Tribuna, decembrie 1884 (Anul 1, nr. 185-207)

1884-12-08 / nr. 190

Anul I Sibiiu, Sâmbătă în 8/20 Decemvrie 1884 Nr. 190 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 10 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru Romania și străinătate: V* an 10 fr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile 5 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un immer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. . 'V- « Sibiiu, 7 Decemvrie st. v. .i'i -■ kpare mintea, ori este inima ceea purtări^ omului în m 1 bieţii ? «cu tqjţii, cu tăi porrîirile ,ta, . şi nimeni, nu se poate pte ale vieţii ditare, ear’ ;ttmei*)5rn^'i covîrşitoare. c în/asistă lume stăpânită de legi neindurate • nu este întâmplător, și gândul, aceastift mirtune a creaţiunii, nu se ivesce nici el în sufletul omenesc fără ca să se fi petrecut*" mai nainte ceva ce ’i-a făcut ivirea tot atât de organic necesară cum este căderea picăturii de ploaie. Ear’ ceea ce dă nascere gândului e totdeauna simţemântul, pornirea ce ne cuprinde adeseori fără de veste, fără ca să ne putem da seamă prin ce anume a fost ea stîrnită în noi. Fapta omenească e fără îndoeală o manifestaţiune a voinţei omenesci, ear’ voinţa bine stabilită este un resultat al cumpănirii motivelor, însă nu cumpănirea e ceea ce se iveste mai nainte în om, ci pornirea spre faptă. Te simţi deodată pornit spre o faptă, cuprins de o dorinţă, minat în o direcţie hotărîtă, şi abia atunci, când o simţi aceasta, stai pe gânduri şi te întrebi: Cum am ajuns să o doresc, să o voiesc aceasta, este oare bine, e potrivit cu interesele mele să fac aşa şi cum anume trebue să încep şi cum să urmez, pentru ca fapta să fie adecvată cu voinţa mea ? Voim mai nainte şi abia după ce am ajuns apoi începem a ne chibzui, dacă este bine cum voim. Şi puţini numai sunt oamenii care în cele mai multe împregiurări ale vieţii pot să-şi dea seamă, de ce vor ceea ce vor şi dacă e bine ori nu să voiască aşa, şi nici un om nu este, care în toate împregiurările vieţii să-şi poată da seama despre aceasta. Oricât de luminată ar fi, mintea omenească e mărginită; singură inima simte în toate împregiurările, şi atunci, când judecata nu mai poate străbate tainele vieţii, nu mai e decât sentimentul de conservare, care determină faptele noastre. Mergem orbiş în o direcţie hotărîtă, fără ca să ne mai putem da seamă de ea, minaţi numai de dorul nostru de viaţă. Şi întocmai precum stejarul scie să adune în el tot ceea ce în preajma lui poate să-i sporească vieaţa, omul trainic simte totdeauna ceea ce îi privesce, car’ cel predestinat la peire voiesce în mod fatal în toate împregiurările ceea ceea ce îi este spre stricare. Şi ceea ce se petrece în viaţa oamenilor în dimensiuni mici, ia dimensiuni mari în viaţa popoarelor. Având aceleaşi interese şi trăind sub aceleaşi împregiurări mii şi mii de oameni, se simt de odată porniţi spre aceleaşi fapte, cuprinşi de aceleaşi dorinţe, minaţi orbiş în aceeaşi direcţiune: e oare pe lumea aceasta om cu mintea întreagă, care ’şi-ar închipui că poate să oprească mii şi mii de oameni în loc, după ce ei sânt odată porniţi într’un fel? Stabilită odată pornirea, nu ne remâne decât să ne dăm seamă, care sânt împregiurările ce-au produs-o şi care consecuenţele, pe care ea poate să le aibă; dacă consecuenţele pot să fie bune, mergem cu curentul spre ele, dar dacă nu, intuim a slăbi pornirea prin înlăturarea căuşelor ei. Astfel Principele Bismarck s’a folosit de curentul naţional german stabilit odată spre a scoate la capăt unirea Germaniei, dar’ îşi dă silinţa să slăbească curentul socialist prin înlăturarea căuşelor ce ’l-au produs. Sânt acum vre-orece z jire s’a manifestat în mijlocul nostru un curent ce pare în felul lui de acum cu totul nou şi pe care nimeni nu se poate crede destoinic de a-’l stăpâni. Trebue să ne dăm seamă, cum s’a produs el şi unde poate să ne ducă. în urma faptelor petrecute în curgerea celor din urmă două secole s’a înrădăcinat în poporul român simţimântul, că Maghiarii vor să-’l piardă, iar „împăratul“ îl ocrotesce. Alt duşman afară de Maghiari nu stiu Românii, nici altă ocrotire decât Tronul. Noi, clasa cultă română, oameni cu vederi mai largi, care cunoascem trecutul şi popoarele ce ne încungiură mai pe departe, noi am simţit însă, că sânt pentru noi duşmani şi mai aprigi ca Maghiarii şi că sânt cu putinţă împregiurări, în care numai uniţi cu Maghiarii ne vom pută susţină. Şi timp de câteva decenii s’a lucrat la noi pentru propagarea în popor a acestui simţimânt de identitate de interese vitale, şi ori cât de acute ar fi fost conflictele de interese, nici odată Românii nu s’au unit cu nimeni decât cu „împăratul“ contra Maghiarilor. Acum se ivesce deodată un alt curent în mijlocul clasei culte române. Tinerii români din Budapesta se intrunesc cu cei sârbi şi cu cei slovaci la un banchet de înfrăţire, emit idea, că noi Românii trebue să ne unim contra Maghiarilor chiar şi cu Slavii, cei mai periculoşi dintre vecinii noştri, şi, ceea ce este important, ei sânt aprobaţi de opiniunea publică română, atât de hotărît aprobaţi, încât numai cu sfială putem să punem întrebarea: e oare bună idea emisă ? este oare bine pentru noi şi pentru ţeară să ne unim cu Slavii contra Maghiarilor? Bine ori rău, ni se răspunde, destul că este un lucru resultat cu necesitate organică din politica urmată de guvernul Ungariei. Maghiarii ei înşişi ne-au împins spre Slavi; ei au produs şi întărit în poporul român înclinarea de a se uni cu or şi cine contra lor, nu ne rămâne decât să mergem cu curentul, pe care ei ’l-au produs. După cele ce s’au petrecut şi se mai petrec la Cluj ar fi o încercare zadarnică, dacă ne-am pune să-’i facem pe tinerii români să înţeleagă cât de periculoasă poate să devină pentru noi tovărăşia cu Slavii. Sânt preocupaţi şi resping ori şi ce sfat în această direcţiune. Au fost insultaţi de colegii lor maghiari, li s’a făcut nedreptate din partea profesorilor sei maghiari, societatea maghiară, în mijlocul căreia petrec, ’i-a respins, ’i-a înstrăinat, le-a făcut viaţa nesuferită; astfel s’a produs în ei un resentiment atât de puternic faţă cu tot ceea ce este maghiar, încât nu mai sânt argumente destul de tari pentru înfrânarea lui. Adeseori pornirile firesci au ajuns în suflet la o stăpânire atât de covîrşitoare, încât omul îşizice: Chiar rău să fie, aşa trebue să fac. La o asemenea stăpânire covîrşitoare a ajuns în inimile celor mai mulţi tineri români resentimentul faţă cu Maghiarii. Şi nici că se putea altfel. Intoleranţa maghiară trebuia neapărat să producă în cele din urmă efectele ei firesci. Unde oare în lumea aceasta s’a mai aucjit, ca un popor întreg să fie atât de puţin stăpân pe el însuşi, încât pretutindenea şi în toate împregiurările să se dee de gol, manifestând adeseori în mod foarte brutal mânia, de care se simte cuprins, când alţii vorbesc în limba lor? Mai e oare cu putinţă să judecăm fără de preocupare, să ne chibzuim, să ne dăm, ca oameni cu minte, seamă despre ceea ce este ori nu este bine, când puţinilor Români ce se află în funcţiuni de stat le este oprit a vorbi în public românesce ori a întreţine relaţiuni cu alţi Români, ba chiar oameni cu desăvîrşire neatenuaţi sânt expuşi la insulte, dacă se incumătă a vorbi românesce, unde se află şi Maghiari de faţă, cum li s’a întâmplat celor doi tineri români în Cluj, fiind-că s’au incumătat a număra carambolele pe românesce ? Ear’ ceea ce se petrece la Cluj, se petrece şi la Sătmar, şi la Oradea-mare, şi la Arad, pretutindenea unde Maghiarii se simt mai la ei acasă. Manifestaţiunea de înfrăţire din Budapesta nu s’a ivit ca din senin. încă de mult urmează a se produce în spirite înclinarea din ei în di tot mai puternică spre o manifestaţiune antimaghiară, şi abia câteva săptămâni au trecut de când cu tămbălăul studenţilor maghiari în cestiunea serbării lui Horia şi Cloşca. Li s’a făcut atunci un fel de dreptate studenţilor români, dar’ relaţiunile dintre ei şi colegii lor maghiari au rămas încordate, şi n’a mai trecut cufara de „evenimente“, la tot pasul ei au fost insultaţi de colegii lor maghiari. Era oare cu putinţă ca prin aceasta să nu se producă o apropiere între elementele nemaghiare de la universitate ? — „Uite! — trebuiau să le aiică Românilor Sârbii şi Slovacii, — tot astfel, ca vouă, ne merge şi nouă, tot astfel ni se face şi nouă viaţa nesuferită. într’o seară mai mulţi studenţi, Români şi Sârbi, petreceau, adunaţi din întâmplare, într’un local public din Budapesta. Câţiva Maghiari, vreo patru-cinci, nu însă studenţi, ci oameni din societatea bună, advocaţi, aflându-se şi ei de faţă, se scandalisează de îndrăsneala Românilor şi a Sârbilor de a vorbi chiar în capitala Ungariei unii românesce, ear’ alţii sârbesce. Ei sânt traşi la răspundere şi după ce spun, că sânt unii Români, ear’ alţii Sârbi, li se pune în vedere, că în „Magyarország“ nu sânt nici Români, nici Sârbi, ci numai Maghiari. Românii şi Sârbii răspund, ce-or fi răspuns. Maghiarii îi insultă: scena se termină cu o încăierare, cu un „scandal de cafenea.“ Şi câte de aceste se vor mai fi petrecut prin Budapesta şi prin alte oraşe ale Ungariei pănă ce s’a produs apropierea între studenţii români, cei sârbi şi cei slovaci. Apropierea între elementele nemaghiare din ţerile supuse coroanei ungare s’a produs încetul cu încetul sub presiunea spiritului de intoleranţă ce străbate întreaga societate maghiară, o recunoascem aceasta. Nu e însă mai puţin adevărat că trebue să ne punem întrebarea: e oare noul curent o norocire ori o nenorocire pentru noi ? JOI * TQT: „ Trăc Procesul „Observatoriului.“ (Urmare.) Apărătorul Francisc Frühbeck: Nu sunt în posiţie de a pute judeca hotărît ce impresiune a făcut pertractarea de până acuma cu deosebire desvoltările, desluşirile şi împărtăşirile asupra domniilor-voastre, judecătorilor sei. Dacă însă îmi este permisă o conclusiune dela părerea mea proprie întărită în decursul pertractării de astăzi, despre starea causei clientului meu, la părerea d-voastre, — apoi doar’ voiu pute da expresiune convingerii pentru mine foarte liniştitoare, că clientul meu nu va mai avă să se teamă întru nimic din partea cualificaţiunii mele de apărător mai mult ca modeste. Această convicţiune e resultatul examinării mele riguroase făcute asupra articolului incriminat, în care eu nu am aflat nimic, chiar nimic, din ce să se poată formula o acusă. Această convingere a mea se întăresce în un mod nu neînsemnat chiar prin actul de acusare — cerendu-mi scusă pentru iubirea mea de adevăr —fie prin pledoarul dlui acusator. Reese adecă atât din actul de acusare, cât şi din pledoar cu toată certitudinea că intenţiunea de a acusa — e lipsită cu totul de posibilitatea motivării acusei. Propusul de a acusa — determină pe dl acusat de a cualifica articolul incriminat şi cu deosebire singuraticele posiţii ale aceluia astfel, încât deosebirea dintre cuprinsul verbal şi înţelesul articolului şi între explicarea procuraturii de stat se află în disonanţă. Intenţiunea de a acusa — răpesce cu sine pe dl acusator încât, cum săfie numai spre a mă exprima mai domol — susţine unele, ce între împregiurările de faţă nu se poateficecetesce unele din articolul incriminat — sau dice din el — ceea ce în faptă nu se cuprind el. Lipsa posibilităţii de a motiva acasa e însă atât de bătătoare la ochi, încât — pelângă toată cualificaţiunea neexactă şi prelungă toată interpretarea necorespundetoare a articolului incriminat dl acusator nu e în stare a constata criteriile vreunei fapte penale, şi cu atât mai puţin a acelei fapte, pentru care el îl face responsabil pe dl Bariţiu pentru articolul incriminat provocându-se la§. 172 al codului penal, îmi voiu lua voie a supune unei examinări enunciaţiunile dlui acusator în amândouă direcţiunile, cercetând totodată dacă cuprinsul articolului incriminat e astfel format, încât dl Bariţiu pentru responsabilitatea luată pentru acest articol trebue sau nu să fie declarat de vinovat în înțelesul §. 172 al codului penal?