Tribuna, septembrie 1884 (Anul 1, nr. 112-135)

1884-09-26 / nr. 131

Anul I Sibiiu, Mercuri în 26 Septemvrie (8 Octomvrie) 1884 Nr. 131 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 luna 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., 1/2 an 5 fl., 1 an 10 11. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1li an 3 fl. 50 cr., la an 7 fl., 1 an 14 11. Pentru România și străinătate: XII an 10 fr., la an 20 fr., 1 an 40 fr.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile 3 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbra de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un număr costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. La Abonament nou pentru Octomvrie — Decemvrie a. c., cu preţurile însemnate în capul foii, invită Administraţiunea clearului „Tribuna“. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în Monarchie cât şi în România prin mandate poştale (Posta utalvány — Post- Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual pe lângă localitatea, unde se află, şi posta ultimă, care domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postal adresa tipărită del­a fâşiile, în cari li s’au trimis diarul pănă acuma. Sibiiu, 25 Septemvrie st. v. Om cu om se ceartă, şi om cu om se împacă. Buna pace nu poate să dăinuească decât între oamenii, care n’au la­olaltă nimic de împărţit şi nimic de adunat. în­dată însă ce oamenii au adunat ceva îm­preună şi vorba vine la împărţeală, tată cu fecior, frate cu frate, rudă cu rudă se apucă la ceartă. Am adunat şi noi ceva împreună cu concetăţenii noştri Saşi şi nu poate să fie lucru mai firesc decât certele dintre noi. Pretutindenea interesele noastre întră în conflict, şi este foarte greu, se cere foarte multă înţelepciune, foarte multă ab­­negaţiune, foarte mult simţământ de drep­tate, ca să putem găsi resolvarea conflic­tului. Astfel încordarea produsă între noi ia un caracter permanent, devine oarecum o parte din firea noastră. Prin comunele, unde Români şi Saşi locuesc împreună, ei se ceartă mai ales asupra averii comune, păduri şi păşuni. Saşii se plâng, că Ro­mânii se folosesc peste ceea ce li se cu­vine din averea comună, iar Românii, că Saşii îi nedreptăţesc prin fel de fel de statute. Urmarea acestor certuri e apoi, că fie unii, fie alţii cer intervenirea pu­terii publice, deci că unii renunţă, iar alţii sânt siliţi a renunţa la dreptul lor de a dispune ei înşişi de averea lor comună. Căci un sat oarecare nu mai dispune el însuşi de averea lui, când vine puterea publică să hotărească ea modul, în care ur­mează să se folosească fieciecare sătean de ea. Alăturea cu certele dintre consăteni mai sânt apoi certele dintre sat şi sat tot pentru păşuni ori păduri. Se vrăşmă­­şesc oamenii şi se poartă procese costisi­toare adeseori pentru lucruri de nimic, în sine toate aceste n’ar fi o calami­tate. Ne certăm şi noi între noi, săteni cu săteni, sate întregi cu alte sate întregi; e însă o deosebire foarte esenţială între cer­tele, pe care le avem între noi, şi acele, pe care le avem cu Saşii. Certele dintre noi, ori cât de multă amărîciune ar produce ele, rămân certe între oameni, câtă vreme certele dintre noi şi Iaşi foarte lesne pot să fie carac­terul unor lupte de rasă. Aceasta cu atât mai vîrtos, cu cât în cele mai multe caşuri punctul lor de plecare e sentimentul de rasă. Nu-­i vorbă, forma, în care se ivesce conflictul, e economică, în sate de obiceiu Saşii, ca oameni cu stare, se apără contra „ ab­u­sul­ui“ ce face sărăcimea, Românii, de averea comună. De sigur însă, dacă şi sărăcimea ar fi tot Saşi ori şi oamenii cu stare tot Români, certurile nu s’ar ivi ori nu ar fi atât de înverşunate cum sânt. Ceea ce dă conflictelor de natură curat economică caracterul primejdios e numai sentimentul de rasă. Saşii, popor avut şi superior în cultură se simt ame­ninţaţi prin Românii inculţi şi săraci în existenţa lor etnică, iar Românii, tocmai fiind mai săraci şi mai inculţi, în concu­renţa vieţii de toate ciilele se simt apăsaţi faţă cu superioritatea economică şi cultu­rală a Saşilor. Nu vom discuta cestiunea, dacă în adevăr sântem noi şi Saşii atât de pri­­mejdioşi unii pentru alţii, ne mărginim a o nega aceasta. Ori şi ce existenţă or­ganică chiar în virtutea tendenţei sale fi­­resci de a se perpetua este un fel de pe­ricol pentru alte existenţe de acelaşi fel, dar deosebite de ea; astfel nici noi şi paşii nu putem sta alăturea, fără ca să ne jignim unii pe alţii. Sentimentul acestei jigniri reciproce nu trebue însă să deter­mine faptele noastre, şi clasele culte atât la noi, cât şi la Iaşi, trebue să se ridice mai presus de el să-­şi dee silinţa de a-­l înnăbuşi şi în massele poporului. Căci sub stăpânirea acestui sentiment trebue nea­părat să ajungem la lupta de rasă. Şi poate că mulţi rostesc cuvintele „luptă de rasă“, fără ca să-­şi fi dat bine seamă despre înfricoşatul lor înţeles. Cel mai mare şi tot­odată cel mai vechiu popor de pe faţa pământului sânt Chinezii. Cu toate aceste ei nu sânt de fel răsboinici, precum nu sânt nici evreii; ei sânt însă nişte oameni, care-’i întrec în sentimentul practic chiar şi pe Ovrei. Chinezii au avut în toate timpurile şi au şi astăzi deprinderea de a stîrpi pe po­poarele vecine ce îi supără. în loc de a le supune, ei trimit o expediţiune însăr­cinată a omorî până la cel din urmă pe membrii tribului ori ai poporului supără­tor, şi câtă vreme există vreunul dintre dînşii expediţiunea nu se termină. Aceasta e lupta de rasă în forma ei făţişă şi nesfiită. Chinezul îşi cjice: Eu nu pot trăi, nici mă pot desvolta în pace, câtă vreme există aceşti oameni, deci am să-­i stirpesc. Tot astfel să ne­­jicem şi noi popoa­rele din Europa unele despre altele? Nu este oare pentru noi o formă de viaţă comună, pusă mai presus de cea zilnică, nu sânt în noi inştiinţe comune, care n’au nimic a face cu naţionali­tatea ? E incapabil de acea viaţă superioară poporul, care nu poate să trăească şi să se desvoalte alăturea cu alte popoare, nu simte inştiinţele comune, care ele singure fac din noi omenire pornită spre desvol­­tare de specie. îi înţelegem, deşi nu-­i aprobăm pe Maghiari, dacă die, că poporul maghiar nu va pută să ajungă la cea mai deplină desfăşurare a firei sale, la mărire, la pu­tere, la însemnătatea universală, decât după ce vor fi perit popoarele ce mai trăesc dimpreună cu el pe aceeaşi bucată de pământ, înţelegem desperarea, cu care se aruncă ei, elementul străin în mijlocul Europei ariene. Noi însă, Europenii, is­­toriţi cu toţii din aceeaşi spiţă, toţi cu toţii acelaşi fel de oameni, noi, care îm­preună am creat, împreună am purtat şi împreună vom duce mai departe cultura Europei, noi trebue să ne ruşinăm de sentimentul mic al urei de rasă. Şi cu toate aceste există această ură şi întră noi şi ne împinge la luptă. Arareori e făţişă această luptă, însă cu atât mai înjositoare e, când ea se poartă în ascuns. Noi avem o morală umanitară, uni­versală, care ne prescrie faţă cu toţi oamenii aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorii. Alăturea cu aceasta sub apăsarea urei de rasă se produce o morală particulară, precum e cea din Talmud, care mărgi­­nesce datoriile numai faţă cu membrii poporului, din care faci tu parte. Pe străin îl poţi strica, îl poţi păgubi, pe străin trebue chiar să-­l ruinezi, fiindcă e străin. E pentru noi o ruşine, că poate să se propage şi între noi această morală, şi că se propagă. Este în ochii Saşilor un fel de merit de a-’l păgubi pe Român şi este şi în ochii Românilor un fel de merit de a-’l păgubi pe Sas. Aceasta nu se mărturisesce pe faţă, în audul tuturora, dar mulţi foarte mulţi o sîmt. Nu vom întră în amenuntele luptei urmate în ascuns, ci ne vom mărgini a reaminti un singur cas caracteristic: între Reşinar şi Cisnădioara există o ceartă pentru un deal sterp. Mai anii trecuţi căţiva Reşinăreni, care se întorceau de la pădurea lor peste locul în litigiu, au fost împuşcaţi. De cine? De Saşi din Cisnă­dioara. De care anume? Aceasta nu se scie! Acelaşi lucru li se poate întâmpla şi Saşilor, căci şi Românii sciu, dacă e vorba, să lovească din ascuns, ba şi lovesc destul de adeseori chiar şi pe faţă. Aşteptăm ca în ambele părţi elemen­tele mai culte să insuiească a pune capăt acestei lupte; cu atât mai mare ne e clar întristarea, când vedem, că şi ele iau parte la ea. Căci ce oare alta decât luptă de rasă a fost ceea ce s’a petrecut zilele aceste în adunarea universităţii săsesci? Dar despre aceasta ne reservăm a vorbi în deosebi. Revistă politică. Sibiiu, 25 Septemvrie st. v. Marii noştri politici, matadorii parti­dului liberal din dietă nu mai slăbesc pe alegători cu dragostea, s’au pus cu tot­­adinsul pe discursuri. Mai când era, fraţii Tisza ’şi-au desvălit năcazurile de care sânt munciţi şi acum iată că vine şi ministrul Tréfort ca să culeagă şi dînsul laurii înţelepciunei politice. Ministrul cul­telor şi instrucţiunei publice, întors din lunga sa călătorie ce a întreprins în străi­nătate şi mai ales în Englitera, s’a grăbit a se duce în mijlocul alegătorilor sei dela Pojon, spre a le face cunoscute resultatele umbletelor sale. Mai nainte de toate prea iubitulu nostru ministru, care ţine aşa de mult ca cultura în patria noastră să fie numai maghiară, arată că problemele unei adevărate politici culturale nu pot să fie resolvate, decât într’un stat democratic, pe când un stat care ar voi să devină un institut de îngrijire pentru slăbiciunile in­dividuale şi interesele de clasă, la urma urmelor singur se va slăbi într’atâta, încât nu va mai avă să apere nici o clasă. Ministrul găsesce mai departe mântuirea naţiei în unirea industriei cu agricultura, în desvoltarea de trebuinţe mai fine, în gusturi mai deosibite şi în muncă inten­sivă. Numai pe această cale Maghiarii vor pută scăpa de rătăciri şi încurcături şi pentru aceasta de sine se înţelege, că tre­buiesc bani. De aceea discursul ministrului Tréfort se poate privi ca un apel indirect la legislaţiune şi poate servi totodată ca expunere de motive la viitorul budget al ministerului cultelor şi instrucţiunei pu­blice. — Toate ar fi cum ar fi, dacă n’am sei, că idea conducătoare în toată acti­vitatea ministrului Tréfort, este idea ma­­gh­iarisărei. Punem sub ochii cetitorilor aprecierile ce fac două chiare străine despre mesagiul d­e deschidere al dietei ungare. „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“ dice între altele: „Alianţa între naţiunea ungară şi marea naţiune germană datează din­­jiua când s’a pus pe capul unui Habs­burg coroana Satului Ştefan. Nu este, precum s’ar părea, numai o operă a în­­tâmplărei că ’i-a fost reservat unui bărbat de stat maghiar, de a arangia şi consolida relaţiunile între noua Germanie şi noua Austro-Ungarie, astfel încât să poată fi în­coronate printr’o alianţă, care deşteaptă admiraţiunea şi — ceea ce poate că este şi mai de însemnătate — respectul lumei. în decursul timpului alianţa cu Germania s’a înrădăcinat tot mai mult în consciinţa politică a naţiunei ungare, astfel că Mo­narchul a ştiut prea bine că poporului un­guresc îi va spune o veste plăcută când îi va spune cuvintele: „Relaţiunile noastre cu Germania sânt cât se poate de intime.“ Aiiarul francez „Le Temps“ se ex­primă în modul următor: „Rusia n’are parlament şi cancelarul german n’are obi­ceiu să iniţieze Reichstagul în politica sa externă; altfel se petrec însă asemene lu­cruri la Dunăre. Mai nainte de a se fi dat o pasiune pentru interpelări în delegaţiuni, presa comentează cu cel mai mare interes omiterea atât de caracteristică în mesagiul ungar, chiar şi a numelui de Rusia şi tă­cerea desăvârşită cu privire la întrevedere.... „Precis şi caracteristic,“ continuă „Temps,“ este limbagiul lui „Pester Lloyd,“ în care după cum se crede, se oglindesce gândi­rea ministrului-president al Ungariei. Acest organ contestă în mod absolut, cum că s’ar

Next