Tribuna, ianuarie 1888 (Anul 5, nr. 3-24)

1888-01-16 / nr. 11

fr** FOIŢA „TRIBUNEI“. Cinci septemâni în Icaion. — Roman. — De Jules Verne. (Urmare­) Capitlul III. Prietenul doctorului. — De unde datează prietenia lor. — Dick Kennedy în Londra. — O propunere ne­așteptată și neliniștitoare. — Un proverb de slabă mân­gâiere. — Câteva cuvinte asupra registrului de martiri ai Africei. — Avantagiile balonului. — Secretul doc­torului Fergusson. Doctorul Ferrgusson avea un prieten. Nu un alter ego, o copie da pe sine, căci între două fiinţe pe deplin identice nu poate exista prietenie, însă deşi ei erau înzestraţi cu însu­şiri, aplecări şi temperamente diverse, trăiau totuşi, Samuil Fergusson şi Dick Kennedy, intr’o armonie completă şi divergenţa dintre dînşii nu-’i gena de loc. Ba din contră. Acest Dick Kennedy era un Scoţian în adevăratul înţeles al cuvântului, franc, reso­lut, cu inima în dinţi. El locuia în orăşelul Leith, aproape de Edinburg, de „afumata capitală“. Din când în când era pescar, dar’ pretutindenea şi totdeuna vânător pătimaş; un lucru, care n’are să ne uimească la un fiu al Caledoniei, care e dedat să colinde toate piscurile munţilor ţerii sale. El era vestit de un puşcaş admirabil; nu numai că puşca glonţul pe un tăiş de cuţit în două, dar’ îl despica în două jumătăţi atât de egale, încât cumpănindu-le nu se putea afla o deo­sebire sensibilă între ele. Fisionomia lui Kennedy sămăna mult cu a lui Halbert Clendinning, așa după­ cum ni­’l-a descris Walter Scott în „Mănăstirea“ sa. Mărimea lui întrecea 6 urme engleze; plin de amabilitate şi delicateţă, părea înzestrat cu o forţă de Ercul; faţa lui negrită de ar­şiţa soarelui, ochii negri ca corbul, curagiul natural şi foarte pronunţat, în sfîrşit ceva bun şi măduvos în figura lui întreagă, — îl făceau pe Scoţianul acesta foarte simpatic. Amicii au făcut cunoscinţă în India, pe timpul când aparţineau ambii aceluiaşi regi­ment; pe când Dick vâna după tigri şi ele­fanţi, Samuil vâna la plante şi insecte; fiesce­­care putea să­­fieă că este dibaciu în trebu­rile sale; şi multe plante rare ajunseră în mâ­­nile doctorului, plante ale căror obţinere era tot atât de primejdioasă ca ceea a doi colţi de elefant. Aceşti doi amici tineri n’au avut nici când prilegiul de a-’şi scăpa reciproc viaţa, nici de a-’şi face servicii mutuale. De aci neclătita lor prietenie. Soartea­’i despărţise câte odată, dar’ simpatia îi uni totdeuna iarăşi. Dela reîntoarcerea lor în Anglia încoace fură adese­ori despărţiţi prin călătoriile depăr­tate ale doctorului; dar’ când se întorcea acesta nu neglijea nici când să petreacă la amicul său scoţian câteva săptămâni, fără de a aştepta să fie rugat. Dick vorbia atunci de trecut, Samuil se cugeta la viitor; unul privia înainte, altul îna­poi. De aci spiritul neastâmpărat al lui Fer­gusson şi deplina linişte sufletească a lui Ken­nedy. După călătoria sa în Tibet nu mai vorbi doctorul aproape doi ani de (Jfie nimic de călătorii noue. Dick­­ficea­ că boldul lui după voiagiuri și apetitul aventurier ’i­ s’au mai stâmpărat. Și el era încântat de aceasta. Mai cu­rând ori mai târziu ’i-ar fi dat de cap, — cugeta el; ori­cât să fii dedat cu oamenii to­tuşi nu poţi umbla nepedepsit între antropo­fagi şi animale sălbatice. Kennedy îşi da deci toată silinţa să-­l înduplece pe Samuil, de a se aşocia acum odată, de­oare­ce a făcut des­tul pentru sciinţă şi prea mult pentru recu­­noscinţa omenească. Doctorul se mărginia a nu răspunde ni­mic la toate aceste; el rămase cu gândurile sale, apoi se ocupa cu socoteli tainice, petre­­cându-­şi nopţile cu probleme matematice, ba făcea experimente cu niste mașini curioase, asupra cărora nimeni nu își putea da seamă. Era evident, că o idee mare dospia în creerii lui. — Cu ce naiba își bate capul? — se întreba Kennedy, când îl părăsi prietenul seu spre a se întoarce în Ianuarie la Londra. O înțelese într’o dimineață din articolul lui „Daily Telegraph“. — Pentru D­iteu sfântul! — exclamă el, — omul acela e nebun! Să treacă Africa cu balonul! Numai asta m i-a mai lipsit! Şi cu asta­­şi-a frământat el doi ani de­­file creerii! în locul acestor semne de exclamaţiune să-­şi închipuească stimatul cetitor nişce pumni dirigenţi precis în capul lui propriu şi îşi va pute face o idee asupra gesturilor, ce făcea bravul Dick când vorbia astfel. Când bătrâna lui econoamă, credincioasa Elsbeth, voia să-’l convingă, că e și o amă­gire posibilă, el răspunse : — Eh, îmi cunosc omul. Nu seamănă asta pe deplin cu dînsul ? A călători prin văz­duh ! Acum a devenit jaluz chiar pe vulturi! Nu, asta nu poate să fie; voiu căuta să-’l îm­­pedec cu ori­ce preț. Ei, căci dacă ’l-ai lăsa, s’ar sui într’o bună dimineață pănă în lună! încă în ziua aceea merse Kennedy, de jumătate neliniștit, de jumătate iritat pănă la gara dela „General Railway“ și dimineața ur­mătoare sosi la Londra. Trei sferturi de oară în urmă îl scoase o droşcă înaintea casei modeste a doctorului de pe Sohr square Greek street; el trecu ne­­genat prin antisambră și se anunță însuși bă­tând de cinci­ ori după­olaltă în ușă. Fergusson îi deschise. — Dick? — Zise el, fără de a fi prea surprins. — El însuși, — răspunse Kennedy. — Ce fel ? tu ești în Londra, acum pe timpul vânătoarelor de iarnă? — Sunt în Londra. — Și ce cauți tu aci ? — Vreau să împedec o nebunie ne­mai aucjită. — O nebunie ? — îl întrebă doctorul. — E adevărat ceea­ ce scrie foaia? — răspunse Kennedy, în vreme­ ce îi desfăcu nu­mărul din „Daily Telegraph“. — Ah, despre aceea vorbesci ? Jurnalele sunt foarte indiscrete. . . . Dar’ poftesce de secji, iubite Dick. — Nu voiu să șed. Tu ai deci intenția serioasă de a face această cale? — Sigur. Pregătirile mele sünt tocmai în toiul lor, și eu. . . . — Unde’s pregătirile tale, ca să le sfarîm în bucăţele, unde’s ca­se le prefac în praf? Nobilul Scoţian se irită foarte serios. — Liniştesce-te, iubite Dick, — continuă doctorul; înţeleg iritaţiunea ta. Te-ai supărat pe mine, de­oare­ce nu ’ţi-am comunicat încă nouele mele proiecte. — El le numesce proiecte noue! — Am fost prea ocupat, — reflectă Samuil, fără de a ţine cont de întreruperea Anul V ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/i an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 1® fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., 1/s an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: 1/4 an 10 franci, 1/2 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Sâmbătă 16/28 Ianuarie 1888 Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cm. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Ce fac Maghiarii şi ce ar fi trebuit să facă. IV. în discursuri academice, în discur­suri politice, în articole de ztare şi în multe alte chipuri, nu oameni de toate filele dintre compatrioţii maghiari, şi, ceea­ ce încă are se însemneze ceva, nu arare­ori, au susţinut, că în Ungaria conducerea politică aparţine naţionali­tăţii maghiare. Când înse bărbaţii politici maghiari vorbesc sau scriu despre Ungaria, în­ţeleg toate ţerile câte se ţin de coroana ungurească. Acei bărbaţi politici maghiari nu numai că aşa înţeleg ei noţiunea Un­gariei, ci ei iau foarte în nume de rău ori­­şi­cui, dacă fie într’un toast, fie într’un discurs sau şi într’un articol de face menţiune de Bănat, de Crişana, de Marmaţia. Şi se turbură înfricoşat, când aud de Ardeal sau de Transilvania. Se vede că numirile aceste din urmă, deosebit, genează foarte mult. Genarea aceasta însă nu se poate ex­plica altcum, decât’prin asociaţiunea de idei, care le aduce aminte de auto­nomia Transilvaniei şi prin groaza ce le causează idea despre autonomia aceasta. Ca­ şi­ când printr’însa şi din causa dîn­­sei ar avă să se risipe împărăţia ma­ghiară. Cu toate aceste Românii, care au cu totul alt temperament şi nu preocu­pat ca al compatrioţilor maghiari, nu credem că ar face o posiţiune serioasă Maghiarilor în ce priveste conducerea ce­­şi-o aroagă. Românii de­sigur îşi vor zice: cine e vrednic de conducere conducător să fie. Aceasta e şi lu­cru firesc. Când aruncă omul privirea, fie şi numai fugitiv, pe o chartă a ţeri­­lor unguresci împărţită după naţionali­tăţi, află o constelaţiune, care pare a justifica arogarea compatrioţilor maghiari de a fi conducători. Căci vede sus la meartănoapte o fâşie, care indică pe Slovaci şi Ruteni ca locuitori compacţi ai ţinutului aceluia. La răsărit, unde se gată Rutenii, se începe altă fâşie lată, care la răsăritul ţerilor unguresci între Carpaţi şi Tisa se întinde spre meacjfuji pănă jos la Dunăre şi Carpaţii de meailăcji şi care representă pe Români. La meacrăc­i altă fâşie, care representă pe Serbo-Croaţi şi pe Slavoni, la apus a patra fâşie, care representă pe Ger­mani, în mijlocul acestora se află co­loarea, care representă pe Maghiari. Este adevărat, că partea cea aco­perită cu coloarea dedicată naţionalităţii maghiare şi, care chartografii guvernului unguresc ,şi-au dat silinţa a o întinde cât se poate de mult, e presărată mai mult ori mai puţin cu stele şi steluţe, mai mari şi mai mici, de colori germane şi slave. Ceva mai mult preserată ca partea, care e colorată cu coloarea română, cu stele şi steluţe germane şi maghiare, afară de partea săcuească. Impregiurarea aceasta însă nu schimbă constelaţiunea, conform cărei elementul maghiar este în inima ţinuturilor unguresci. Deci, dacă constelaţiunea geografică ar fi sin­gură normativă în cestiune de condu­cere, aceasta fără îndoeală ar aparţină numai Maghiarilor. Numai cât pentru conducere, dacă are să fie salutară, nu ajunge constela­ţiunea geografică. Turcia ar trebui după situaţiunea geografică a capitalei şi re­­sidenţii sale şi în legătură cu aceasta a ţerilor ce le-a dominat şi le mai domi­­nează, să fie cea dintâiu împărăţie pe faţa pământului. Justitia est regnormn fundamentum, nu este o trasă banală şi dacă este un­­deva aplicabilă este şi acolo unde e vorba de conducere într’un stat politic. Un organism politic, ca ori­şi­care alt organism: bisericesc sau social, dacă va lipsi dreptatea dintr’însul, este ca şi clăditura pe nisip. Va dura şi el un timp oare­care, însă la­­ cea mai de aproape tempestare sau cutremur este în pericol a se risipi. Lângă dreptate mai trebue stăru­inţă energică şi înţeleaptă, vederi largi şi cultură înaltă. Nu avem de gând a ne opri aici, ca să analizăm, dacă conducătorii ac­tuali ai statului unguresc sunt înze­straţi cu însuşirile atinse. Din cele scrise în numerii precedenţi cetitorii încă au avut o pasiune a conclude: in­­trunesc conducătorii actuali ai statului unguresc sau nu întrunesc însuşirile pentru conducere, se înţelege, ca con­ducerea să fie salutară pentru toată su­flarea din statul unguresc? în special şi între alte multe, ve­rificarea alegerii deputatului Hollaky în cercul electoral al Băii-de-Criş, din fostul comitat al Zarandului, ne arată întrucât conducătorii actuali se silesc a face, ca în statul unguresc justiţia­­să fie fundamentul statului sau regatului (regii) ce conduc. Dar, ca să nu apară că suntem preocupaţi, fiindcă Român este contra­candidatul lui Hollaky, Petru Truţa, să vedem şi în alte părţi, dacă se mai găsesc oameni, dela care să audă voci asemenea celor­ ce se aud dela noi ? Nu ne ducem departe înapoi. Pu­nem mâna, aşa­­jicând, cu ochii închişi şi iată ce putem scoate la iveală, în „Das deutsche Adelsblatt“ din Berlin s’a scris cu ocasiunea iubileului episcopului ev. Dr. Deutsch, în Decemvrie an. tr. următoarele: „Legea despre naţionalităţi­ din 1868, care ar avea să garanteze naţiunilor din Un­garia dreptul de egalitate, este înlăturată de partidul dominant şi încât priveste biserica şi şcoala. Partidul acesta tolerează numai şcoale maghiare de stat, pe când guvernul prin lege este dator a crea şcoale de aceste şi pentru naţionalităţile celelalte. Da, şovi­nismul merge şi mai departe. Ceea­ ce, afară de Rusia, în nici un stat civilizat nu se mai întâmplă, în Ungaria şcoalele confesionale ale celorlalte naţionalităţi, susţinute din mijloacele lor proprii, se reorganisează (din partea guver­nului maghiar, Red. Tr.) şi suprimă în mod rafinat.........“ Şi „Post“ din Berlin, un diar cu­noscut de organ al cancelarului Bis­marck, vorbesce de „conducătorii“ sta­tului unguresc în termini aspri, împu­­tându-le pre lângă arte şi fanatism po­litic. „Alig. Zeitung“ din München, de asemenea un organ de prima im­portanţă în Germania, în decursul lunii curente, într-un articol întitulat „Austria şi Rusia“, se ocupă cu „conducătorii“ statului unguresc, deşi numai per tan­­gentem. Scriind despre „memoria cea scurtă a politicilor austriaci“, articolul amintesce de unele descoperiri privitoare la acultarea Bosniei şi Herţegovinei, fă­cute în 1870 —1874 şi diferenţa ve­derilor austriace şi rusesci încât pentru aceste acuisiţiuni. Diferenţa însă, afirmă articolul, este o treabă maghiară, din care însă, crecem noi, se vede cât de mărginit văd conducătorii noştri. Pen­­tru­ că „treaba“ aceasta are să fie causa răsboiului din anul viitor (acesta?) N’am depins, am desemnat numai în schiţe, sau mai adevărat, în conturi, şi cu toate aceste nu ne îndoim, că ce­titorii pricep cât le lipsesce celor­ ce-­şi aroagă rolul de conducere pentru­ ca în adevăr să fie capabili de a fi condu­cători. Cum­ că nici ei nu sânt în clar de­spre însuşirile recerute, ca să fie apţi de conducere, o dovedesc la toate ocasiu­­nile. Un cap al unui guvern, dela care se poate cere, ca la toată întâmplarea să stee deasupra partidurilor, dacă vine şi cerşesce dela Iaşi alipirea la ori­­şi­care dintre partidurile maghiare, a pus sigilul pe atestatul ce singur ’şi­’l-a dat. Va să­u’ca, compatrioţii maghiari pre­tind conducerea,­­şi-o aroagă chiar, însă nu pentru salatea popoarelor din ţerile unguresci, ci pentru a se contopi toate în poporul conducător, fie în ori-şi­ care partid al acestuia. în zadar vin argaţii oficioşi şi, pen­tru variaţiune, aseamănă constituţiunea ungară cu cea republicană a Statelor- Unite din America-de-Nord, pentru­ că nu mai prinde. Republica din America­­de-Nord, nu ne poate nouă, popoa­relor din ţerile unguresci servi de mo­del, fiindcă alta a fost desvoltarea sta­tului în ţerile unguresci şi alta cu totul este desvoltarea republicei din Statele­ Unite nord-americane. Deci, unde în­cape asemănare între regatul unguresc şi republica nord-americană ? Acolo fe­­deraţiune de staturi suverane, cu legis­lativă, administraţiune şi justiţie pro­prie şi aici o centralisaţiune nenaturală, încât d­­e­ un biet de pod peste un rîu sec nu se poate repara fără de aprobarea unicului guvern central pen­tru toate ţerile unguresci. Argaţii oficioşi, să nu creadă cineva, că asemănând ţerile unguresci cu Statele­ Unite au cugete serioase. Preste tot ei nici­odată nu fac, nu scriu ceva serios. Ca oameni, căror acii li se demandă una, mâne alta, lor tot una le este dacă asea­mănă când cu Francia, când cu Anglia, când cu Germania ţerile unguresci, numai cu Rusia să nii le asemene, unde de altmintrelea încă sânt popoare diverse şi „fericite.“ Prohibiţiunea aceasta se ex­plică de sigur din temerea, ca nu cumva asemănarea cu Rusia să afle totuşi oameni cre­atori. Motivul cel mai puternic însă, care ne face să credem că argaţii ofi­cioşi nu sânt serioşi când vorbesc şi scriu este, că şi stăpânii lor fac ase­menea. Cum ar fi oare când totuşi am în­treba pe „Kolozsvár“, dacă stă el pe ceea­ ce a scris Dózsa Daniel în primul de alaltăieri ? Şi dacă mai departe am zice, noi nu pretindem state federate suverane ca în America, noi ne mul­ţumim cu Ardealul autonom, cu admini­straţiune naţională a naţionalităţilor, după­ cum sânt situate în regat, cu limbă naţională în representanţa ţerii din Ar­deal şi limbă naţională facultativă în parlamentul central şi apoi să fiţi con­ducători în soirea Domnului! Ce indignaţiune de atâta cutezanţă zugrăvită pe feţele „alcătuitorilor de sta­turi“ ! Fiindcă compatrioţii maghiari nu se pot hotărî a se convinge, că dacă nu erau dinasti, ca Ştefan I, care se­’i scie pe Maghiari nu numai înfrăna, ci şi în­frânge, anevoe s’ar fi ales ceva din re­gatul unguresc. Şi aşa, adecă cu dinasti energici, şi nu s’a putut ca unii, şi încă dintre cei mai buni, siliţi de neastâmpărul na­ţional al compatrioţilor maghiari să nu facă câte un pas greşit. Carol Robert şi Matia Corvin este sciuit, că pentru a satisface vanităţii de a se afirma ca su­verani, cel dintâiu în Muntenia, cel din urmă în Moldova, cel dintâiu a trebuit se-’şi scape viaţa îmbrăcat în vestminte străine, ear’ cel din urmă să fugă cu săgeata în spate, pănă a ajuns ear’ în Secuimea Ardealului. Dar’ să 4>cem şi noi: ,, Warum in die Ferne schweifen, sieh’das Gute liegt so naht“ şi să întrebăm: câte naţiona­lităţi sânt mulţumite cu conducerea de douăzeci de ani ? Cu răspunsul drept, ce ni se va da la această întrebare, s’a resolvat şi ce­­stiunea conducerii în merit. Tot cu acel răspuns se va resolva şi cestiunea, dacă Maghiarii au făcut ceea­ ce trebuia să facă. Nr. 11 REVISTA POLITICA. Sibiiu, 15 Ianuarie st. v. Dieta austriacă ’şi-a reînceput activitatea la 25 i. c. între multele pro­iecte ale guvernului, pe masa dietei se află şi proiectul cu privire la convoca­rea reserviştilor la o deprindere de arme de şepte­m lei apoi un proiect des­pre raportul autorităţilor academice faţă cu societăţile şi adunările studenţilor. Evenimentul şedinţei prime ’l-a format proiectul ce ’l-a presentat principele de Liechtenstein despre şcoalele confesionale. După acest proiect obli­­gământul şcolar de 8 ani se reduce la şese ani cu instrucţiunea de repetiţie, bisericii ’i­ se acoardă dreptul de coin­­specţiune asupra şcoalelor, instrucţiunea are să corespundă confesiunii, învăţăto­rul are se aparţină necondiţionat con­fesiunii şcolarilor şi să poseadă aşa numita missia canonica. Toate celelalte rămân la discreţiunea legis­lativei, care poate să cam hotăra­scă tot ceea­ ce nu atinge caracterul confesional al şcoalei. Caracterul acestui proiect se arată numai­decât în primul pasagiu. Principele de Liechtenstein face acolo, că misiunea şcoalei poporale este, de a cresce copiii în locul părin­ţilor după doctrinele religiunil­­­o­r şi de a-ş i instrui şi educa în cuno­­şciinţele elementare ce sânt de lipsă pentru viaţă. Cu un cuvânt, partidul clerical voesce, ca şcoala să nu fie o instituţiune a statului, ci o instituţiune bisericească, şi ca instituţiunea în şcoala poporală să fie hotărîtă şi controlată de cătră preoţime. După­ ce cunoascem relaţiunile, în care se află cercurile con­ducătoare din Viena cu Vaticanul, e probabil, că aceasta lege se va accepta, cu toate­ că taie afund în constituţia ţerii şi cu toate­ că pre­sa oficioasă din Austria îi face o întimpinare nu tocmai favorabilă. De altmintrelea ea cores­punde pe deplin cond­uselor aduse de dietele din Boemia şi Galiţia şi, de­oare­ce conţine şi un articlu, care scu­­tesce privilegiile şcolare din Galiţia, se poate, că nici Polonii, nici vechii nu-şi vor face multă opoziţie. Situaţia internaţională în­cepe a obosi pe oameni. Dintre toate câte se spun și se scriu în timpul din urmă, vrednică de amintire se pare a

Next