Tribuna, noiembrie 1884 (Anul 1, nr. 161-184)

1884-11-27 / nr. 181

Anul I Nr. 181 Sibiiu, Marţi în 27 Noemvrie (9 Decemvrie) 1884 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 luna 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., Va an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate. Apare în fiecare zi de lucru 10 an 10 fr., 1/a an 20 fr., 1 an 40 fr. ’ Inserţiunile­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 0 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un număr costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Un eveniment istoric. Trecând după catastrofa de la Mohács coroana Ungariei în virtutea dreptului de moștenire la casa de Austria, o parte în­­sămnată din nobilimea maghiară a ridicat pre un oare­care Ioan Zápolya drept con­­tra-rege şi s’a unit pentru susţinerea aces­tui pretendent naţional chiar cu Turcii, cu aceiaşi Turci, care nimiciseră oştirile Ungariei la Mohács. Prin aceasta e indicat firul roşu, care străbate întreaga istorie a naţiunii maghiare. Timp de trei şi jumătate secoli Habs­­burgii n’au avut duşmani, care să nu­’şi fi putut găsi aliaţi în mijlocul poporului maghiar. Turcii au dispus totdeauna, în tot timpul cât s’au luptat cu Habsburgii, de un partid foarte însemnat între Maghiari. Chiar atunci, pe când Prinţul Eugen de Savoia se lupta pentru eliberarea Ungariei de sub jugul turcesc, mare parte din poporul ma­ghiar se afla adunată împregiurul căpe­teniilor de insurgenţi Rákóczy şi Teökeöly, în timpul luptelor religionare şi în deosebi când cu răsboiul de trei(jeci de ani, Maghiarii erau uniţi cu Suedienii şi cu Danezii. Ludovic al XIV, urmind planul de a nimici casa de Austria, a găsit în Un­garia cei mai h­otărîţi aliaţi. Regele Victor Emanuil şi Giaribaldi erau în timpul, când se luptau contra Austriei, cei mai populari oameni în Ungaria. Principele Bismarck, în sfîrşit, omul, care atât de bine stie să tragă folos din slăbiciunile adversarilor sei, voind să frângă puterea casei de Austria în G­ermania, a înaintat după catastrofa de la Sadova drept spre Dobriţîn. Acum, în sfîrşit, a ajuns şi naţiunea maghiară la pacea dorită timp de trei şi jumătate decenii şi, precum ne spunea „Pester Lloyd“ în ziua sărbării răscoalei lui Horia, naţiunea e unită cu regele ei. Aşa este! Dar’ tradiţiunile seculare nu se perd într’un deceniu din sentimentul public al unui popor. Kossuth tot mai trăesce încă, şi abia acum câteva luni, voind a pune în locul actualului imn na­ţional altul mai potrivit cu spiritul public maghiar, un celebru autor maghiar a făcut o parafrasă la imnul lui Rákóczy, şi a fost aplaudat de opinia publică maghiară. Va trebui să mai treacă mult timp pănă­ ce va fi străbătut în toate straturile poporului maghiar convingerea, că suntem­ legate noi popoarele din împărăţia habs­­burgică prin cele mai vitale interese unele de altele şi de dinastia menită de provi­denţă a ţină cumpăna între noi. Nu ne prinde dlar’ mirarea, când îi vedem pe studenţii maghiari intonând în capitala Ungariei cântecul lui Kossuth. Ei dau prin aceasta expresiune unui spirit, care s’a păstrat ca o tristă reminiscenţă din nisce timpuri triste. Astăzi, când regele e unit cu naţiunea şi casa de Au­stria nu mai are nici un duşman pro­nunţat, acest spirit, ori cât de jignitor, e în cele din urmă inofensiv. Cu atât mai mare trebue să ne fie uimirea, când vedem, că în cercuri poli­tice serioase se pune din nou cestiunea, care a agitat ţara timp de trei şi jumă­tate secoli şi pe care o seim resolvată prin încoronarea săvîrşită la 1867. Ne este încă viu în memorie resen­timentul, pe care­­l-a produs întâlnirea dela Sch­iernieviţe în opiniunea publică maghiară. Maghiarii nu uită capitula­­ţiunea dela Világos, şi este un lucru oare­cum firesc să se simtă jigniţi, când îl sciu pe Regele Ungariei aliat al Ţarului mus­­călesc. Aşa este! Mai sânt însă cu toate aceste între Maghiari oameni, care ar fi gata să se unească pănă chiar şi cu Ţarul muscă­­lesc, dacă acesta e duşman al casei de Austria. Precum, sânt acum trei sute cincideci de ani, străbunii au uitat în­frângerea dela Mohács, astăzi sânt între nepoţi oameni gata să uite capitulaţiunea de la Világos, când e vorba de a se sus­ţină faţă cu Habsburgii. Iată ce publică „Correspondence hon­­groise“ la 7 Decemvrie asupra comuni­tăţii de interese a Rusiei şi „Ungariei“ : „De când cu transformaţiunea vechei Austrii în o monarchie dualistă, Austro-Germanii întreţin în Ungaria o agitaţiune sistematică contra Rusiei, Ziarele lor din Viena şi­­fiarele germane din Pesta îi atribue Rusiei cele mai excentrice proiecte. După a lor părere această putere ar fi hotărîtă să nimicească Ungaria şi să stîrpească rasa maghiară. E lucru firesc, că aceste agitaţiuni continue, care durează dela 1867, au adus fructele lor. înainte de această epocă Maghiarii aveau mult mai multe simpatii pentru Ruşi ca pentru Austro-Ger­­mani. Idea unei „resbunări pentru Világos“ e o invenţiune austro-germană. Maghiarii stiu prea bine, că dacă Ruşii n’ar fi venit la 1849, Austria ar fi părăsit Italia şi ar fi strivit Ungaria cu armata lui Radeczky. Altfel Ruşii au fost la 1849 mult mai umani faţă cu honvezii ca Austriacii, şi ei ne protegeau, pe cât puteau, contra cruzimilor lui Haynau şi consortes.­­ Insă simpatiile noastre pentru Rusia nu le veniau Germanilor la socoteală. Trebuia să sea­­mene o ură neîmpăcată între Ruşi şi Maghiari, pentru­ ca ceşti din urmă să se arunce legaţi de mâni şi de picioare în braţele pangermanismului. Această tactică a fost abilă şi a reuşit destul de bine, căci astăzi mulţimea poporului maghiar nutresce o neîncredere extraordinară în ceea ce privesce intenţiunile Rusiei, căci a fost făcută să creadă, că interesele ei şi ale Ungariei pe penin­sula balcanică sînt diametral opuse şi cu desă­­vîrşire inconciliabile. Aceasta e una dintre min­ciunile convenţionale, pe care Nemţii o au re­petat atât de adeseori, încât chiar şi oameni politici serioşi au ajuns în cele din urmă a pune temeia pe ele.­­ Şi în adevăr acest pretins antagonism este o tragere pe sfoară, inventată de Austro-Germani — ad usum delphini. Dacă avem în ţerile de la Balcan interese deosebite de ale Rusiei, avem şi destule in­terese comune. Episcopul Strossmayer, — agentul zelos al Vaticanului, — ne-a lămurit pe din destul asupra tendenţelor şi scopului propagandei cato­lice în ţerile dela Balcan. Curia romană şi o fracţiune a partidei slave la curtea din Viena ar voi să împingă dinastia noastră spre o politică aventuroasă în Orient.­­Acela, care are misiunea de a scoate castanele din foc, e episcopul Strossmayer; el e cel însăr­cinat a realiza întemeierea unei mari Croaţii (compuse din Slavonia, Croaţia, Dalmaţia, Bosnia şi Herţegovina). Acest nou stat s’ar pune în fruntea propa­gandei catolice în Orient şi ar stărui să­’şi ane­xeze Macedonia şi Albania. Atunci apoi peninsula balcanică s’ar afla în aceeaşi situaţiune ca odinioară Germania, unde împăratul Austriei şi regele Prusiei disputau supremaţia. O aseme­nea stare de lucruri ar fi o luptă necurmată (fie pe faţă, fie înfundată) între împăratul slavo-ca­­tolic şi împăratul Rusiei. Precum odinioară în Germania această luptă a mistuit forţele vitale ale monarchiei noastre şi Maghiarii ar vărsa şi­roaie sângele lor pentru o causă, prin care ei n’au decât a perde, chiar şi în caşul unei victorii. Dacă vre­o dată episcopul Stross­mayer ori succesorul său ar reuşi să înfiinţeze Marea­ Croaţie, interesele Ungariei ne-ar impune să susţinem causa Şerbilor şi a Bulgarilor şi să sprijinim pe Rusia în apărarea ei faţă cu pro­paganda catolică. Intr’o luptă politică-religioasă ce s’ar angagia în Orient între papa şi împăratul slavo-catolic de o parte, şi împăratul Rusiei de alta, interesele noastre şi simpatiile noastre se vor afla în partea Rusiei; chiar astădi există un interes capital pe peninsula balcanică, — interesul comun Ru­siei şi Ungariei, care consistă în a îm­­pedeca formarea unei mari Croaţii şi a combate agitaţiunile propagandei catolice. Din norocire Maghiarii încep a simţi că marea lor ură contra Rusiei nu are reson de a fi. . . Cu frica noastră de panslavism facem numai treburile pangermanismului.“ Sânt fără îndoială reprobaţi chiar şi de opiniunea publică maghiară cei ce vor­besc astfel. Simpla reprobare nu e însă destulă. Cât pentru noi, ne mărginim deocam­dată a întreba: N’ar fi oare un lucru mai firesc ca Maghiarii să caute simpatiile Ro­mânilor decât pe ale Ruşilor? Din dieta Ungariei. Reproducem vorbirea deputatului naţional­­săsesc, Carol Wolff, ţinută la 2 i. c. n. şi a deputatului român-naţional Vincenţiu Babeş, ţinută în şedinţa din 4 i. c. n. în dieta Ungariei cu ocasiunea desbaterilor asupra budgetului. Dr. Wolff: „Onorată dietă! Energiei vînjoase a domnului ministru de finanţe ’i-a succes a micşora în preliminarele de stat pentru anul 1885 deficitul la 11 Va milioane, sau, — dacă computăm şi vîndările bunurilor de stat şi împrumutul destinat pentru amortisarea datoriilor de stat, — la 32 milioane florini. Conversiunea rentei s’a făcut, o parte, deşi modestă, a dato­riei de rente s’a plătit în ţeară; de sine se în­ţelege, că acest resultat nu e o dovadă despre sporirea capitalului în ţeară, ci e o urmare a dărilor pe carnete a casselor de păstrare de 10°/0, deoare­ce singuraticii capitalişti capitalele lor atacate prin dările pe carnetele casselor de păs­trare, ’şi le-au depus mai bucuros în obligaţiuni de rente libere de contribuţie. Dar’ îmbunătă­ţirea stării financiare atât de mult accentuată de către dl ministru de finanţe, succesul ei fictiv, e răscumpărat pe un preţ scump. Decrescerea deficitului economic de stat stă în legătură cu sporirea deficitului economic poporal. Puterile de producţiune din ţeară sunt jertfite politicei noastre financiare. Economia de câmp e ame­ninţată de o crisă în urma presiunii puternice a concurenţei externe. Grâul rusesc, american, australian şi cel de India, alungă afară de pe piaţele europene grâul şi fauna, ungurească. Pre­ţurile scădute ale cerealelor, cari desigur vor mai scade prin importul de preste mare, vor face aproape imposibil exportul cerealelor ungare. Şi ce s’a lucrat pentru a combate primejdia acestei concurenţe şi pentru a face mai apte de concu­renţă pe pieţele europene productele agricole ungare? Darea de pământ în Ungaria e mai mare ca în ori­şi­care dintre ţerile concurente amintite. Tarifele de transport pe căile ferate şi pe apele ungare sunt mai mari ca altundeva.. Legislaţiunea a îngrijit şi aci pentru urcarea taxelor de transport prin introducerea contri­buţiei pe transport. Mai departe creditul s’a scumpit tare prin introducerea dării mari pusă pe capitale şi cassele de păstrare, ce trebue să fie purtată de cătră clasele producente ce caută credit şi prin urmare şi de cătră economul ungar şi trebue să fie calculată în spesele producţiunii. Dl ministru de instrucţie a declarat, că e convingerea sa firmă, că statul ungar ar trebui să se ruineze dacă nu s’ar preface în stat in­dustrial. Dar’ ce se întemplă pentru a pune aci basa unei industrii puternice ? Industria noastră patriotică se ruinează. Industria de fa­brică austriacă ce ’și-a sciut asigura un monopol prin vămile mari plătite de consumenţii ungari şi austriaci ne ruinează ramul nostru indigen de industrie. Curagiul pentru a face întreprinderi nouă, în locul celor vechi ce merg spre decădere, ne lipsesce, întru adevăr, cine stie, că din câş­tigul seu bruto trebue să plătească l0°/0 dare de câştig, care cu arunca general 13­3 percente; cine scie mai departe cum organele financiare se silesc a scoate, vexând întreprinderile indus­triale, cifre mari de contribuţiune pentru­ ca să câştige premiile excrise de dl ministru de finanţe pentru oficialii de dare zeloşi, acela trebue să fie foarte nepriceput pentru­ ca să se poată resolva a întreprinde o luptă de concurenţă cu industria străină neîngreunată cu contribuţie mare şi pre­­văzută cu capitale mari. Spesele producţiunii abstrăgând de la dările enorme, se mai ridică prin nesiguritatea şi ris­cul administraţi­unii şi a deprinderii de drept. Voiesc să avizez numai la un lucru: justiţia în Ungaria cere anual suma rotundă de 10 milioane, dar­ taxele şi timbrele aduc statului mai mult de 20 milioane. Aceasta e în contrazicere cu toate prin­cipiile unei administraţiuni şi politice financiare. (Aprobări). E cu dreptul şi în general recunoscut că partidele litigante au de a-­şi plăti înseşi spe­sele procesului, dar’ nu se mai poate auzi ca statul să facă un gheşeft de venite şi un isvor de percepţiuni din deprinderea justiţiei, după cum o face aceasta Ungaria. Cu acest fiscalism, care năvălesce asemenea unui Samum pustiitor şi prădează totul, ne în­tâlnim pretutindeni, încă şi acolo unde conform legii nu ar trebui să existe. Fonduri, cari ser­vesc spre scopuri de cultură şi desvoltare sunt îngreunate cu dări sau cu aşa zisul echivalent, comunele orăşenesci trebue să plătească statului l0°­0 dare de câştig din veniturile lor destinate pentru administraţiune şi pentru scopuri publice în interesul statului. Dacă aşadară dlui ministru de finanţe ’i-a succes a micşora deficitul cassei statului, — acest re­sultat s’a ajuns pe conta puterilor de producţiune ale ţerii. O mulţime de ruine sau morminte de economii private arată clar calea pe cară s’a putut dobândi acest resultat. De mai ţine acest resultat sau se forţează şi pe viitor, vor urma alte jertfe număroase. Puterea de a plăti a statului s’a susţinut pănă acum pe preţul bancheratului a multe existenţe singuratice. Cei căzuţi fără nici un renume, cari ’şi-au aflat moartea economică

Next