Tribuna, iulie 1888 (Anul 5, nr. 147-173)

1888-07-24 / nr. 167

Anul V Sibiiu, Duminecă 24 Iulie (5 August) 1888 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/4 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl­, 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casa cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/4 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 franci, Va an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru Nr. 167 INSERTIUNILE­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 23 Iulie st. v. Cesti­unea orientală, vechiul anta­gonism dintre Germania şi Francia, duş­mănia austro-ungară-rusească, ba chiar şi cearta dintre Ruşi şi Englezi pentru stăpânirea în Asia­ centrală, sunt tot atâtea cestiuni, despre care nimeni nu se mai îndoesce, că ar putea să conturbe pacea europeană şi să producă în cele din urmă o conflagraţiune generală. Dar’ cine s’ar mai gândi, că Mas­­salah acest neînsemnat obiect de ceartă dintre Italia şi Francia, se poată înăspri actuala situaţie politică şi să formeze, după­ cum se exprimă organul princi­pelui de Bismarck, „Norddeutsche All­gemeine Zeitung“, una dintre cele mai neprietenoase trăsături de caracter ale ace­leia ? Şi aceasta tocmai pe un timp, când există o aşa numită ligă de pace a puterilor centrale, când monarchii ce­lor mai puternice imperii europene se cercetează şi când ni­ se pune în per­spectivă şi întâlnirea diplomaţilor, tot numai spre a asigura pacea şi spre a feri popoarele de răsboaie, care, ca ori­­şi­care luptă dintre doi individ­i, servesc mai mult ori mai puţin spre potolirea ambiţiei şi a poftei de răsbunare a ce­­lor­ ce se luptă. Şi adecă de ce se tractează în Massallah ? Nici de mai mult, nici de mai pu­ţin, decât de întrebarea, dacă audiţii străini de acolo pot ori nu se fie su­puşi dărilor locale. Aceia sânt aproape toţi sudiţi grecesci şi s’au pus sub pro­tectoratul consulului francez. Italia îşi cere contribuţia, care consulul francez protestează în contra acesteia, şi de aci provine apoi cearta între Francia şi Italia, care, cel puţin la aparenţă, a îndemnat pe ministrul de externe ita­lian a adresa pe la finele lunei trecute două note cătră representanţii Italiei în străinătate. în­­ nota dintâi, guvernul italian dovedesc, precum am văcjut, că capitu­laţi­unile acolo nu au existat nici pe timpul ocupării oraşului prin Italieni, dar’ chiar dacă ar fi existat, au trebuit să-­şi peardă valoarea în momentul, când Italia a luat oraşul în posesiune. în a doua notă se accentuează apoi, că reclamaţiunile în contra luării în posesiune italiene și în contra drep­turilor ce resultă din aceasta nici­odată nu au venit din partea Turciei, ci tot­deauna din partea Franciei, care se pare, că în pacinicile progrese ale Italiei pri­­vesce o micșorare a propriei sale puteri. Privind lucrul din punct de ve­dere al obiceiului şi al dreptului inter­naţional, s’ar pare, că dreptatea se află pe partea Italienilor, pentru­ că, după o prază veche, atât capitulaţiunile cât şi privilegiile de dare înceată, îndată-ce un stat cultural ia în posesiune vre-un teritor, unde există capit­ulaţiuni. Cu toate acestea acasa ce ’i­ se face Fran­ciei printr’un act diplomatic e cam ciu­dată în felul ei şi îi vine par’că omu­lui se creadă, că însăşi Massalah, aceasta căldare unde Italienii se frig, aşa picând, fără nici un scop, servesce numai drept pretext pentru de a pute lovi în Fran­cia. E adevărat, că şi Francia de mult privesce cu ochi rei la desvoltarea re­gatului vecin şi nici ea nu lasă netre­cută nici o ocasiune spre a înghimpa pe vecina ei Italie, ceea­ ce a făcut-o şi acum prin protestul consulului ei în contra supunerii la dare a sudiţilor gre­­cesci din Massalah. Dar’ nu credem, că asprimea notelor d-lui Crispi se re­duce la vechia duşmănie dintre naţiu­nile surori; cu totului altceva pare a fi la mijloc. Şi poate­ că nu ne înşelăm, dacă susţinem, că relaţiunile dintre Francia şi Germania au produs gra­vele acuse din notele d-lui Crispi. Pe de o parte limbagiul organului principelui de Bismarck atât de favo­rabil Italiei, pe de altă parte grăbirea Germaniei, de a se declara de acord cu cele expuse în notele italiene, produc bâfneala, că toată treaba e opera diplo­maţiei, înscenată, spre a oferi prilegiul, de a arăta Franciei, că alianţa triplă nu e alterată şi că nici Italia nici Ger­mania nu stau isolate în caşul unui răsboiu. Astfel nici „Norddeutsche Allge­meine Zeitung“ nu va fi înţeles lucrul aşa precum ,l-a presentat şi de aceea ar fi în rătăcire toţi aceia, care ar crede, că Massalah, acest orăşel de la Marea­­roşie, va fi în stare să provoace un răsboiu între două naţiuni mari. Din contră putem fi siguri, că notele d-lui Crispi nu vor avea nici o conse­cvenţă serioasă pentru situaţia generală şi, dacă este ceva ce ameninţă pacea europeană, este tocmai antagonismul din­tre Francia şi Germania, unde Italia trebue să joace rolul de aliată a celei din urmă puteri. FOIŢA „TRIBUNEI“. Revistă, literară. XVII. Eminescu! Eminescu! „O peatră aruncată în apă dă nascere undelor, care din ce se lăţesc mai mult, tot mai slabe devin; aşa e şi cu talentele poetice, ale căror creaţiuni dau nascere unor producte mai slabe ce resar ca din fabrici, dar’ se şi apropie astfel mai bine de public.“ Eminescu al nostru tot aşa a păţit-o! Vibraţiunile, de care s’au cuprins duhurile poeţilor noştri ti­neri, au dat şi dincoace de munţi nascere unor producţiuni ce nu le poţi trece cu vederea, dacă vrei să alegi de aici şi de dincolo câte o notă ce caracteriseazâ poesia revistelor noastre. Dar’ reflexiunile şi reminiscenţele din Eminescu sunt la unii atât de puternice, încât se apropie prea mult de plagiat; bucuros ai voi se poți crede, că sânt inconsoli, dar’ atunci ar trebui să nu mai fie. . . Ne mai pomenind de câteva imitații res­trânse și mărunte și sarbede, rămână să amin­tesc pe d-şoara Lu­creț­ia Suciu, ce stă sub înrâurirea spiritului lui Eminescu, dar’ nu a vorbelor și formelor lui. Fără să scape de unele defecte, poesia dînsei e uşoară, drăgă­laşă şi până acum cam îngustă în sfera ideilor şi sentimentelor, dar­ este adevărată, ră­sărită din viaţa. Aşa îmi pare mie, că ade­vărul acesta o face eminesciană, şi nu Emi­nescu îi impune felul său de cugetare şi de simţire. Blasat este şi dl T r­a i­a­n H. Pop, ce­­şi-a publicat versurile sale aproape în toate revistele de pe la noi, în „Foişoara“, unde a debutat, dînsul se arăta independent şi cu ceva uşurinţă în mânuirea limbii, ci de la o vreme va fi simţit, că îi lipsesce ceva, ca să poată trece de poet mai plin de „gândiri“, şi a luat deci neiertate împrumuturi de la Eminescu. Poate nu va fi sclind, că prea sânt de deochi acestea împrumuturi, şi de aceea vreau, să mi­ le spun. E bine să redai oamenilor şi fără voe independenţa, mai ales la noi e bine, unde prea puţini o au şi prea mulţi vor fi cremend, că o au. Voiu alege dar’ câteva exemple. Poesia: „Din negurile răci...“ a d-lui Traian H. Pop, plagiază poesia lui Emi­nescu „Din valurile vremii“, luându-i şi chiar şi titlul din aceeaşi poesia a lui Emi­nescu, din versul: Şi umbra ta se perde în negurile răci. Eminescu se întreabă: Cum oare, din noianul de neguri să te rump, Să te ridic la peptu-’mi, iubite ânger scump ? T. H. Pop scrie asemenea: Din neguri răci, din veacuri trecute, ânger scump, Fiinţa ta apusă aş vrea ca să ’ţi-o rump... Şi, lărgind privazul poesiei sale, mai prinde în el şi acestea versuri: Şi-un bucium de sub cetini să cânte-aşa cu drag, Când preste noi cădu-vor lin frunzele de fag; Eu părul tău cel moale şi galben să-’l des­prind Şi-’nduioşat de doru­’ţi încet să te cuprind... luate fără îndoeală din „Lasă-­ţi lu­mea ta uitată“, tot de Eminescu: Părul tău ’ţi­ se desprinde Şi frumos ’ţi-se mai şede Nu e fi ba, de te-oiu cuprinde, Nime ’n lume nu ne vede. Târguiosuî bucium sună: —­­L-ascultăm cu-atâta drag, Pe când ese dulcea lună Dintr’o farisce de fag... Eminescu scrise poesia „O mamă“, T. H. Pop asemenea „O mamă!“ Eminescu cântă: O mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freametul de frunze la tine tu mă chemi; Deasupra criptei negre a sfântului mormânt Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt... Traian H. Pop asemenea: O mamă! nume dulce, ce ’n altă lume eşti Adese­ori prin visuri la tine mă poftesci De­asupra groapei tale salcâmii se ’mpletesc Şi mă gândesc la visuri, în care tu mă chemi, O soare, ce apus-ai în negura de vremi... Şi a mai scris Eminescu şi o „Des­părţire“, de unde asemenea îşi ia T. H. Pop titlul pentru poesia sa „Statornicie“, din versul: La ce statornicia părerilor de rău... şi mai ia şi ideile: Ca visul unei umbre, ca umbra unui vis S’a dus pe drumul vecinic, ne ’ntors şi nefinit, Speranţele vieţii, cu jalnicu-’ţi sfîrşit. Şi codrul şi vâlceaua se schimbă ne­curmat. Cu alte frunze teii se ’mbracă nencetat, Statornice sânt numai părerile de rău... Eminescu le­­fice astfel: La ce simţirea crudă a stinsului noroc Să nu se stingă-asemeni, ci ’n veci să stea pe loc? Tot alte unde-’i sună aceluiaşi parău, La ce statornicia părerilor de rău, Când prin aceasta lume să trecem ne e scris, Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?... Deosebirea este, că la Eminescu iubita se desparte, car’ la T. H. Pop­ moare! Dintre strofele mai lucide din poesia lui T. H. Pop: „Codrul ninge...“ citez numai una: S­p­ân­zur­â n d­u-­ţi haina sorţii De-a ilusiilor cuia, Să pui capăt desperării Şi tristeţelor să pui... şi alătur strofa din singurătatea lui Eminescu: Oh! de câte-ori voit-am, Ca să spânzur lira ’n cuiu Şi un capăt poesiei­­ Şi pustiului să puiul... Şi a mai scris Eminescu „Luceafărul“, tot atât de ademenitor, ca şi poesiile citate până aici, deci Pop a tradus o parte din ele în presă, mai întâiu în povestirea sa „S i r­­ u s“ *) apoi s’a îndemnat să scrie şi versurile întitu­late „S­cobori din lumea ta“ şi deci Scobori din lumea ta divină, Luceafăr drag, jos pe pământ, Să-­mi faci viaţa mea senină S’aduci cu tine doru-’ţi sfânt... tocmai (!) ca în Eminescu, Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o ra­fă, Pătrunde ’n casă şi în gând Şi v i­a­ţ­a-’m i luminează! Deosebirea este, că T. H. P­o­p doresce să se schimbe Luceafărul într’o copilă ce trăise odată pe pământ. Dînsul ne dă o poe- zie lirică, deci ceva real, existent ca sentiment, ca dorinţă şi — cheamă luceafărul! Ce se po­­trivesce... *) Sirius s’a publicat în „Gazeta Transilvaniei“ din 1887, Nrci 270 şi 271. Tot acolo s’a publicat şi no­vela „Cerşitorul“, a lui T. H. Pop, asemenea un pla­giat, dar’ după De la Vrancea în 1887, Nrci 282 — 284. Dovadă, câtă seamă ţin unii publicişti de ai no­ştri de literatura noastră: se nu simţi nici măcar un plagiat din Eminescu! Şi tot acolo a mai publicat dl Pop în anul acesta un lung studiu despre Lenau, „după isvoare străine“ (!), adecă un sarbad extras din introducerea la operele lui Lenau, din ediţia lui Ph. K e c­­­a u jun. din Lipsea. Aşa debutează tinerul scriitor! G. R. D. Şcoala de fete a Asociaţiunii tran­silvane. ii. O altă cestie, care tot numai dela comitetul Asociaţiunii depinde, sau mai bine zis, tot numai el o poate resolva, este aceea, că prea sunt mari taxele de intreţinere a elevelor interne în proporţie cu sărăcia noastră românească. Am au­jit, şi vor fi aucit şi domnii din comitetul Asociaţiunii, pe mulţi dintre părinţii copilelor plângându-se, că suma anuală a cheltuelilor pentru o copilă din internat se urcă la 300, 350—400 fl. şi chiar şi mai mult. Mai calculând aici spesele de călătorie a copilelor şi a pă­rinţilor, care le aduc şi le duc în ge­neral din locuri foarte îndepărtate, apoi nu vom greşi afirmând, că cine voeşce să-­şi crească fetele în institutul româ­nesc să fie pregătit, că va cheltui circa 400 fl. pentru fiecare în fiecare an. Ear’ atâta este prea mult între împregiurările noastre şi prea mult pen­tru un institut întemeiat din banii na­ţionali pentru întreg publicul românesc, care nu numai pentru clasa cea favori­­sată de soarte cu averi şi venituri mari. Cum stau însă lucrurile astăz­i tre­bue să recunoascem, că numai omul avut îşi poate permite luxul de a-­şi cresce fata românesce, căci de unde se fee ţeranul nostru mai cu modru, preotul nostru, învăţătorul, notarul dela sate, cu un cuvânt majoritatea publicului nostru, sumele cele mari, care le reclamă între­ţinerea copilelor în unicul institut ro­mânesc. Adevărat este, că aceasta împregiu­­rare se poate scusa întrucâtva prin aceea, că taxele trebue să fie mari, după­ ce institutul nu dispune de alte fonduri şi după­ ce mai e încă şi foarte mic numărul elevelor interne. S’ar mai putea în sfîrşit aminti şi aceea, că după cheltuelile cele mari au părinţii cel puţin mângâierea, că le sunt copilele foarte bine prevă­zute cu toate cele trebuin­cioase, foarte bine nutrite, foarte bine îmbrăcate etc. Toate acestea sunt adevărate, dară nu mai puţin adevărat este, că până vor sta taxele şi cheltuelile de până acuma, institutul Asociaţiunii transilvane este închis pentru copilele omului, care fie din causa neaverii, fie din causa, că are mai mulţi copii, nu poate sacrifica pentru unul 350—400 îl., ar putea însă şi ar da bucuros 200—250 fl. pentru a împărtăşi pe fiică-sa de instrucţiune şi educaţiune românească. Ei bine, ştim cu toţii, că pe tim­pul, când se adunau fondurile, din care s’a întemeiat şcoala de fete, oamenii aceştia mai săraci, clasa mijlocie a noa­stră, fiiind cea mai număroasă, a con­tribuit aşa puţin câte puţin cu par­t­­ea cea mai mare a banilor adunaţi. Prin urmare este un fel de nedreptate ce se întâmplă acestora, când ei văd, că din banii, care sânt şi ai lor, se fo­losesc astăzji numai aceia, care sunt mai avuţi decât dînşii. Este mai departe, după­ cum uşor înţelege ori­ şi­ cine, interesul nostru na­ţional, a face institutul românesc acce­sibil pentru cercurile cele mai largi, ca pretutindenea şi în măsură cât se poate de mare să străbată lumina re­vărsată din el în poporul nostru. O corporaţiune, cum este Asocia­­ţiunea transilvană, numai cu acest pro­gram este îndreptăţită să fondeze insti­tute de crescere, nici decum însă nu institute de elită pentru societatea su­perioară. Aceasta, dacă poftesce o în­grijire mai excursivă a copilelor sale, dacă îi dă mâna, să le îmbrace şi să le prevadă mai cu lux, mai cu îmbelşu­­gare, n’are decât să-’şi facă ea institu­tul ei, pe care poate să ’şi-’l întoc­mească după puterile şi trebuinţele proprii. Un institut naţional este dator să se întocmească după puterile şi trebuin­ţele naţiunii, şi până când nu o face aceasta, nu este institut naţional. Cu taxele şi cheltuelile, care se pretind astăzji, nici nu e de mirare, că au fost relativ puţine eleve interne şi ne este teamă, că nici pe viitor nu vor fi mai multe. De aceea nu stă argu­mentul, că trebue să fie mari taxele, pentru­ că este mic numărul elevelor. Din contră ar trebui căutate mijloace de a se putea scări cheltuelile, şi a­­tuncia putem fi siguri, că vor veni eleve destule. Nici împregiurarea, că sânt foarte bine provăcnite copilele, ceea­ ce în ade­văr aşa este, nu ne pare de tot plausi­­bilă. Sânt foarte mulţi oameni, băr­baţi serioşi şi pricepători, care sânt de părere, că mai bine ar fi să fie mai puţin bine provăijate. Aceştia z zic, că nu e tocmai necesar a se obicinui co­pilele sub autoritatea unui institut de crescere cu traiul prea bun, cu haine prea frumoase, cu serviciu prea exact şi altele de acestea. Ar putea să trăească mai simplu, să se îmbrace mai simplu, să fie mai puţin servite şi să se obici­nuească a se servi şi ele. Toate ace­stea s’ar putea face şi ar fi bine poate să se facă chiar şi cu copilele din fa­milii, cărora le dă mâna să cheltuească şi mai multişor pentru ele. în intere­sul crescerii copilelor ar fi poate bine aceasta şi la tot caşul ar fi bine în in­teresul institutului, care în acest mod ar putea să le ofere întreţinerea mai pu­ţin costisitoare şi prin urmare accesibilă pentru mai multe. Iată aici încă o cestiune, la care comitetul Asociaţiunii transilvane tre­bue să se gândească în toată seriosi­­tatea, căci în mare parte depinde de la ea viitorul institutului nostru de fete. Să se gândească la ea toţi membrii Asociaţiunii şi în cele din urmă întreg publicul interesat, să se pronunţe fie­care în felul, care ni­ se cuvine, şi să ne spună, avem ori nu dreptate ? între altele mai mici, cărora nu le dăm deocamdată nici o importanţă, căci se ivesc pretutindenea în lucrurile omenesci, s’a mai ivit relativ la şcoala noastră de fete un defect, care a cau­­sat foarte multe din neînţelegerile anu­lui trecut şi ne e teamă, că va causa şi altele pe viitor. Defectul acesta nu este propriu al institutului, nu îşi are nici causa, nici isvorul într’însul, ci ’l-a atins din afară şi este, ca să facem aşa, resultatul trist al raporturilor noastre sociale şi cul­turale. E vorba de o aparenţă urîtă, care s’a ivit în societatea noastră, care însă există şi prin urmare suntem datori a o sube va, pentru­ ca să se poată afla odată şi remediul de a o vindeca E vorba de scisiunile nenorocite, care s’au întâmplat în societatea ro­mânească mai cu seamă aici în Sibiiu. S’a accentuat din mai multe părţi şi în mai multe rânduri, că „Tribuna“ a produs acestea scisiuni şi le-a făcut preste măsură acute în anul trecut, când cu crisa dela şcoala de fete. Dacă s’ar fi zis, că scisiunile au produs pe „Tribuna“, atunci s’ar mai putea crede cel puţin în parte, contrarul însă nu este decât o invenţie de rea credinţă a oamenilor, care se seiu vinovaţi. Causa cea adevărată a împregiu­­rării, că astât şi Sibiienii, şi după dînşii aproape toţi Românii din Transilvania, sânt împărţiţi aşa (jk'énd în două tabere, care, după­ cum se­ vede, nu se mai pot înţelege în nici un punct, este vanita­tea unor oameni, cărora le place să stăpânească întreagă viaţa noastră pu­blică şi sânt jeleşi de puterea şi auc­­toritatea, pe care împregiurări noro­coase, de multe­ ori mai mult decât vrednicia lor proprie, le-au dat-o în mână.

Next