Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1902 (Anul 6, nr. 120-242)

1902-07-31 / nr. 140

Anul VI. No. 140 Aradi, Mercuri, 31 Iulie (13 August) 1003 REDACȚIA Arad, Deák Ferencz-utcza nr. 20. ABONAMENTUL Pentru Austro-Ungaria: pe un an . . . 20 cpr. pe u1 an ... 10­0 pe an . . . 5 ‰ pe 1 lună ... 2 . N-nul de Duminecă pe an 4 coroane. Pentru Romania și străină­tate pe an 40 franci. Manuscripte nu se înapoiază. ADMINISTRAŢIA Arad, Deák Ferencz-utcza nr. 20. INSERŢIUNILE: de un şir garmond: prima dată 14 bani; a doua oară 12 bani; a treia oară 8 b. de fiecare publicaţiune. Atât abonamentele, cât şi inserţiunile sunt a se plăti înainte in Arad. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Scriaori nefrancate nu se primes­c Eduard VII. (sb) Eduard VII, Regele Angliel, Sftffib&ta trecuta ’şi-a pus pe cap co­roana glorioşilor sei străbuni. Sunt 65 de ani de când s’a făcut cea din urma încoronare In Londra atunci când s’a încoronat cea din urmă mladiţâ a H­anoverilor, fetiţa de 18 ani Victoria, care a guvernat 68 de ani, adecâ mai înde­ungat decât toţi predecesorii sei. Înainte cu câte­­­va septemâni lumea s’a mai adunat odata pentru încoronarea Regelui Eduard, dar o boală ascunsâ l’a repus atunci, tocm­i cu o zi înainte de încoronare; o panică generala s’a făcut, toata mul­ţimea adunată s’a împrăştiat, şi pre­­tutindenea sa credea, câ Regele Eduard va trece spre odihnă eternă la stră­moşii sei neincoronat. Altfel a hotărlt Insă soartea. După grele suferinţe Regele E­duard s’a Intrămat din cruda boală şi s’a întărit intr’atâta, încât a putut suporta oboseala istoricului ce­remonial al încoronării. Şi s’a Înco­ronat. Serbările poate In dimensiunea lor nu au fost tocmai atât de mari precum la Început se contemplaseră, totuşi ele au fost din cale afară splen­dide, strălucite. Nici ca teritor nici ca populaţie nu este imperiu pe faţa pământului care s’ar pute măsura Angliei. In ţă­­rile coroanei engleze nici odată nu apune soarele, precum nu apunea In veacul al XVI In imperiul lui Carol V rege spaniol şi imperator romano­­german. Imperiile evului vechiu, cu­ceririle lui Alexandru cel­ mare, Ro­ma sub imperatori, nici pe departe nu cuprindea atâta teritor cât cuprinde Anglia de astăzi. Mar­ea populaţie şi mai puţin pot figura ca termin de comparaţie Posesiunile Angliei să întind pe toate cinci continentele, dintre cari cel mai tiner Australia aparţine aproape cu totul ei. Abea sunt două sute de ani de când Anglia a început aceste cuceriri colosale. La mijlocul veacu­lui XVII spaniolii aveau colonii mai multe şi mai mari. La sfârşitul veacu­lui XVII când după alungarea lui Jacob IL-Iea s-a ales Wilhelm de Oranje rege englez, Holanda avea asemenea mai multe colonii decât Anglia. Sub regența Elisabetei fiica lui Henric VIII când pentru Intâiaş dată s’a ivit idei* cuceririlor, Anglia consista numai din țeara-insula din Europa. Seasă domnitori cu numele E­duard s’au parendat de când pe la mijlocul veacului XI, Wilhelm Cuceritorul a fon­dat Anglia de astăzi. Ce potentaţi mici, neînsemnaţi sunt aceştia pe lângă stră­nepotul lor Eluard VII, deşi Intre dânşii au fost unii domnitori escelenţi şi eroi de rosboae. Anglia In evul mediu s’a rosboit aproape fără între­rupere, Intâiu cu Franţa asupra căreia i­şi forma drepturi, mai apoi acasă. Războiul purtat cu Franţa a durat mai mult de 100 ani, iar acasă rosboiul Lancaster şi York peste jumătate veac. Sângele a curs şiroae şi atrocităţile păreau fără sfirşit. La mijlocul secolului XVI cu ur­carea pe tron a Elisabetei se schimbă şi politica Angliei. Nu mai poartă ro­­sboaie pe continentul european, dar acasă până la revoluţia care a tri­mis pe eşafod pe Carol I şi a dat frânele conducerei In mările purita­nului Cromwell, numai atunci folo­seşte armele, când trebue să su­prime mişcările Scoţilor ori a Irlan­dezilor. Politica, care a ridicat Anglia la mărirea de stăpânitoare a lumii, a fost inaugurată de Elisabeta. Atenţia politicei engleze atunci a început a fi atrasă de nemăsuratele bogăţii ale In­­diil­or şi ale Americei. Şi de­odată ce poporul acesta a început calea cuce­ririlor, nu a uitat mal mult nici-odată, că menirea Angliei este peste mări, sub cerul tropical al lume! antice şi pe secularele păduri ale lumel noue. De aci încolo creşte Intr’una In bo­găţie şi putere. Şi aceasta politică de cuceriri, care ţine aproape de trei veacuri, nici acum n’a ostenit, dorul de estindere și acum e tot acelaş. Pe ce Anglia a pus odata mâna, cu greu i-a mal putut scăpa, numai odată a ajuns-o mari perderi, pe vremea când revo­luţia francesă a zguduit lumea, când coloniile engleze din America s’au prefăcut In republica Statelor-Unite. Sub lunga domnie a Victoriei Insă, s’a desdaunat cu prisosinţă de aceasta perdere In Asia dar mal ales In păr­ţile de sud ale Africei. Sub tot de­cursul veacului XIX In aceste ţinu­turi mereu s’a continuat resboaie. An­­g­ia şi-a mărit mereu hotarele cuce­rind nouă teritoare şi subjugând po­poare de jumătate sălbatice dar prin vic­toriile sale navale asupra flotelor fran­cese şi spaniole asigurându -i imperiul oceanelor şi comercialul lumei Întregi. Eduard VII după moartea mamei sale şi-a tot amânat încoronarea pentru câ In o parte a imperiului său curgea Încă din greu sânge ear ei n’a voit să ’şi stropescă tronul cu acest sânge. Re­­sboiul englez a ţinut mult, micul, dar eroicul popor bur a luptat cu îndă­rătnicie In contra puternicului său po­trivnic şi când a depus armele, când Londra a făcut pregătirile pentru În­coronare, Regele a fost repus de boală. Providenţa totuşi a voit ca Eduard­­al VIl să nu plece la strămoşii săi neincoronat. Regele Eduard VII a primit în toată rigurositatea formelor, maestatea regală. Toate popoarele dar mai ales po­porul său doreşte să fie apăratorul­­ credincios, interpretatorul drept şi exe­cutorul strict al constituţionalismului englez depus un „magna charta* pe care dânsul a jurat. Puterea pe care regele Eduard VII a primit-o, nu este ne­mărginită, căci constituţia engleză li­mitează până la cele mai mici amă­nunte prerogativele şi datorinţele mo­­narchului. Nici aşa Insă nu e indife­rent cine deţine In mănile sale cea mai mare putere de pe faţa pămân­tului. Regii, stăpănitorii şi cu mănile legate pot împărţi binefacere ori urgie. Regele Eduard VII s’a declarat pe tron de filantrop. Popoarele astăzi nu au lipsă de regi cuceritori ci de hu­­manişti. Dacă Eduard VII va rămâne acesta, II vor saluta toate popoarele alăturându se la conştientele şi ambi­ţioasele cuvinte ale poporului Englez: „God save de King*. VmV CARACÎIL, DE IOSIF POPESCU. VII. Tronul. (Urmare). Aşadar cei două oameni, cufundaţi în ur­mărirea unor scopuri personale, nu apreciau după merit pericolele ce ameninţau din nou mo­şia strămoşească. Şi cu toate acestea numai el erau oamenii, cari ar fi putut scăpa situaţiunea, căci boerii ţării, deveniţi servili prin tirănia pre­decesorilor lui Petru, nu-­şi recâştigaseră încă caracterul independent şi puterea de judecată a oamenilor, cari îşi cunosc demnitatea. Aceştia dară nu erau capabili de a da sfaturi, ci numai de a se supune la porunci. — »Bată-mă singur acum«, îşi zicea Petru, »silit să înfrunt furtuna ameninţătoare. Şi pute­rea judecăţii mi-e slăbită, sufletul mi-e amărît de suferinţă, durerea mă roade şi mă îmbătrâ­neşte. Nu ştiu ce mă mai reţine pe acest tron, de unde fericirea îmi lipseşte. Oh! dac’ar fi lângă mine, scumpă Maria, toate aceste lupte mi­ s’ar părea o jucărie de copil. Cu tine alături, draga mea a­’şî combate în contra universului«. Aşa vorbia Petru, când i­ se anunţă, că un curier plin de pulbere a adus o scrisoare. Petru o ceti şi scoase un ţipăt de bucurie. Acea scri­soare îl anunţa, că Maria era pe drum cătră Iaşi, venind din Muntenia. Petru ordonă îndată, ca acel curier să fie introdus. Cine să descrie bucuria sa, când recunoscu pe Stoica. Acesta un genunchiu în pământ şi sărută mâna lui Vodă. Puţin lipsi ca Petru să îmbrăţoşeze pe fidelul servitor al Măriei. — »Stoica, Stoica«, zise el cu veselie, »pentru buna veste, ce-’mi aduci, te fac boer. Dar spune-­mi ce face ea ? cum a petrecut tim­pul până acum ? pe unde a umblat ?... Ah, dar ce stau eu să vorbesc aci, pe când ea vine. Iute, să se gătească o escortă număroasâ! vom merge să întimpinăm pe Doamna«. Și Petru în nerăbdarea sa umbla repede prin casă îl venia să cânte să rîdă, să plângă. Beglerbegul şi Caspar Sibric, chiar Hetmanul Barbu, erau uitaţi, şi numai femeia adorată mai exista dinaintea ochilor săi sufleteşti.­­ Până când se făcură pregătirile necesare, Stoica istorisi lui vodă, ce se întâmplase cu Ma­ria de la despărţire. Cum a fost ea prinsă de oamenii lui Aron şi dusă la palat; petrecerea de mai multe luni aci, conştiinţa ei cu simpa­ticul cameriei, care deveni cu încetul amicul Măriei. Acest Caracal ajunse aşa de departe cu încrederea sa, încât descoperi tinerei femei sen­­sul său şi amorul pentru Aron. Atât din ami­ciţie, cât şi din gelosie, pretinsul camerier dede în sfîrşit Măriei toate mijloacele de a părăsi palatul împreună cu Stoica. Aceştia părăsiră Moldova şi se refugiară în Muntenia, unde pe­­trecură la nişte rudenii, fără să ştie ceva despre soartea lui Petru, până la urcarea lui pe tron, îndată ce pătrunse până la el îmbucurătoarea știre, se grăbiră a se înapoia în Moldova. Petru nu se mai sătura de a pune întrebări peste în­trebări, și de a da ordine, ca oamenii să se gătească mai iute. In sfîrșit porniră la drum și, după o cale de două zile, întâlniră mica caravană a Măriei. Cine să descrie bucuria nebună a celor două soţi, când se revăzură! Tânăra femeie se schim­base tare. Suferinţele despărţirea şi necunoaşte­rea sorţii lui Petru dărăpănaseră această consti­­tuţiune de elită. Luptele sufleteşti, torturele unor cugetări crude îşi lăsaseră urme pe faţa altădată atât de fragedă. O amărăciune nespusă îi aple­case colţurile gurei, iar ochiul altădată atât de vioiu devenise visător. Puterea sufletească îi era pe jumătate sfărâmată. Ajungea o nouă lovitură a sorţii pentru a degrada cu totul o inteligenţă atât de vie şi un suflet atât de nobil. Amorul creşte prin pedecile, care i­ se pun. Am putea zice, că iubirea celor două soţi se mărise prin adversităţi în gradul cel mai înalt, se apropiase de nemărginire întru cât se poate aşa ceva la oameni. De aceea revederea lor produse sufletul amărît al tinerei femei o lovitură violentă. Ma- Körber la Rátét­ Ministrul pre­sident al Austriei, Körber este oaspete ministrului preşedinte Széll la moşia aces­tuia din Rátét, de unde vin veşti favo­rabile privitoare la succesul pertractărilor pactului. O depeşă din Viena anunţă, că trei controverse mari cari esistau până aci, s-au aplanat şi, mai mult peste patru luni, pa­lamentele vor fi puse în posiţie a delibera definitiv asupra proiectelor pre­mierilor. Pester Lloyd susţine a fi din sor­ginte sigură informat, că miniştrii pre­sident deşi poate nu vor putea aplana, acuma definitiv toate diferinţele, la tot caşul însă acestea se vor înlesni esenţial. Miniştrii president în 15 l. c. vor merge la Majestatea Sa în Ischl, de unde Széll se va reîntoarce în 17 la Buda­pesta având se asiste la festivităţile zilei onomastice a Majestăţii Sale.

Next