogată în agitaţiuni plecasem şi eu cătră casă, în al treilea sat. Bătuse chiar zece oare, când eşind din regimul fantastic al pădurei Corneasa ni se desfăşură înaintea ochilor tabloul grandios al orăşelului S., prin care avem să tre­cem. La picioarele noastre întinsă pe o vale romantică zăcea frumoasa comună, ca o naie în mijlocul valurilor liniştite. Luna pa­lidă stăpânea ca un vis acest ţinut pito­resc. ... .... Intram în orăşel. Ici-colea vedeai li­curind câte o rază de lumină. Frecvenţă puţină. Liniştea devenea tot mai adâncă şi numai câte un lătrat de câne mai întreru­pea armonia nopţii. Toderiţa, vizitiul, pe care îl făcui domn dindărătul trăsurei încă adormise. Traversând piaţa luarăm calea principală. Coloritul orăşelului deveni din ce în ce tot mai românesc. Lăsând în urma noastră edi­ficiul pompos al bisericei, trecurăm peste podul rîuleţului „Cab­ana“ şi printre şirele de căsuţe româneşti, zidite cu gust partieu­Un Maghiar a atacat lângă Cenfiloaia pe un cărăuş român fără causă. Bietul Ro­mân e aproape să moară. Ungurul a stat în arest numai două zile. (Org. Naţ.) Iar, ne apropiam de lemnăria „Granilor“, de unde până în capătul satului mai sunt numai câteva case. Tăcere completă. Toderiţa tot în braţele lui Morfeu. Deodată un cântec lin şi duios ca de în­ger, o voce arginţie îmi atinse urechia. Su­netul părea a creşte progresiv. Un biciu aplicat Murgului îi acceleră paşii; cânte­cul era aproape. Calea cătră satul meu să încolăcea pre­­lângă o gradină estinsă, încunjurată de nişte gratii de lemn aşezate într’o proporţie de­săvârşită. Lu­mina abundantă a lunei, care pe ceriul azuriu se rotunzise acum într’un complet glob de aur, era bine venită spre a pute arunca o privire în micul para­dis. Straturi lungi de legumi erau îminte în­tr’o parte a grădinei, ici-colea preserate cu câte un tufiş, probabil de smieuri ori agrişi, car’ aproape de raionul pomilor umbroşi răs­pândea parfum fermecător o pădurice de fiori. Un miros plăcut de rezedă m’a primit, când oprindu-mi trăsura, cu pas lin m’am apropiat de grădină, tupilat de stobor,­ în umbra unui păr, ce-’şi întinsese crengile preste gratii, m’am încercat să aflu filomela cântătoare. Dobândirea dreptului, folosirea şi afirma­rea lui în caşurile unei nedreptăţi cu totul obiective, e o chestiune curat de interes; interesul este simburele practic al dreptului, în sens subiectiv. Dar’ în faţa arbitrariului, care îşi ridică *) Traducere după Dr. E. Ihering de T. V. Lăcăţian. Acoperită de un pom stufos şi mare, a cărui frunziş şoptea duios, şedea o floare între flori. Adumbrită de luna zimbitoare părea o zină. In haină albă cu pletele-i pe spate, adâncită în meditaţiuni, cu o voce îngerească îngâna chiar atunci: „Eu sunt floricica Reseda. Ah, el nici când nu mă va uita...“ Atâta a zis şi deodată a tăcut. Şi pe când mă adânciam pe un moment în esplicarea scenei misterioasă, pe când mă încercam să fac combinaţiuni asupra modestelor versuri, istorite de sigur din neşte sentimente răpitoare şi neliniştitoare, — din­spre casă să apropiă ca o nimfă uşoară — o altă figură. Fericită posiţie pentru mine. Ştiam deja că la inima Resedei muncesc neşte suve­­niri preţioase, cari nici pe timpul acesta nu-i dau odi­hnă. — Bine că vii Lenuță — zise ea cu o voce tremurătoare, cu surprindere vădită, ca deșteaptă din nește visări, — tocmai te aș­teptam ; așa de frumoasă e sara această, cât de plăcut e mirosul parfumat de flo­ricele ... O săracele repede, azi nu le-am udat. — Dar d-seară, e târziu, maica D­ale e foarte îngrijată pentru întârziarea asta. — O Lenuţă dragă, cum să las eu dra­Pelagra — după­ cum ni­ se scrie — se lăţeşte tot mai mult mai ales în Ardeal şi în ţinuturile dincoace de Tisa. In comitatul Aradului încă s’a ivit. Ministrul de interne a trimis în gile mele repede neudate. Dar’ şezi puţin şi tu lângă mine, vezi ce frumoasă e luna ce aer ceresc, dar’ stelele... ah! văzuşi ?... a căzut ! — A căzut o stea — reflectă ser­vitoarea naivă — a murit cineva, dar să mergem d-şeară, mă tem de Doamn­a. Observasem şi eu o stea filantă. Ah! a murit cineva — esclamă Re­zeda’ făr’ a mai fi ascultat la vorbele ser­vitoarei, — el, de­sigur el, sufleţelul meu, — o de-ar fi numai vorbă aceasta... Stai puţin Lenuţă, şi-mi ascultă măcar tu chi­nurile, ce de un an de zile ’mi sfâşie inima. Servitoarea stătu încremenită, fără a în­ţelege ceva. — O cât eram de fericită — odată, ce zile de aur! Colea în chioşcul acela treceam ceasurile ca clipele. Ce seara fermecătoare. ’Mi aduc aminte, când ne şopteam tainicele dorinţe, când cu buzele-i sur­zinde ’mi cucerea toate pute­rile inimei. O ce fericiţi eram, când aici îmi răzimam capul de peptul lui, când în jocul nostru nevinovat număram stelele. — „Asta va fi a mea“, îmi zicea el „Dar asta a mea“, îi reflectam eu. O dulcilor mele repede, voi sunteţi măr­turiile acestor momente de fericire, voi îmi ştiţi durea mea, şi pe viitor legătura cu Ungaria, însă pe temeiul celei mai depline egalităţi şi cu condiţiunea desvoltării tuturor naţionalităţilor de sub Coroana Ungariei“. Ear’ mai departe: „Dar’ guvernului ma­ghiar de acum nu voim şi nu putem să ne supunem, căci acela ’l-a făcut atîrnător dela sine chiar şi pe regele. (Gaz. de Trans"). 7 Iunie. Cluj. „Legea prin care poporul transilvan (parte mare român, însu şi Unguri mulţi şi câteva sate săseşti) scapă de robia veacurilor, e compusă din 10 §n­i şi s’a trimis împăra­tului spre întărire“. (Gaz. de Trans). Viena. Ministrul de răsboiu a şters pedeapsa trupească în toată armata austriacă. 12 iunie. Carloviţ. Generalul Hrabovszki cu armată ungu­rească atacă Carloviţul. Sârbii fiind puţini şi neaşteptându-se la atac, au fost siliţi să retireze cu o perdere de 300 de ostaşi, parte morţi, parte răniţi. Aceasta e prima bătălie revoluţionară, începutul revoluţiunii. Sârbii înfuriaţi pentru acest hoţesc atac se organisează pretutindenea, ca să-­şi răsbune în contra trupelor maghiare. Pesta. Ministrul de interne Szemere institue tri­bunale statariale pe teritorul comitatului Pestei în contra „agitatorilor“, „instiga­torilor,“ conturbătorilor ordinei publice, uci­gaşilor, tăciunarilor şi hoţilor etc. 13 Iunie. Pesta. Ministrul de interne prin o proclamaţiune provoacă poporaţiunea Ungariei-de-Sud îm­preună cu cea din comitatele Cimigrad, Pesta şi districtele Jassigilor şi Cumanilor să se înarmeze în contra Sârbilor şi Croa­ţilor. Fiecare comitat să ’şi organiseze câte o oaste de 2.400 de oameni înarmaţi pe spesele comitatului; prav de puşcă le va da guvernul. Chiemarea acestor oştiri e să apere teritorul comitatului, dar’ în cas de nevoie sunt datoare a alerga şi în aju­torul comitatelor vecine. încercare­­le atentat? Persoane demne de toată încrederea ni-au relatat — scrie „Marczius Tizenötö­dike“ — că astă-noapte a fost aflat umblând în jurul odăii locoţiitorul regelui un om în­armat cu pumnal şi cu pistoale, Agârbiciu. Românii reîntorşi de la tîrgul din Budiu a fost atacaţi de Uguri. Românii de spaimă a fugit In codri, lăsând jaf liber Ungurilor. (Org. nat.) Turda. 14 Iunie. Pesta. In timp ce Batthany umbla pe la In­­sbruck, ca acolo întâlnindu-se cu Jellach­i să exopereze oare­care împăcare, guvernul ungar a decis să trimită la Agram pe archiducele Ioan, ca el să întrevină la banul şi la croaţi şi să-­i înduplece a se da pe partea guvernului ungar. In acest scop Batthany, pe care ştafeta îl aflase la Salz­burg, s’a reîntors înapoi la Insbruck, ca să ceară învoirea regelui. Stare de resboiu. Călători veniţi din şesul Ungariei spun, că Seghedinul, Sobotiţa, Zomborul sunt pregătite pentru stare de răsboiu. Lupta pentru drept*). Chiar şi laşul, care fuge de pe câmpul de răsboiu, îşi salvează şi el ceea­ ce alţii îşi sacrifică: viaţa, dar­ şi-o salvează cu preţul onoarei sale. Numai faptul, că alţii stau la post, îl scapă pe el şi societatea de urmările ce în mod inevitabil le-ar avea purtarea sa. Dacă toţi ar cugeta ca el, toţi ar fi per­­duţi. Tot aşa şi cu laşa abandonare a drep­tului. In Roma antică urmărirea hoţului şi a tâlharului era o afacere exclusiv a păgu­başului. Cine nu vede, unde putea conduce această abandonare a dreptului? Unde, de­cât numai la încuragjarea hoţilor şi a tâl­harilor. Tocmai aşa stă lucrul şi cu viaţa popoa­relor. Căci fiecare popor e avisat la sine însuşi. Nici o putere superioară nu-­l des­carcă de sarcina de a-­şi afirma dreptul său, şi e destul să reamintesc exemplul meu de mai sus, cu mila pătrată, pentru a arăta, ce însemnătate are pentru viaţa popoarelor acea teorie, care determină resis­­tenţa contra nedreptăţii după valoarea obiectului de ceartă. Să abandonăm deci această morală a co­modităţii, pe care de altfel nici un popor şi nici un individ cu simţul juridic sănătos nu­­şi-a însuşit-o. Ea este semnul şi productul unui simţ juridic bolnav şi neputincios. IV braţul contra dreptului, îşi pierde îndreptă­ţirea ori­ce consideraţiune materialistică, ţinută în vedere atunci, când se confundă chestiunea dreptului cu chestiunea intere­sului, pentru­ că lovitura cu care voinicia atinge dreptul, se resfrânge în şi cu el şi asupra persoanei. Puţin impoartă ce formează obiectul drep­tului. Dacă o simplă întâmplare ’l-ar fi adus în cercul dreptului meu, acest obiect s’ar putea delătura fără a mă vătăma pe mine însumi. Dar’ nu întâmplarea, ci voinţa mea a îno­­dat legătura între mine şi acel obiect al dreptului meu, şi chiar şi voinţa, numai cu preţul unei munci prealabile, proprii s’au străine; aceea ce posed şi afirm eu în acel obiect, este deci o părticea din trecutul unei munci proprii s­au străine. Insuşindu­­mi-’l, m i-am pus sigilul personalităţi mele: cine îl atinge, atinge personalitatea mea; lovitura ce i se dă, loveşte în mine însumi, care mă aflu cuprins în el; proprietatea nu este de­cât periferia — obiectiv lărgită— a persoanei mele. Această conexiune a dreptului cu per­soana acordă tuturor drepturilor, de ori­ce natură ar fi ele, — valoarea incomensura­bilă, pe care o voiu desemna de valoare ideală, pentru a o deosebi de valoarea cu totul substanţială ce o au drepturile din punctul de vedere al interesului. Din ea se naşte aceea abnegaţiune şi energie în apărarea dreptului, pe care am descris’o mai sus. Concepţiunea aceasta ideală a dreptului nu formează exclusivul prilegiu al naturi­lor de elită,­­ci natura, chiar şi cea mai incultă, o înţelege tot aşa de bine, ca şi cea mai cultă; cel avut ca şi cel mai să­rac ; popoarele sălbatice tot atât de bine ca şi naţiunile cele mai civilizate. Şi toc­mai aici se manifestă mai bine cât de mult este întemeat acest idealism pe esenţa cea mai intimă a dreptului; el nu este altceva de­cât sănătatea simţului de drept. 11/23 Iunie 1898 NOUTĂŢI Arad, 22 Iunie n. 1898. Dela Carlovitz ni se scrie: Conferenţa fruntaşilor din congresul bi­sericesc s’a terminat fără să fi căzut de acord cu patriarchul asupra chestiei noului statut (unificat). *

Next