Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1898 (Anul 2, nr. 123-247)

1898-09-26 / nr. 181

REDACȚIA Arad, Str. Aulich (Adam) ABONAMENTUL Pentru Austro- Ungaria: pe 1 an fl. 10; pe 1­, an fl. 5; pe l/t de an fl. 2 50 ; pe 1 lună fl­­. N-rii de Duminecă pe an fl. 2.— Pentru România fi străinătate: pe an 40 franci. Manuscripte nu se înapoiază. Anul II. Arad, Sâmbătă 26 Septembre (8 Octombre) 1808 181 ADMINISTRAŢIA Arad, Str. Aulich (Adam) INSERŢIUNÎLE: ae­­­fir garmond: primaa­ dată 7 cr.; a doaua oară 6 cr.; a treia­ oară 4 cr. şi timbru de 30 cr. de fiecare publi­­caţiune. Atât abonamentele cât şi inserţiunle sânt a si plăti lulliti Scrisori nefrancate nu se primesc. Număr de Duminecă No. 39. TINERIMEA. (em.) Veacuri de-a răndul grosul popo­rului maghiar a trăit pe urmele mun­cii săvîrşite de alţii. Munca şi ostenelile puse de cei legaţi de glcă au ferit pe nemeşi de grijile vieţii pe care şi-o­­pe­treceau în desfătări. Dar’ vremurile aceste, de ocară şi de hulă, de năcazuri şi de nevoi, nu puteau ca pe vecie să dăinuească. Anul 48 a fost poarta prin care cei subjugaţi au întrat şi ei în rîndul oamenilor slobozi şi neatârnători, şi iobăgia s’a şters, că prea era neagră şi prea nepotrivită veacului în care ne aflăm, veacul deopotrivei îndrep­tăţiri a oamenilor. Rămaşi fără braţele muncitoare şi strădalnice ale iobagilor, nemeşii ma­ghiari au alunecat pe povîrnişul lu­cios al sărăciei şi dacă astăzi tot mai sunt încă nemeşi şi fii de ne­meşi cu stare, e că mari, foarte mari au fost bogăţiile şi averile pe care li le-au strîns cei siliţi de a lu­cra neîncetat, pe seama nu a lor, ci a celor ce-i aveau în stăpânire. Leneşi şi prăpăditori, cum au fost părinţii, moşii şi strămoşii lor, ne­meşii de azi nu pot da cu mintea lor,da că pentru a trăi trebue să şi munceşti. Pentru ei vieaţa nu e muncă, ci un lung prilej de desfătări. La ce să şi muncească?. Părinţii lor n’au muncit, moşii şi strămoşii lor d’asemenea n’au muncit. Muncească Românul, Sărbul şi Slovacul, căci ei sunt dedaţi cu munca, şi aşa au a­­pucat din părinţii ca să muncească din zori de zi şi până în sală, pentru ca să-şi asigure traiul vieţei. Dar’ nu e dat muncitorilor Români Sârbi şi Slovaci, ca în ticnă să se poată bucura de roadele muncei lor, căci cei dedaţi să trăiască pe ne­muncitele s’au îngrijit încă de vreme ca iobăgia de odin­ioară să nu-şi schimbe de cât numai formele, încolo aceiaşi să rămână. Slujbele, diregătoriile cele multe s’au întemeiat nu cu­ gândul d’a se face rînduială în ţară, ci ca prin ele să se poată căpătui nobilimea scă­pătată, care, după a stăpânitorilor părere, trebue susţinută şi ajutată ca mai uşor să-şi poată înoda căpătâiele nevoilor traiului. Asupra slujbelor gras plătite nobi­limea maghiară a năpădit, ca fetele bătrâne la măritiş. Şi s’a aşezat în slujbe, ca nişte pui de Bogdaproste, cu gândul bun d’a odihni fără oboseli şi fără sminteli. Foarte firesc lucru, că fii acestor trândavi să apuce şi ei pe urmele părinţilor lor, să-şi petreacă viaţa cu cântece, cu jocuri, cu mâncări şi ben­­tui, cu desfătări şi benchetueli. Nici o mirare apoi, că până la măduvă Stricata tinerime maghiară să nu facă nici un spor. Şi că nici un spor nu face tinerimea ma­ghiară şi că în loc d’a face un pas înainte, face doi înapoi, ne-o do­vedeşte însăşi scrisele unei foi ma­ghiare, ale lui „Budapesti Hírlap“ carea e cea mai cetită foaie din câtev s scrise ungureşte. Iată cum aduce vorba des­pre tinerimea maghiară: „La tinerimea maghiară se arată semnele unei ni­micitoare înclinări, că vrea să se fe­ricească, fără d’a munci. Cu cea mai puţină strădanie vrea să-şi câştige atestatul, pe celelalte apoi cu pro­tecţie şi cu stăruielile altora. „Toate însuşirile bune le are (!), dar’ e leneşă, se îngrozăşte de muncă. La muncă n’o dedau. Nici acasă, nici în şcoală, dar’ mai ales acasă nu". Aşa încondeiază tinerimea maghiară, însăşi foaia maghiară şi noi avem destul de învederate temeiuri, ca să nu tragem la îndoială adevărurile lui „Budapesti Hírlap“. Aşa e tinerimea lor, stricată, de­dată să fie mai sgârcită la apă ca la vin, dedată să se bată pentru lucruri de nimic şi crescută aşa ca în şcoală să nu privească un isvor din care să-­şi câştige luminile trebuin­cioase, ci un mijloc d’a ajunge in stăpânirea unor atestate, date pe bani, şi nu pe vrednicie. Aşa fiind tinerimea maghiară, „stri­cată şi fără învăţătură“, ce ar fi mai firesc decât acea, ca slujbele să nu se dee acestei tinerimi, care de cele mai murdare mijloace se foloseşte, ca să ajungă în ele. Aşa ar fi să fie, dacă n’ar fi almintreni, după cum noi Nemaghiarii ştim că se întămplă. De ani treizeci încoace, dar ne-a fost să vedem, că strădania noastră în muncă şi în învăţătură, des­toiniciile tinerilor nemaghiari au fost nebăgate în seamă de cătră cei cari ţin în mână hăţurile acestei ne­norocite ţeri. Strivită de droaia de căpătuiţi tineri maghiari, tinerii noştri sunt siliţi să dea lumea ’n cap, fiind că ţeara în care s’au născut nu le împarte şi lor bunătăţile sale. E mare nedrepţirea ce li­ se fac, dar’ e cu atât mai mare când ştim, că tinerimei noastre de pe la şcoalele înalte nu l i se dă voie, ca în ticnă şi linişte să-şi însuşească luminile învăţăturilor. Tinerimea noastră e într’una pri­gonită şi toate patimile se deslănţuesc, ca să i­ se facă vieaţa nesuferită şi să părăsească şcolile, ca să nu mai rămână în ele, decât tineri, de­o potrivă în neam şi în lenevire. Tinerimea noastră, ieşită din pă­rinţi, cari muncesc din greu pentru traiul vieţii lor şi al familiei lor, mun­ceşte şi ea şi se strădueşte şi învaţă, căci numai în învăţătură îi stă nă­dejdea, numai la lucru se simte bine, car’ nu în trândăvie şi în desfătare, ca tineretul Maghiarilor. Dar’ pe lângă părţile acestea bune, tinerimea română, după a Maghiarilor judecată, are şi un „păcat", care după aceeaşi judecată scrintită e stri­gător la cer. Tinerimea noastră îşi iubeşte neamul, limba şi legea şi a­­ceasta o face de e un spine în ochii Maghiarilor. Prin trecutul cel mai apropiat tine­rimea română a dat dovezi destul de puternice, că pe lângă însuşirea lu­minilor învăţăturei, ea păstrează în inima ei fragedă şi nefăţărită şi un puternic dor de binele obştesc al nea­mului nostru. Şi nu ne îndoim, că şi acum, când se pare, că o desnă­­dejde a cuprins pe cei­ ce au che­marea d’a mâna înainte carul naţio­nal, tinerimea nu va întârzia d’aşi aduce şi de acum înainte prinosul inimei şi al însufleţirei, pentru­ ca sfîrşit să se pună stărilor de nesu­ferit în cari neamul nostru a ajuns. In dezgustul obştesc, ce pare că m­-a apucat, tinerimea are chemarea ca să nu lase ca acest desgust să treacă în nepăsare. Amintirea trecutului spre care, cu nevrerea noastră, ne duce gândul, trebue sa îmbărbăteze tinerimea spre o lucrare şi o pornire de îndrep­tare zdravănă a greşelelor ce unii conducători le-au săvîrşit. Luptele din mai aceşti ani, ne pot da frumoase pilde de curajul fapte­lor mari şi al avânturilor măreţe. Procesul nostru. Luni s’a pertrac­­tat la Curie apelata înaintată în con­tra sentinţei aduse în procesul nos­tru de presă pentru articolul „Vre­mea s’a împlinit", pentru care co­laboratorul nostru Aureliu Trif fusese osândit la trei luni temniţă de stat şi 50 fl. pedeapsă în bani. Senatul I. al Curiei, pe temeiul re­­feratei făcute de judele Mihail Se­bestyén a respins toate punctele de nulitate — patrusprezece — în­şirate în apelata dlui apărătoriu Dr. Ioan Suciu. Astfel dl Aureliu Trif în curănd va avea să-şi înceapă osânda şi prin aceasta să înceapă şirul jert­felor ce pentru apărarea causei şi intereselor neamului nostru avem să le dăm dreptăţii ungureşti. * Ţarul Premiat. Inventatorul dinamitei, Nobel, de naţionalitate Norvegian, care mu­rise înainte cu doi ani, afară de însemnate fundaţiuni a lăsat şi 10 milioane cu condi­ţia, ca Liga de pace să deie acest premiu aceluia, care-şi va fi câştigat cele mai mari merite pentru pace. După cum se anunţă din Petersburg, Liga de pace a hotărît, ca pre­miul să-l pună la disposiţia Ţarului, pentru rîvna sa nobilă ce-o desvoaltă în jurul păcii statornice a lumei. • O cerere nebună. O neîndreptăţire din cele mai mari a fost săvîrşită de cătră Românul de naştere Gavrilă Bene, judele cercual din Lipova, care a dat o poruncă aspră supuşilor săi de la judecătorie. Ui­tatul de sine cere de la slujbaşi, ca să nu se mai folosească de altă limbă, în vorbire şi în scris, decât de cea maghiară, şi să nu mai primească alte hârtii decât pe cele scrise în limba maghiară. Înfierăm această îndrăsneală a renegatului slujbaş­­ împotriva familiei domnitoare. Cu prilejul morţii nefericite a îm­părătesei Elisaveta, Ungurii au căutat să-şi facă reclamă. S’au prefăcut că în inimile lor jalea cea mai amară şi-a luat sălaş. Simţămintele de jale cele mai fragede părea că le stăpânesc inima. Şi cu toate acestea, nimic din jalea lor nu a fost adevărat şi vaetele de durere pe cari le-au scos din pieptul lor săc, se dovedesc acum a fi fost nu­mai nişte vaete ale unei slabe muieri. Căci ce alta dovedeşte purtarea vier­­suitorului lor, care răspunde la numele de Kornai István, viersuitor în a cărui inimă ştiut lucru este, că durerea şi bucuriile unui neam bat cu mai multă tărie, ca ’n alţi muritori?! Fiinţa asta blăstămată, cântăreţul a­­cesta al dorurilor naţiei maghiare să afla în tovărăşia de masă, botezată „Irányi asztaltársaság“ şi dimpreună cu alţi fruntaşi maghiari puneau la cale sărbătorirea zilei naşterei lui Kossuth. Nici că s’a început şedinţa bine şi so­seşte vestea, că împărăteasa a fost o­­morîtă. Ce cugetaţi, petrecania Maghiarilor de la tovărăşia „Irányi“ şi-a luat sfîrşit la auzul înfiorătoarei ştiri ? De unde! Ei au urmat înainte de par’că nimic nu s'ar fi întemplat. Şi ca obrăznicia să fie deplină, su­fletul acelei tovărăşii, viersuitorul Kor­­nai István a ţinut şi o vorbire pe care şi-a început-o cu cuvintele: „încă n­u-s tr­ei­spr­ez­ece­­" Adecă cu omorîrea Maiestăţei Sale împărătesei încă nu s’a ajuns numărul 13, adecă celor 13 răs­­vrătitori, cari la anul de tristă aducere aminte 1848, s’au războit împotriva în­suşi a Domnitorului ţării şi a popoa­relor credincioase Lui, pentru care faptă au fost spânzuraţi aici la Arad. încă n­u-s treisprezece păr­taşi ai familiei domnitoare, cari să fi murit moartea împărătesei Elisaveta. De asta se tăngue Kornai şi cu el îm­preună toate codiţele lui Kossuth. Oamenii aceştia, cari şi azi se închină lui Kossuth, ca unui viţel de aur, pe zi ce merge tot mai pătimaşi se fac. Pilda cea mai nouă e a lui Kornai. Şi un astfel de om scrintit şi cu inima ferecată de patimi, care nu se rabdă de a lovi în bătrânul Împărat nici când e mai încercat, umblă încă slobod pe stradele Budapestei! Age in felix ! Quando amabis ? Vorba poetului: Tu nefericitule, când vei a­­junge să iubeşti?

Next