Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1898 (Anul 2, nr. 123-247)
1898-09-26 / nr. 181
REDACȚIA Arad, Str. Aulich (Adam) ABONAMENTUL Pentru Austro- Ungaria: pe 1 an fl. 10; pe 1, an fl. 5; pe l/t de an fl. 2 50 ; pe 1 lună fl. N-rii de Duminecă pe an fl. 2.— Pentru România fi străinătate: pe an 40 franci. Manuscripte nu se înapoiază. Anul II. Arad, Sâmbătă 26 Septembre (8 Octombre) 1808 181 ADMINISTRAŢIA Arad, Str. Aulich (Adam) INSERŢIUNÎLE: aefir garmond: primaa dată 7 cr.; a doaua oară 6 cr.; a treia oară 4 cr. şi timbru de 30 cr. de fiecare publicaţiune. Atât abonamentele cât şi inserţiunle sânt a si plăti lulliti Scrisori nefrancate nu se primesc. Număr de Duminecă No. 39. TINERIMEA. (em.) Veacuri de-a răndul grosul poporului maghiar a trăit pe urmele muncii săvîrşite de alţii. Munca şi ostenelile puse de cei legaţi de glcă au ferit pe nemeşi de grijile vieţii pe care şi-opetreceau în desfătări. Dar’ vremurile aceste, de ocară şi de hulă, de năcazuri şi de nevoi, nu puteau ca pe vecie să dăinuească. Anul 48 a fost poarta prin care cei subjugaţi au întrat şi ei în rîndul oamenilor slobozi şi neatârnători, şi iobăgia s’a şters, că prea era neagră şi prea nepotrivită veacului în care ne aflăm, veacul deopotrivei îndreptăţiri a oamenilor. Rămaşi fără braţele muncitoare şi strădalnice ale iobagilor, nemeşii maghiari au alunecat pe povîrnişul lucios al sărăciei şi dacă astăzi tot mai sunt încă nemeşi şi fii de nemeşi cu stare, e că mari, foarte mari au fost bogăţiile şi averile pe care li le-au strîns cei siliţi de a lucra neîncetat, pe seama nu a lor, ci a celor ce-i aveau în stăpânire. Leneşi şi prăpăditori, cum au fost părinţii, moşii şi strămoşii lor, nemeşii de azi nu pot da cu mintea lor,da că pentru a trăi trebue să şi munceşti. Pentru ei vieaţa nu e muncă, ci un lung prilej de desfătări. La ce să şi muncească?. Părinţii lor n’au muncit, moşii şi strămoşii lor d’asemenea n’au muncit. Muncească Românul, Sărbul şi Slovacul, căci ei sunt dedaţi cu munca, şi aşa au apucat din părinţii ca să muncească din zori de zi şi până în sală, pentru ca să-şi asigure traiul vieţei. Dar’ nu e dat muncitorilor Români Sârbi şi Slovaci, ca în ticnă să se poată bucura de roadele muncei lor, căci cei dedaţi să trăiască pe nemuncitele s’au îngrijit încă de vreme ca iobăgia de odinioară să nu-şi schimbe de cât numai formele, încolo aceiaşi să rămână. Slujbele, diregătoriile cele multe s’au întemeiat nu cu gândul d’a se face rînduială în ţară, ci ca prin ele să se poată căpătui nobilimea scăpătată, care, după a stăpânitorilor părere, trebue susţinută şi ajutată ca mai uşor să-şi poată înoda căpătâiele nevoilor traiului. Asupra slujbelor gras plătite nobilimea maghiară a năpădit, ca fetele bătrâne la măritiş. Şi s’a aşezat în slujbe, ca nişte pui de Bogdaproste, cu gândul bun d’a odihni fără oboseli şi fără sminteli. Foarte firesc lucru, că fii acestor trândavi să apuce şi ei pe urmele părinţilor lor, să-şi petreacă viaţa cu cântece, cu jocuri, cu mâncări şi bentui, cu desfătări şi benchetueli. Nici o mirare apoi, că până la măduvă Stricata tinerime maghiară să nu facă nici un spor. Şi că nici un spor nu face tinerimea maghiară şi că în loc d’a face un pas înainte, face doi înapoi, ne-o dovedeşte însăşi scrisele unei foi maghiare, ale lui „Budapesti Hírlap“ carea e cea mai cetită foaie din câtev s scrise ungureşte. Iată cum aduce vorba despre tinerimea maghiară: „La tinerimea maghiară se arată semnele unei nimicitoare înclinări, că vrea să se fericească, fără d’a munci. Cu cea mai puţină strădanie vrea să-şi câştige atestatul, pe celelalte apoi cu protecţie şi cu stăruielile altora. „Toate însuşirile bune le are (!), dar’ e leneşă, se îngrozăşte de muncă. La muncă n’o dedau. Nici acasă, nici în şcoală, dar’ mai ales acasă nu". Aşa încondeiază tinerimea maghiară, însăşi foaia maghiară şi noi avem destul de învederate temeiuri, ca să nu tragem la îndoială adevărurile lui „Budapesti Hírlap“. Aşa e tinerimea lor, stricată, dedată să fie mai sgârcită la apă ca la vin, dedată să se bată pentru lucruri de nimic şi crescută aşa ca în şcoală să nu privească un isvor din care să-şi câştige luminile trebuincioase, ci un mijloc d’a ajunge in stăpânirea unor atestate, date pe bani, şi nu pe vrednicie. Aşa fiind tinerimea maghiară, „stricată şi fără învăţătură“, ce ar fi mai firesc decât acea, ca slujbele să nu se dee acestei tinerimi, care de cele mai murdare mijloace se foloseşte, ca să ajungă în ele. Aşa ar fi să fie, dacă n’ar fi almintreni, după cum noi Nemaghiarii ştim că se întămplă. De ani treizeci încoace, dar ne-a fost să vedem, că strădania noastră în muncă şi în învăţătură, destoiniciile tinerilor nemaghiari au fost nebăgate în seamă de cătră cei cari ţin în mână hăţurile acestei nenorocite ţeri. Strivită de droaia de căpătuiţi tineri maghiari, tinerii noştri sunt siliţi să dea lumea ’n cap, fiind că ţeara în care s’au născut nu le împarte şi lor bunătăţile sale. E mare nedrepţirea ce li se fac, dar’ e cu atât mai mare când ştim, că tinerimei noastre de pe la şcoalele înalte nu l i se dă voie, ca în ticnă şi linişte să-şi însuşească luminile învăţăturilor. Tinerimea noastră e într’una prigonită şi toate patimile se deslănţuesc, ca să i se facă vieaţa nesuferită şi să părăsească şcolile, ca să nu mai rămână în ele, decât tineri, deo potrivă în neam şi în lenevire. Tinerimea noastră, ieşită din părinţi, cari muncesc din greu pentru traiul vieţii lor şi al familiei lor, munceşte şi ea şi se strădueşte şi învaţă, căci numai în învăţătură îi stă nădejdea, numai la lucru se simte bine, car’ nu în trândăvie şi în desfătare, ca tineretul Maghiarilor. Dar’ pe lângă părţile acestea bune, tinerimea română, după a Maghiarilor judecată, are şi un „păcat", care după aceeaşi judecată scrintită e strigător la cer. Tinerimea noastră îşi iubeşte neamul, limba şi legea şi aceasta o face de e un spine în ochii Maghiarilor. Prin trecutul cel mai apropiat tinerimea română a dat dovezi destul de puternice, că pe lângă însuşirea luminilor învăţăturei, ea păstrează în inima ei fragedă şi nefăţărită şi un puternic dor de binele obştesc al neamului nostru. Şi nu ne îndoim, că şi acum, când se pare, că o desnădejde a cuprins pe cei ce au chemarea d’a mâna înainte carul naţional, tinerimea nu va întârzia d’aşi aduce şi de acum înainte prinosul inimei şi al însufleţirei, pentru ca sfîrşit să se pună stărilor de nesuferit în cari neamul nostru a ajuns. In dezgustul obştesc, ce pare că m-a apucat, tinerimea are chemarea ca să nu lase ca acest desgust să treacă în nepăsare. Amintirea trecutului spre care, cu nevrerea noastră, ne duce gândul, trebue sa îmbărbăteze tinerimea spre o lucrare şi o pornire de îndreptare zdravănă a greşelelor ce unii conducători le-au săvîrşit. Luptele din mai aceşti ani, ne pot da frumoase pilde de curajul faptelor mari şi al avânturilor măreţe. Procesul nostru. Luni s’a pertractat la Curie apelata înaintată în contra sentinţei aduse în procesul nostru de presă pentru articolul „Vremea s’a împlinit", pentru care colaboratorul nostru Aureliu Trif fusese osândit la trei luni temniţă de stat şi 50 fl. pedeapsă în bani. Senatul I. al Curiei, pe temeiul referatei făcute de judele Mihail Sebestyén a respins toate punctele de nulitate — patrusprezece — înşirate în apelata dlui apărătoriu Dr. Ioan Suciu. Astfel dl Aureliu Trif în curănd va avea să-şi înceapă osânda şi prin aceasta să înceapă şirul jertfelor ce pentru apărarea causei şi intereselor neamului nostru avem să le dăm dreptăţii ungureşti. * Ţarul Premiat. Inventatorul dinamitei, Nobel, de naţionalitate Norvegian, care murise înainte cu doi ani, afară de însemnate fundaţiuni a lăsat şi 10 milioane cu condiţia, ca Liga de pace să deie acest premiu aceluia, care-şi va fi câştigat cele mai mari merite pentru pace. După cum se anunţă din Petersburg, Liga de pace a hotărît, ca premiul să-l pună la disposiţia Ţarului, pentru rîvna sa nobilă ce-o desvoaltă în jurul păcii statornice a lumei. • O cerere nebună. O neîndreptăţire din cele mai mari a fost săvîrşită de cătră Românul de naştere Gavrilă Bene, judele cercual din Lipova, care a dat o poruncă aspră supuşilor săi de la judecătorie. Uitatul de sine cere de la slujbaşi, ca să nu se mai folosească de altă limbă, în vorbire şi în scris, decât de cea maghiară, şi să nu mai primească alte hârtii decât pe cele scrise în limba maghiară. Înfierăm această îndrăsneală a renegatului slujbaş împotriva familiei domnitoare. Cu prilejul morţii nefericite a împărătesei Elisaveta, Ungurii au căutat să-şi facă reclamă. S’au prefăcut că în inimile lor jalea cea mai amară şi-a luat sălaş. Simţămintele de jale cele mai fragede părea că le stăpânesc inima. Şi cu toate acestea, nimic din jalea lor nu a fost adevărat şi vaetele de durere pe cari le-au scos din pieptul lor săc, se dovedesc acum a fi fost numai nişte vaete ale unei slabe muieri. Căci ce alta dovedeşte purtarea viersuitorului lor, care răspunde la numele de Kornai István, viersuitor în a cărui inimă ştiut lucru este, că durerea şi bucuriile unui neam bat cu mai multă tărie, ca ’n alţi muritori?! Fiinţa asta blăstămată, cântăreţul acesta al dorurilor naţiei maghiare să afla în tovărăşia de masă, botezată „Irányi asztaltársaság“ şi dimpreună cu alţi fruntaşi maghiari puneau la cale sărbătorirea zilei naşterei lui Kossuth. Nici că s’a început şedinţa bine şi soseşte vestea, că împărăteasa a fost omorîtă. Ce cugetaţi, petrecania Maghiarilor de la tovărăşia „Irányi“ şi-a luat sfîrşit la auzul înfiorătoarei ştiri ? De unde! Ei au urmat înainte de par’că nimic nu s'ar fi întemplat. Şi ca obrăznicia să fie deplină, sufletul acelei tovărăşii, viersuitorul Kornai István a ţinut şi o vorbire pe care şi-a început-o cu cuvintele: „încă nu-s treisprezece" Adecă cu omorîrea Maiestăţei Sale împărătesei încă nu s’a ajuns numărul 13, adecă celor 13 răsvrătitori, cari la anul de tristă aducere aminte 1848, s’au războit împotriva însuşi a Domnitorului ţării şi a popoarelor credincioase Lui, pentru care faptă au fost spânzuraţi aici la Arad. încă nu-s treisprezece părtaşi ai familiei domnitoare, cari să fi murit moartea împărătesei Elisaveta. De asta se tăngue Kornai şi cu el împreună toate codiţele lui Kossuth. Oamenii aceştia, cari şi azi se închină lui Kossuth, ca unui viţel de aur, pe zi ce merge tot mai pătimaşi se fac. Pilda cea mai nouă e a lui Kornai. Şi un astfel de om scrintit şi cu inima ferecată de patimi, care nu se rabdă de a lovi în bătrânul Împărat nici când e mai încercat, umblă încă slobod pe stradele Budapestei! Age in felix ! Quando amabis ? Vorba poetului: Tu nefericitule, când vei ajunge să iubeşti?