Tribuna, ianuarie 1888 (Anul 5, nr. 3-24)
1888-01-16 / nr. 11
fr** FOIŢA „TRIBUNEI“. Cinci septemâni în Icaion. — Roman. — De Jules Verne. (Urmare) Capitlul III. Prietenul doctorului. — De unde datează prietenia lor. — Dick Kennedy în Londra. — O propunere neașteptată și neliniștitoare. — Un proverb de slabă mângâiere. — Câteva cuvinte asupra registrului de martiri ai Africei. — Avantagiile balonului. — Secretul doctorului Fergusson. Doctorul Ferrgusson avea un prieten. Nu un alter ego, o copie da pe sine, căci între două fiinţe pe deplin identice nu poate exista prietenie, însă deşi ei erau înzestraţi cu însuşiri, aplecări şi temperamente diverse, trăiau totuşi, Samuil Fergusson şi Dick Kennedy, intr’o armonie completă şi divergenţa dintre dînşii nu-’i gena de loc. Ba din contră. Acest Dick Kennedy era un Scoţian în adevăratul înţeles al cuvântului, franc, resolut, cu inima în dinţi. El locuia în orăşelul Leith, aproape de Edinburg, de „afumata capitală“. Din când în când era pescar, dar’ pretutindenea şi totdeuna vânător pătimaş; un lucru, care n’are să ne uimească la un fiu al Caledoniei, care e dedat să colinde toate piscurile munţilor ţerii sale. El era vestit de un puşcaş admirabil; nu numai că puşca glonţul pe un tăiş de cuţit în două, dar’ îl despica în două jumătăţi atât de egale, încât cumpănindu-le nu se putea afla o deosebire sensibilă între ele. Fisionomia lui Kennedy sămăna mult cu a lui Halbert Clendinning, așa după cum ni’l-a descris Walter Scott în „Mănăstirea“ sa. Mărimea lui întrecea 6 urme engleze; plin de amabilitate şi delicateţă, părea înzestrat cu o forţă de Ercul; faţa lui negrită de arşiţa soarelui, ochii negri ca corbul, curagiul natural şi foarte pronunţat, în sfîrşit ceva bun şi măduvos în figura lui întreagă, — îl făceau pe Scoţianul acesta foarte simpatic. Amicii au făcut cunoscinţă în India, pe timpul când aparţineau ambii aceluiaşi regiment; pe când Dick vâna după tigri şi elefanţi, Samuil vâna la plante şi insecte; fiescecare putea săfieă că este dibaciu în treburile sale; şi multe plante rare ajunseră în mânile doctorului, plante ale căror obţinere era tot atât de primejdioasă ca ceea a doi colţi de elefant. Aceşti doi amici tineri n’au avut nici când prilegiul de a-’şi scăpa reciproc viaţa, nici de a-’şi face servicii mutuale. De aci neclătita lor prietenie. Soartea’i despărţise câte odată, dar’ simpatia îi uni totdeuna iarăşi. Dela reîntoarcerea lor în Anglia încoace fură adeseori despărţiţi prin călătoriile depărtate ale doctorului; dar’ când se întorcea acesta nu neglijea nici când să petreacă la amicul său scoţian câteva săptămâni, fără de a aştepta să fie rugat. Dick vorbia atunci de trecut, Samuil se cugeta la viitor; unul privia înainte, altul înapoi. De aci spiritul neastâmpărat al lui Fergusson şi deplina linişte sufletească a lui Kennedy. După călătoria sa în Tibet nu mai vorbi doctorul aproape doi ani de (Jfie nimic de călătorii noue. Dickficea că boldul lui după voiagiuri și apetitul aventurier ’i s’au mai stâmpărat. Și el era încântat de aceasta. Mai curând ori mai târziu ’i-ar fi dat de cap, — cugeta el; oricât să fii dedat cu oamenii totuşi nu poţi umbla nepedepsit între antropofagi şi animale sălbatice. Kennedy îşi da deci toată silinţa să-l înduplece pe Samuil, de a se aşocia acum odată, deoarece a făcut destul pentru sciinţă şi prea mult pentru recunoscinţa omenească. Doctorul se mărginia a nu răspunde nimic la toate aceste; el rămase cu gândurile sale, apoi se ocupa cu socoteli tainice, petrecându-şi nopţile cu probleme matematice, ba făcea experimente cu niste mașini curioase, asupra cărora nimeni nu își putea da seamă. Era evident, că o idee mare dospia în creerii lui. — Cu ce naiba își bate capul? — se întreba Kennedy, când îl părăsi prietenul seu spre a se întoarce în Ianuarie la Londra. O înțelese într’o dimineață din articolul lui „Daily Telegraph“. — Pentru Diteu sfântul! — exclamă el, — omul acela e nebun! Să treacă Africa cu balonul! Numai asta m i-a mai lipsit! Şi cu astaşi-a frământat el doi ani defile creerii! în locul acestor semne de exclamaţiune să-şi închipuească stimatul cetitor nişce pumni dirigenţi precis în capul lui propriu şi îşi va pute face o idee asupra gesturilor, ce făcea bravul Dick când vorbia astfel. Când bătrâna lui econoamă, credincioasa Elsbeth, voia să-’l convingă, că e și o amăgire posibilă, el răspunse : — Eh, îmi cunosc omul. Nu seamănă asta pe deplin cu dînsul ? A călători prin văzduh ! Acum a devenit jaluz chiar pe vulturi! Nu, asta nu poate să fie; voiu căuta să-’l împedec cu orice preț. Ei, căci dacă ’l-ai lăsa, s’ar sui într’o bună dimineață pănă în lună! încă în ziua aceea merse Kennedy, de jumătate neliniștit, de jumătate iritat pănă la gara dela „General Railway“ și dimineața următoare sosi la Londra. Trei sferturi de oară în urmă îl scoase o droşcă înaintea casei modeste a doctorului de pe Sohr square Greek street; el trecu negenat prin antisambră și se anunță însuși bătând de cinci ori dupăolaltă în ușă. Fergusson îi deschise. — Dick? — Zise el, fără de a fi prea surprins. — El însuși, — răspunse Kennedy. — Ce fel ? tu ești în Londra, acum pe timpul vânătoarelor de iarnă? — Sunt în Londra. — Și ce cauți tu aci ? — Vreau să împedec o nebunie nemai aucjită. — O nebunie ? — îl întrebă doctorul. — E adevărat ceea ce scrie foaia? — răspunse Kennedy, în vreme ce îi desfăcu numărul din „Daily Telegraph“. — Ah, despre aceea vorbesci ? Jurnalele sunt foarte indiscrete. . . . Dar’ poftesce de secji, iubite Dick. — Nu voiu să șed. Tu ai deci intenția serioasă de a face această cale? — Sigur. Pregătirile mele sünt tocmai în toiul lor, și eu. . . . — Unde’s pregătirile tale, ca să le sfarîm în bucăţele, unde’s case le prefac în praf? Nobilul Scoţian se irită foarte serios. — Liniştesce-te, iubite Dick, — continuă doctorul; înţeleg iritaţiunea ta. Te-ai supărat pe mine, deoarece nu ’ţi-am comunicat încă nouele mele proiecte. — El le numesce proiecte noue! — Am fost prea ocupat, — reflectă Samuil, fără de a ţine cont de întreruperea Anul V ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/i an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 1® fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., 1/s an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: 1/4 an 10 franci, 1/2 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Sâmbătă 16/28 Ianuarie 1888 Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cm. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Ce fac Maghiarii şi ce ar fi trebuit să facă. IV. în discursuri academice, în discursuri politice, în articole de ztare şi în multe alte chipuri, nu oameni de toate filele dintre compatrioţii maghiari, şi, ceea ce încă are se însemneze ceva, nu arareori, au susţinut, că în Ungaria conducerea politică aparţine naţionalităţii maghiare. Când înse bărbaţii politici maghiari vorbesc sau scriu despre Ungaria, înţeleg toate ţerile câte se ţin de coroana ungurească. Acei bărbaţi politici maghiari nu numai că aşa înţeleg ei noţiunea Ungariei, ci ei iau foarte în nume de rău orişicui, dacă fie într’un toast, fie într’un discurs sau şi într’un articol de face menţiune de Bănat, de Crişana, de Marmaţia. Şi se turbură înfricoşat, când aud de Ardeal sau de Transilvania. Se vede că numirile aceste din urmă, deosebit, genează foarte mult. Genarea aceasta însă nu se poate explica altcum, decât’prin asociaţiunea de idei, care le aduce aminte de autonomia Transilvaniei şi prin groaza ce le causează idea despre autonomia aceasta. Ca şi când printr’însa şi din causa dînsei ar avă să se risipe împărăţia maghiară. Cu toate aceste Românii, care au cu totul alt temperament şi nu preocupat ca al compatrioţilor maghiari, nu credem că ar face o posiţiune serioasă Maghiarilor în ce priveste conducerea ceşi-o aroagă. Românii desigur îşi vor zice: cine e vrednic de conducere conducător să fie. Aceasta e şi lucru firesc. Când aruncă omul privirea, fie şi numai fugitiv, pe o chartă a ţerilor unguresci împărţită după naţionalităţi, află o constelaţiune, care pare a justifica arogarea compatrioţilor maghiari de a fi conducători. Căci vede sus la meartănoapte o fâşie, care indică pe Slovaci şi Ruteni ca locuitori compacţi ai ţinutului aceluia. La răsărit, unde se gată Rutenii, se începe altă fâşie lată, care la răsăritul ţerilor unguresci între Carpaţi şi Tisa se întinde spre meacjfuji pănă jos la Dunăre şi Carpaţii de meailăcji şi care representă pe Români. La meacrăci altă fâşie, care representă pe Serbo-Croaţi şi pe Slavoni, la apus a patra fâşie, care representă pe Germani, în mijlocul acestora se află coloarea, care representă pe Maghiari. Este adevărat, că partea cea acoperită cu coloarea dedicată naţionalităţii maghiare şi, care chartografii guvernului unguresc ,şi-au dat silinţa a o întinde cât se poate de mult, e presărată mai mult ori mai puţin cu stele şi steluţe, mai mari şi mai mici, de colori germane şi slave. Ceva mai mult preserată ca partea, care e colorată cu coloarea română, cu stele şi steluţe germane şi maghiare, afară de partea săcuească. Impregiurarea aceasta însă nu schimbă constelaţiunea, conform cărei elementul maghiar este în inima ţinuturilor unguresci. Deci, dacă constelaţiunea geografică ar fi singură normativă în cestiune de conducere, aceasta fără îndoeală ar aparţină numai Maghiarilor. Numai cât pentru conducere, dacă are să fie salutară, nu ajunge constelaţiunea geografică. Turcia ar trebui după situaţiunea geografică a capitalei şi residenţii sale şi în legătură cu aceasta a ţerilor ce le-a dominat şi le mai dominează, să fie cea dintâiu împărăţie pe faţa pământului. Justitia est regnormn fundamentum, nu este o trasă banală şi dacă este undeva aplicabilă este şi acolo unde e vorba de conducere într’un stat politic. Un organism politic, ca orişicare alt organism: bisericesc sau social, dacă va lipsi dreptatea dintr’însul, este ca şi clăditura pe nisip. Va dura şi el un timp oarecare, însă la cea mai de aproape tempestare sau cutremur este în pericol a se risipi. Lângă dreptate mai trebue stăruinţă energică şi înţeleaptă, vederi largi şi cultură înaltă. Nu avem de gând a ne opri aici, ca să analizăm, dacă conducătorii actuali ai statului unguresc sunt înzestraţi cu însuşirile atinse. Din cele scrise în numerii precedenţi cetitorii încă au avut o pasiune a conclude: intrunesc conducătorii actuali ai statului unguresc sau nu întrunesc însuşirile pentru conducere, se înţelege, ca conducerea să fie salutară pentru toată suflarea din statul unguresc? în special şi între alte multe, verificarea alegerii deputatului Hollaky în cercul electoral al Băii-de-Criş, din fostul comitat al Zarandului, ne arată întrucât conducătorii actuali se silesc a face, ca în statul unguresc justiţiasă fie fundamentul statului sau regatului (regii) ce conduc. Dar, ca să nu apară că suntem preocupaţi, fiindcă Român este contracandidatul lui Hollaky, Petru Truţa, să vedem şi în alte părţi, dacă se mai găsesc oameni, dela care să audă voci asemenea celor ce se aud dela noi ? Nu ne ducem departe înapoi. Punem mâna, aşajicând, cu ochii închişi şi iată ce putem scoate la iveală, în „Das deutsche Adelsblatt“ din Berlin s’a scris cu ocasiunea iubileului episcopului ev. Dr. Deutsch, în Decemvrie an. tr. următoarele: „Legea despre naţionalităţi din 1868, care ar avea să garanteze naţiunilor din Ungaria dreptul de egalitate, este înlăturată de partidul dominant şi încât priveste biserica şi şcoala. Partidul acesta tolerează numai şcoale maghiare de stat, pe când guvernul prin lege este dator a crea şcoale de aceste şi pentru naţionalităţile celelalte. Da, şovinismul merge şi mai departe. Ceea ce, afară de Rusia, în nici un stat civilizat nu se mai întâmplă, în Ungaria şcoalele confesionale ale celorlalte naţionalităţi, susţinute din mijloacele lor proprii, se reorganisează (din partea guvernului maghiar, Red. Tr.) şi suprimă în mod rafinat.........“ Şi „Post“ din Berlin, un diar cunoscut de organ al cancelarului Bismarck, vorbesce de „conducătorii“ statului unguresc în termini aspri, împutându-le pre lângă arte şi fanatism politic. „Alig. Zeitung“ din München, de asemenea un organ de prima importanţă în Germania, în decursul lunii curente, într-un articol întitulat „Austria şi Rusia“, se ocupă cu „conducătorii“ statului unguresc, deşi numai per tangentem. Scriind despre „memoria cea scurtă a politicilor austriaci“, articolul amintesce de unele descoperiri privitoare la acultarea Bosniei şi Herţegovinei, făcute în 1870 —1874 şi diferenţa vederilor austriace şi rusesci încât pentru aceste acuisiţiuni. Diferenţa însă, afirmă articolul, este o treabă maghiară, din care însă, crecem noi, se vede cât de mărginit văd conducătorii noştri. Pentru că „treaba“ aceasta are să fie causa răsboiului din anul viitor (acesta?) N’am depins, am desemnat numai în schiţe, sau mai adevărat, în conturi, şi cu toate aceste nu ne îndoim, că cetitorii pricep cât le lipsesce celor ce-şi aroagă rolul de conducere pentru ca în adevăr să fie capabili de a fi conducători. Cum că nici ei nu sânt în clar despre însuşirile recerute, ca să fie apţi de conducere, o dovedesc la toate ocasiunile. Un cap al unui guvern, dela care se poate cere, ca la toată întâmplarea să stee deasupra partidurilor, dacă vine şi cerşesce dela Iaşi alipirea la orişicare dintre partidurile maghiare, a pus sigilul pe atestatul ce singur ’şi’l-a dat. Va său’ca, compatrioţii maghiari pretind conducerea,şi-o aroagă chiar, însă nu pentru salatea popoarelor din ţerile unguresci, ci pentru a se contopi toate în poporul conducător, fie în ori-şi care partid al acestuia. în zadar vin argaţii oficioşi şi, pentru variaţiune, aseamănă constituţiunea ungară cu cea republicană a Statelor- Unite din America-de-Nord, pentru că nu mai prinde. Republica din Americade-Nord, nu ne poate nouă, popoarelor din ţerile unguresci servi de model, fiindcă alta a fost desvoltarea statului în ţerile unguresci şi alta cu totul este desvoltarea republicei din Statele Unite nord-americane. Deci, unde încape asemănare între regatul unguresc şi republica nord-americană ? Acolo federaţiune de staturi suverane, cu legislativă, administraţiune şi justiţie proprie şi aici o centralisaţiune nenaturală, încât de un biet de pod peste un rîu sec nu se poate repara fără de aprobarea unicului guvern central pentru toate ţerile unguresci. Argaţii oficioşi, să nu creadă cineva, că asemănând ţerile unguresci cu Statele Unite au cugete serioase. Preste tot ei niciodată nu fac, nu scriu ceva serios. Ca oameni, căror acii li se demandă una, mâne alta, lor tot una le este dacă aseamănă când cu Francia, când cu Anglia, când cu Germania ţerile unguresci, numai cu Rusia să nii le asemene, unde de altmintrelea încă sânt popoare diverse şi „fericite.“ Prohibiţiunea aceasta se explică de sigur din temerea, ca nu cumva asemănarea cu Rusia să afle totuşi oameni creatori. Motivul cel mai puternic însă, care ne face să credem că argaţii oficioşi nu sânt serioşi când vorbesc şi scriu este, că şi stăpânii lor fac asemenea. Cum ar fi oare când totuşi am întreba pe „Kolozsvár“, dacă stă el pe ceea ce a scris Dózsa Daniel în primul de alaltăieri ? Şi dacă mai departe am zice, noi nu pretindem state federate suverane ca în America, noi ne mulţumim cu Ardealul autonom, cu administraţiune naţională a naţionalităţilor, după cum sânt situate în regat, cu limbă naţională în representanţa ţerii din Ardeal şi limbă naţională facultativă în parlamentul central şi apoi să fiţi conducători în soirea Domnului! Ce indignaţiune de atâta cutezanţă zugrăvită pe feţele „alcătuitorilor de staturi“ ! Fiindcă compatrioţii maghiari nu se pot hotărî a se convinge, că dacă nu erau dinasti, ca Ştefan I, care se’i scie pe Maghiari nu numai înfrăna, ci şi înfrânge, anevoe s’ar fi ales ceva din regatul unguresc. Şi aşa, adecă cu dinasti energici, şi nu s’a putut ca unii, şi încă dintre cei mai buni, siliţi de neastâmpărul naţional al compatrioţilor maghiari să nu facă câte un pas greşit. Carol Robert şi Matia Corvin este sciuit, că pentru a satisface vanităţii de a se afirma ca suverani, cel dintâiu în Muntenia, cel din urmă în Moldova, cel dintâiu a trebuit se-’şi scape viaţa îmbrăcat în vestminte străine, ear’ cel din urmă să fugă cu săgeata în spate, pănă a ajuns ear’ în Secuimea Ardealului. Dar’ să 4>cem şi noi: ,, Warum in die Ferne schweifen, sieh’das Gute liegt so naht“ şi să întrebăm: câte naţionalităţi sânt mulţumite cu conducerea de douăzeci de ani ? Cu răspunsul drept, ce ni se va da la această întrebare, s’a resolvat şi cestiunea conducerii în merit. Tot cu acel răspuns se va resolva şi cestiunea, dacă Maghiarii au făcut ceea ce trebuia să facă. Nr. 11 REVISTA POLITICA. Sibiiu, 15 Ianuarie st. v. Dieta austriacă ’şi-a reînceput activitatea la 25 i. c. între multele proiecte ale guvernului, pe masa dietei se află şi proiectul cu privire la convocarea reserviştilor la o deprindere de arme de şeptem lei apoi un proiect despre raportul autorităţilor academice faţă cu societăţile şi adunările studenţilor. Evenimentul şedinţei prime ’l-a format proiectul ce ’l-a presentat principele de Liechtenstein despre şcoalele confesionale. După acest proiect obligământul şcolar de 8 ani se reduce la şese ani cu instrucţiunea de repetiţie, bisericii ’i se acoardă dreptul de coinspecţiune asupra şcoalelor, instrucţiunea are să corespundă confesiunii, învăţătorul are se aparţină necondiţionat confesiunii şcolarilor şi să poseadă aşa numita missia canonica. Toate celelalte rămân la discreţiunea legislativei, care poate să cam hotărască tot ceea ce nu atinge caracterul confesional al şcoalei. Caracterul acestui proiect se arată numaidecât în primul pasagiu. Principele de Liechtenstein face acolo, că misiunea şcoalei poporale este, de a cresce copiii în locul părinţilor după doctrinele religiunilor şi de a-ş i instrui şi educa în cunoşciinţele elementare ce sânt de lipsă pentru viaţă. Cu un cuvânt, partidul clerical voesce, ca şcoala să nu fie o instituţiune a statului, ci o instituţiune bisericească, şi ca instituţiunea în şcoala poporală să fie hotărîtă şi controlată de cătră preoţime. După ce cunoascem relaţiunile, în care se află cercurile conducătoare din Viena cu Vaticanul, e probabil, că aceasta lege se va accepta, cu toate că taie afund în constituţia ţerii şi cu toate că presa oficioasă din Austria îi face o întimpinare nu tocmai favorabilă. De altmintrelea ea corespunde pe deplin conduselor aduse de dietele din Boemia şi Galiţia şi, deoarece conţine şi un articlu, care scutesce privilegiile şcolare din Galiţia, se poate, că nici Polonii, nici vechii nu-şi vor face multă opoziţie. Situaţia internaţională începe a obosi pe oameni. Dintre toate câte se spun și se scriu în timpul din urmă, vrednică de amintire se pare a