Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1899 (Anul 3, nr. 126-249)

1899-10-26 / nr. 206

ARAD. MARȚI 26 OCTOMVRIE (7 NOEM­BRIE) 1899 Wt 206 Inul 111 REDACȚIA Arad, Str._Ariloh (A­dam­) ADMINISTRAȚIA Arad, Str. Antioh (Adam) Insert­eníck at I fit gamumii: priass -dstí 7 cr.; a do­ua oară 6 cr.; a treia­ oară 4 cr. și timbru de 30 cr. de fiecare pn‘ »­­catran*. Atât abonamentele cât ai inserăfnnUe sânt t. ».t plăti Înainte la Arad. Scrisori nefrancate a» primesc. ABO­MENTUL Pentru Austro- Ungaria de un an fl. 10; pe */» an fl. 5; pe l/t de ?n fl. 2.50 pe 1 lună d­ N-rii de Duminecă pe an fl. 2.— fmlru România fi itrăriRaU: pe an 40 franci. Manuscripte nu se înapoiază. Chestiunea autonomiei. II Nici sa zică cineva că statul în p. §. 43 din 1868 ar recunoaşte o metropolie română independentă şi autonomă. Paragraful acela e atât de ela­stic şi equivoc, de multe, foarte multe poţi scoate din el, dar’ independinţa bisericească română numai aceia, cari îşi bat joc de credulitatea publicului românesc. In zădar căutăm, chiar şi cu lampa lui Diogene, vre-o autonomie biseri­cească recunoscută din partea statu­lui sau creată de scaunul papal şi înarticulată în legile ţărei sau p­romul­gată pe vre-o altă cale legală — nu vom afla. Bar’ independinţa de forul primaţial în spiritualibus nu intere­sează obştea românească ca atare. Chestiunea autonomiei nu se inverte deci în giurul unei apărări desperate a drepturilor câştigate cu secoli îna­inte, ci e o luptă ofensivă, vrând acuma a ne întemeia autonomia, care până acuma nu o am avut. Dar’ să întoarcem chestiunea! Să o considerăm din un punct de vedere mai practic! Unde şi când am dat semn de vi­aţă cu pretinsa noastră autonomie şi independinţâ? Şi când şi prin ce act a recunoscut guvernul numai şi umbră de autonomie şi independinţâ ? Ca răspuns la între­barea din urmă e chiar la loc citat rescriptul împărătesc trimis cătră Vicarul capitular în 1868, când cu ale­gerea de Metropolit, în care şi drep­tul de presentare, avut de timpuri in­­memoriale, nu­ se­ contestă, când zice că presentarea de acum a candidaţi­lor de Metropolit să nu cadă în pre­­judiciul timpurilor viitoare! Ecce au­tonomia!! Şi ce-am avut înainte, ni­ se ia!! Nu-i vobă independinţa bisericească canonică ni-o am deprins şi o deprin­dem­­ce-i drept, nici aceasta în virtu­tea vre-unor disposiţiuni de lege, su­ficiente, dar la urma urmelor o de­­prindem­. Independinţa aceasta însă numită exempţiune — nu-i causează statului, nici latinilor multă bătaie de cap, din simplu motiv, că dacă ar fi până acolo exempţiunea poate să sub­­siste şi în autonomia catolică în­toc­mai ca înafară de ea. Şi statul la urmă nici că se interesează de lucruri spirituale. Lui îi trebue o au­tonomie catolică comună, în care să fie şi biserica românească şi basta. Ii stau la îndemână drepturile de patron suprem, ale Majestăţii Sale asupra bisericei catolice, dar împotriva ni­mic şi sfîrşitul e hotărît. Nu voieşte să cunoască, decât o biserică catolică, fundaţiuni comune catolice, bunuri catolice, gimnasii, şcoli catolice, inte­rese comune catolice, şi pentru toate acestea , o autonomie comună cato­lică. Am zis acestea, pentru­ că am văzut că jurnalistica noastră umblă pe căi greşite. Şi faptul mă miră, că chiar şi „Unirea" accentuează din când în când cuvintele autonomie şi indepen­dinţă, dar totdeauna cu mare precau­­ţiune, ca şi când i-ar fi teama, că­­ dă cine­va peste degete. Cetitorul va înţelege deci, că biserica unită n’a avut şi n’are autonomia, nici indepen­­dinţa, pe care i-o aroagă foile noa­stre. Acuma voim să ni-o creem (fără provocare la equivocitatea unor arti­­coli de lege din trecut) şi pentru aceasta suntem datori a sprijini pe Metropolitul Mihályi cu tot devota­mentul. La cas când soartea ni-ar fi fa­­voritoare şi metropolitul Mihályi ni­ ar elupta o autonomie bisericească aşa cum aşteptăm toţi, faptul acesta ar fi gloria lul şi n’ar avă nimic comun cu glorioasele fapte (?) din trecut, la care unii, probabil ca să-’şi acopere paupertatea presentului, nu se sfiesc a se provoca într’una. Şi iarăşî dacă nu ’i-ar succede, nu ar pute să-’l dejudece nime, din contră trebue să-’l aducem aceleaşi omagii, pentru­ că ’şi-a făcut datorinţa de metropolit al unei provincii române. Nu va pută fi la urmă nime trădător de neam, de biserica străbună, care ni-a văn­­dut aşa cu buna drepturile noastre seculare, pe care nu le-am avut nici­odată, ci cel mult am crezut că le avem. Bar’­bona fides în astfel de caşuri e nulla fides. ’Mi-am ţinut de datorinţă ex­punerea mai pragmatică a celor zise, pentru­ că prevăd, că biserica română unită, în ciuda tuturor protestelor laconice, va intra şi va trebui să între în autonomia catolică ungară. Publicul românesc trebue să fie orientat, ca cu judecată calmă şi bărbătească să poată în­­timpina un eveniment atât de fatal, cum este acesta. Numai şi numai necunoaşterea chestiunii atribuia cu oribilitâţile apărute în „Gazeta“ şi „Tribuna“, până­ ce acum la urmă au degenerat într’o formulă politică de popondeţi de cea mai pronunţată specie. Că oare ce-’i alta ameninţarea dlui Vajda et consortes In „Tribuna“, decât adevărată politică de popon­­deţi? Pe cine voeşte dl Vajda să sparie cu trecerea D-sale şi a câtorva oameni fără convingeri religioase ? Şi tinerimea română se fie gata a­sta pe partea domnului Vajda acum, când biserica română unita strigă desperată după ajutor? Şi oare să fi fost şi să fie pe sub soare un­deva, o tinerime atât de ticăloasă, care în veci să fie cu răsboiul pe buze şi când legea şi neamul îi cere bra­ţul, îi cere ajutoriul, — sâ o lase pradă în ghiarele dujmanului declinând chiar de a şi primi lupta? Frumoase prin­cipii profesează dl Vajda et consor­tes, dar’ acestea nu pot fi principiile unei tinerimi, care are şi pretenţii! Dacă dl Vajda ar fi dat o pro­clamaţie, provocând tinerimea, să se formeze în trupe înarmate să plece la Budapesta la congresul regnicolar catolic, să pună mâna pe deputaţii şi episcopii aceia româno­fugi şi să-i arunce pe fereastră, l’aş fi înţeles, m’aş fi închinat înaintea unei aşa mari iubiri de neam, dar când în locul unui erou mă aflu în faţa unui comis voyager, care, când aude bubuitul tunurilor, îşi ia zdrenţişoarele şi o cam ia la picior, strigând celor de pe câmpul de luptă — după mine copii! — mă prinde mila. Voi sunteţi urmaşii Romei?... Unde-i tinerimea noastră, avant­­garda bătrânei naţiuni, care să se electriseze de chestiuni mari şi vitale? Unde-i sângele acela cald şi vecinic neastămpărat, sămănţa drepturilor şi a viitorului nostru? Nu cumva l-a mo­lipsit zăduful şi piroteala din saloa­nele comode ale Dlui Vajda? Voiam să luăm şi noi o luptă reală cu guver­nul şi cu latinii, şi dacă, că chiar aceia, dela cari am aşteptat sprijin primo­­loco, se gătesc de ducă. Frumoase semne/ Română naţiune, poţi fi fă­loasă de florile pasivităţii!! Loteria Asociaţiunei. Guvernul a încuviinţat emisiunea de 100.000 locuri o­­ coroană în favorul casei naţionale. Biuroul Asociaţiunei speră ca din această loterie să realizeze un profit de 40—60.000 coroane. • Pentru Fondul Iancu încă tot nu s'a terminat goana. Pe 4 Noemvre amicul nostru T. L. Albini a fost iarăşi chemat la pertrac­tare, înaintea Tribunalului din Alba-Iulia. Procesul s-a amânat însă, lipsind martorii I. Moţa, paroch în Orăştie şi V. Dressdnandt. Cutafi şi presenţi au fost martorii V. Tor­­dăşianu, Silvestru Moldovan şi Daianu. * Consiliul comunal parisian pentru Buri. In şedinţa de la 3­0. consiliul comu­nal al Parisului a votat următoarea ordine de zi: Având în vedere, că fiecare răsboiu este păgubitor pentru interesele materiale şi intelectuale ale omenirei, consiliul comu­nal, dând expresie deplinei sale simpatii foţi de Burii cari luptă pentru independenţă, Îşi exprimă şi regretul, că statele Europei n’au intervenit să aplaneze conflictul ce In Africa de Sud a dus la versare de sânge; do­reşte ca pacea să se facă în eurer­e şi să nu se mai tulbure, fiind ea cea mai mare chezăşie a prosperităţii şi libertăţii popoa­relor*. D­in Dietă. — Şedinţa de la 4 Noemvrie. — In şedinţa de la 4 Noemvrie a Dietei între altele a venit la ordinea zilei şi răspunsul ce primul ministru Széli a dat interpelării abatelui Mol­nár cu privire la scandalul religios din Jászberény, unde primarul şi căpitanul oraşului au permis nişte sărbări populare în cari erau batjoco­rite cele sfinte. Sfta Maria era, de pilda, înfăţişată ca mergând de brâu cu Iosif, după dănşii o ceată de lăutari, car’ Christos o ducea tot în chiote. . . Széli din parte­’i a des­­aprobat pe şefii autorităţilor cari au permis asemenea blasfemii şi s’a ordonat cercetare disciplinară. Molnár a luat spre ştiinţă răs­punsul. Înfrângerea Englezilor. De o sută patru­zeci de ani nimeni nu s'a putut lăuda că a înfrânt pe Englezi. Şi din potrivă, în acest inter­val ei au nimicit nu numai pe Napoleon, dar oştirile lor supus-au popoare nenu­mărate în cele cinci continente ale lu­­mei şi toată suflarea omenească uriaşi îl credea. Telegrame sosite ori vestesc însă o înfrângere care este cu atât mai ruşi­noasă pentru Englezi, cu cât vine din partea unei populaţiuni, cu nimic mai mare în număr de cât de pildă — Ro­mânii din comitatul Aradului. Iată, în adevăr, ce se telegrafează din Bruxella. După o bombardare strașnică din partea Burilor, Ladysmith, cetatea principală a Englezilor, a capitulat. Generalul White, cu în­treg statul său major, precum și oștirea engleză întreagă, sunt pri­­sonieri ai Burilor. Trupele engleze, cari erau concentrate la Kolenzo, de ase­meni s’au retras spre sud, aşa că Burilor le stă acum deschis dru­mul spre Cap. De Mercuri ei au şi călcat deja pe teritor englezesc, în colonia Cap, după ce s’au făcut stăpâni pe Norwals-Pont şi Kole­­sberg. Circulă încă şi versiunea, că White a fost rănit şi se crede că perderile Englezilor se urcă la 3500 oameni. Că situaţia se consideră extrem de gravă şi la Londra, dovadă este urmă­toarea telegramă­. O proclamaţie a Reginei ordonă chemarea sub arme a 35 com­pănii de miliţieni. Din Australia de asemeni s'au por­nit spre Africa mai multe corăbii cu miliţie. UN RESPUNS. In loc să se fi mărginit la tă­găduirea ori desminţirea informaţiu­­nilor din articolul, care l’a publicat „Tribuna Poporului“ despre conven­­ticolul dela Sibiiu — dacă peste tot putea să dea o desminţire—din contră, „directorul“ ziarului „Tribuna“ a luat o posiţie agresivă atăcând cu o in­solenţă fără margini sinodul eparehi­­al din Arad, în ziarul „Drapelul“ din Bucureşti pentru alegerea de episcop a Pr. S. Sale Iosif Goldiş, şi din pricina aceasta, atacă totodată şi pe oamenii grupaţi în ziurul „Tribunei Poporului“ acusându-ne ca „desfăcuţi de parti­dul naţional.“ Atacurilor nesăbuite am respuns prin o scrisoare adresată, nu direct ci în „Tribuna Poporului“,către di­rectorul ziarului „Drapelul,“ accen­tuând ca „absolut sigure şi exacte“ informaţiunile corespondentului nos­tru despre conventicolul dela Sibiiu căci câtă vreme netemeinicia lor nu s’a constatat, eu nu am drept să trag la îndoială veracitatea lor; o simplă negaţiune, ori­cât de categorică la aparenţă, nu are valoare de proba­­ţiune. „Tribuna“ însă revine asupra che­­stiunei într’un articol de comparaţie

Next