Tribuna, iulie 1888 (Anul 5, nr. 147-173)
1888-07-24 / nr. 167
Anul V Sibiiu, Duminecă 24 Iulie (5 August) 1888 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/4 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl, 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casa cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/4 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 franci, Va an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru Nr. 167 INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 23 Iulie st. v. Cestiunea orientală, vechiul antagonism dintre Germania şi Francia, duşmănia austro-ungară-rusească, ba chiar şi cearta dintre Ruşi şi Englezi pentru stăpânirea în Asia centrală, sunt tot atâtea cestiuni, despre care nimeni nu se mai îndoesce, că ar putea să conturbe pacea europeană şi să producă în cele din urmă o conflagraţiune generală. Dar’ cine s’ar mai gândi, că Massalah acest neînsemnat obiect de ceartă dintre Italia şi Francia, se poată înăspri actuala situaţie politică şi să formeze, după cum se exprimă organul principelui de Bismarck, „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“, una dintre cele mai neprietenoase trăsături de caracter ale aceleia ? Şi aceasta tocmai pe un timp, când există o aşa numită ligă de pace a puterilor centrale, când monarchii celor mai puternice imperii europene se cercetează şi când ni se pune în perspectivă şi întâlnirea diplomaţilor, tot numai spre a asigura pacea şi spre a feri popoarele de răsboaie, care, ca orişicare luptă dintre doi individi, servesc mai mult ori mai puţin spre potolirea ambiţiei şi a poftei de răsbunare a celor ce se luptă. Şi adecă de ce se tractează în Massallah ? Nici de mai mult, nici de mai puţin, decât de întrebarea, dacă audiţii străini de acolo pot ori nu se fie supuşi dărilor locale. Aceia sânt aproape toţi sudiţi grecesci şi s’au pus sub protectoratul consulului francez. Italia îşi cere contribuţia, care consulul francez protestează în contra acesteia, şi de aci provine apoi cearta între Francia şi Italia, care, cel puţin la aparenţă, a îndemnat pe ministrul de externe italian a adresa pe la finele lunei trecute două note cătră representanţii Italiei în străinătate. în nota dintâi, guvernul italian dovedesc, precum am văcjut, că capitulaţiunile acolo nu au existat nici pe timpul ocupării oraşului prin Italieni, dar’ chiar dacă ar fi existat, au trebuit să-şi peardă valoarea în momentul, când Italia a luat oraşul în posesiune. în a doua notă se accentuează apoi, că reclamaţiunile în contra luării în posesiune italiene și în contra drepturilor ce resultă din aceasta niciodată nu au venit din partea Turciei, ci totdeauna din partea Franciei, care se pare, că în pacinicile progrese ale Italiei privesce o micșorare a propriei sale puteri. Privind lucrul din punct de vedere al obiceiului şi al dreptului internaţional, s’ar pare, că dreptatea se află pe partea Italienilor, pentru că, după o prază veche, atât capitulaţiunile cât şi privilegiile de dare înceată, îndată-ce un stat cultural ia în posesiune vre-un teritor, unde există capitulaţiuni. Cu toate acestea acasa ce ’i se face Franciei printr’un act diplomatic e cam ciudată în felul ei şi îi vine par’că omului se creadă, că însăşi Massalah, aceasta căldare unde Italienii se frig, aşa picând, fără nici un scop, servesce numai drept pretext pentru de a pute lovi în Francia. E adevărat, că şi Francia de mult privesce cu ochi rei la desvoltarea regatului vecin şi nici ea nu lasă netrecută nici o ocasiune spre a înghimpa pe vecina ei Italie, ceea ce a făcut-o şi acum prin protestul consulului ei în contra supunerii la dare a sudiţilor grecesci din Massalah. Dar’ nu credem, că asprimea notelor d-lui Crispi se reduce la vechia duşmănie dintre naţiunile surori; cu totului altceva pare a fi la mijloc. Şi poate că nu ne înşelăm, dacă susţinem, că relaţiunile dintre Francia şi Germania au produs gravele acuse din notele d-lui Crispi. Pe de o parte limbagiul organului principelui de Bismarck atât de favorabil Italiei, pe de altă parte grăbirea Germaniei, de a se declara de acord cu cele expuse în notele italiene, produc bâfneala, că toată treaba e opera diplomaţiei, înscenată, spre a oferi prilegiul, de a arăta Franciei, că alianţa triplă nu e alterată şi că nici Italia nici Germania nu stau isolate în caşul unui răsboiu. Astfel nici „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“ nu va fi înţeles lucrul aşa precum ,l-a presentat şi de aceea ar fi în rătăcire toţi aceia, care ar crede, că Massalah, acest orăşel de la Marearoşie, va fi în stare să provoace un răsboiu între două naţiuni mari. Din contră putem fi siguri, că notele d-lui Crispi nu vor avea nici o consecvenţă serioasă pentru situaţia generală şi, dacă este ceva ce ameninţă pacea europeană, este tocmai antagonismul dintre Francia şi Germania, unde Italia trebue să joace rolul de aliată a celei din urmă puteri. FOIŢA „TRIBUNEI“. Revistă, literară. XVII. Eminescu! Eminescu! „O peatră aruncată în apă dă nascere undelor, care din ce se lăţesc mai mult, tot mai slabe devin; aşa e şi cu talentele poetice, ale căror creaţiuni dau nascere unor producte mai slabe ce resar ca din fabrici, dar’ se şi apropie astfel mai bine de public.“ Eminescu al nostru tot aşa a păţit-o! Vibraţiunile, de care s’au cuprins duhurile poeţilor noştri tineri, au dat şi dincoace de munţi nascere unor producţiuni ce nu le poţi trece cu vederea, dacă vrei să alegi de aici şi de dincolo câte o notă ce caracteriseazâ poesia revistelor noastre. Dar’ reflexiunile şi reminiscenţele din Eminescu sunt la unii atât de puternice, încât se apropie prea mult de plagiat; bucuros ai voi se poți crede, că sânt inconsoli, dar’ atunci ar trebui să nu mai fie. . . Ne mai pomenind de câteva imitații restrânse și mărunte și sarbede, rămână să amintesc pe d-şoara Lucreția Suciu, ce stă sub înrâurirea spiritului lui Eminescu, dar’ nu a vorbelor și formelor lui. Fără să scape de unele defecte, poesia dînsei e uşoară, drăgălaşă şi până acum cam îngustă în sfera ideilor şi sentimentelor, dar este adevărată, răsărită din viaţa. Aşa îmi pare mie, că adevărul acesta o face eminesciană, şi nu Eminescu îi impune felul său de cugetare şi de simţire. Blasat este şi dl T ra ian H. Pop, ceşi-a publicat versurile sale aproape în toate revistele de pe la noi, în „Foişoara“, unde a debutat, dînsul se arăta independent şi cu ceva uşurinţă în mânuirea limbii, ci de la o vreme va fi simţit, că îi lipsesce ceva, ca să poată trece de poet mai plin de „gândiri“, şi a luat deci neiertate împrumuturi de la Eminescu. Poate nu va fi sclind, că prea sânt de deochi acestea împrumuturi, şi de aceea vreau, să mi le spun. E bine să redai oamenilor şi fără voe independenţa, mai ales la noi e bine, unde prea puţini o au şi prea mulţi vor fi cremend, că o au. Voiu alege dar’ câteva exemple. Poesia: „Din negurile răci...“ a d-lui Traian H. Pop, plagiază poesia lui Eminescu „Din valurile vremii“, luându-i şi chiar şi titlul din aceeaşi poesia a lui Eminescu, din versul: Şi umbra ta se perde în negurile răci. Eminescu se întreabă: Cum oare, din noianul de neguri să te rump, Să te ridic la peptu-’mi, iubite ânger scump ? T. H. Pop scrie asemenea: Din neguri răci, din veacuri trecute, ânger scump, Fiinţa ta apusă aş vrea ca să ’ţi-o rump... Şi, lărgind privazul poesiei sale, mai prinde în el şi acestea versuri: Şi-un bucium de sub cetini să cânte-aşa cu drag, Când preste noi cădu-vor lin frunzele de fag; Eu părul tău cel moale şi galben să-’l desprind Şi-’nduioşat de doru’ţi încet să te cuprind... luate fără îndoeală din „Lasă-ţi lumea ta uitată“, tot de Eminescu: Părul tău ’ţi se desprinde Şi frumos ’ţi-se mai şede Nu e fi ba, de te-oiu cuprinde, Nime ’n lume nu ne vede. Târguiosuî bucium sună: —L-ascultăm cu-atâta drag, Pe când ese dulcea lună Dintr’o farisce de fag... Eminescu scrise poesia „O mamă“, T. H. Pop asemenea „O mamă!“ Eminescu cântă: O mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freametul de frunze la tine tu mă chemi; Deasupra criptei negre a sfântului mormânt Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt... Traian H. Pop asemenea: O mamă! nume dulce, ce ’n altă lume eşti Adeseori prin visuri la tine mă poftesci Deasupra groapei tale salcâmii se ’mpletesc Şi mă gândesc la visuri, în care tu mă chemi, O soare, ce apus-ai în negura de vremi... Şi a mai scris Eminescu şi o „Despărţire“, de unde asemenea îşi ia T. H. Pop titlul pentru poesia sa „Statornicie“, din versul: La ce statornicia părerilor de rău... şi mai ia şi ideile: Ca visul unei umbre, ca umbra unui vis S’a dus pe drumul vecinic, ne ’ntors şi nefinit, Speranţele vieţii, cu jalnicu-’ţi sfîrşit. Şi codrul şi vâlceaua se schimbă necurmat. Cu alte frunze teii se ’mbracă nencetat, Statornice sânt numai părerile de rău... Eminescu lefice astfel: La ce simţirea crudă a stinsului noroc Să nu se stingă-asemeni, ci ’n veci să stea pe loc? Tot alte unde-’i sună aceluiaşi parău, La ce statornicia părerilor de rău, Când prin aceasta lume să trecem ne e scris, Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?... Deosebirea este, că la Eminescu iubita se desparte, car’ la T. H. Pop moare! Dintre strofele mai lucide din poesia lui T. H. Pop: „Codrul ninge...“ citez numai una: Spânzurâ n du-ţi haina sorţii De-a ilusiilor cuia, Să pui capăt desperării Şi tristeţelor să pui... şi alătur strofa din singurătatea lui Eminescu: Oh! de câte-ori voit-am, Ca să spânzur lira ’n cuiu Şi un capăt poesiei Şi pustiului să puiul... Şi a mai scris Eminescu „Luceafărul“, tot atât de ademenitor, ca şi poesiile citate până aici, deci Pop a tradus o parte din ele în presă, mai întâiu în povestirea sa „S i r u s“ *) apoi s’a îndemnat să scrie şi versurile întitulate „Scobori din lumea ta“ şi deci Scobori din lumea ta divină, Luceafăr drag, jos pe pământ, Să-mi faci viaţa mea senină S’aduci cu tine doru-’ţi sfânt... tocmai (!) ca în Eminescu, Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rafă, Pătrunde ’n casă şi în gând Şi v iaţa-’m i luminează! Deosebirea este, că T. H. Pop doresce să se schimbe Luceafărul într’o copilă ce trăise odată pe pământ. Dînsul ne dă o poe- zie lirică, deci ceva real, existent ca sentiment, ca dorinţă şi — cheamă luceafărul! Ce se potrivesce... *) Sirius s’a publicat în „Gazeta Transilvaniei“ din 1887, Nrci 270 şi 271. Tot acolo s’a publicat şi novela „Cerşitorul“, a lui T. H. Pop, asemenea un plagiat, dar’ după De la Vrancea în 1887, Nrci 282 — 284. Dovadă, câtă seamă ţin unii publicişti de ai noştri de literatura noastră: se nu simţi nici măcar un plagiat din Eminescu! Şi tot acolo a mai publicat dl Pop în anul acesta un lung studiu despre Lenau, „după isvoare străine“ (!), adecă un sarbad extras din introducerea la operele lui Lenau, din ediţia lui Ph. K e ca u jun. din Lipsea. Aşa debutează tinerul scriitor! G. R. D. Şcoala de fete a Asociaţiunii transilvane. ii. O altă cestie, care tot numai dela comitetul Asociaţiunii depinde, sau mai bine zis, tot numai el o poate resolva, este aceea, că prea sunt mari taxele de intreţinere a elevelor interne în proporţie cu sărăcia noastră românească. Am aujit, şi vor fi aucit şi domnii din comitetul Asociaţiunii, pe mulţi dintre părinţii copilelor plângându-se, că suma anuală a cheltuelilor pentru o copilă din internat se urcă la 300, 350—400 fl. şi chiar şi mai mult. Mai calculând aici spesele de călătorie a copilelor şi a părinţilor, care le aduc şi le duc în general din locuri foarte îndepărtate, apoi nu vom greşi afirmând, că cine voeşce să-şi crească fetele în institutul românesc să fie pregătit, că va cheltui circa 400 fl. pentru fiecare în fiecare an. Ear’ atâta este prea mult între împregiurările noastre şi prea mult pentru un institut întemeiat din banii naţionali pentru întreg publicul românesc, care nu numai pentru clasa cea favorisată de soarte cu averi şi venituri mari. Cum stau însă lucrurile astăzi trebue să recunoascem, că numai omul avut îşi poate permite luxul de a-şi cresce fata românesce, căci de unde se fee ţeranul nostru mai cu modru, preotul nostru, învăţătorul, notarul dela sate, cu un cuvânt majoritatea publicului nostru, sumele cele mari, care le reclamă întreţinerea copilelor în unicul institut românesc. Adevărat este, că aceasta împregiurare se poate scusa întrucâtva prin aceea, că taxele trebue să fie mari, după ce institutul nu dispune de alte fonduri şi după ce mai e încă şi foarte mic numărul elevelor interne. S’ar mai putea în sfîrşit aminti şi aceea, că după cheltuelile cele mari au părinţii cel puţin mângâierea, că le sunt copilele foarte bine prevăzute cu toate cele trebuincioase, foarte bine nutrite, foarte bine îmbrăcate etc. Toate acestea sunt adevărate, dară nu mai puţin adevărat este, că până vor sta taxele şi cheltuelile de până acuma, institutul Asociaţiunii transilvane este închis pentru copilele omului, care fie din causa neaverii, fie din causa, că are mai mulţi copii, nu poate sacrifica pentru unul 350—400 îl., ar putea însă şi ar da bucuros 200—250 fl. pentru a împărtăşi pe fiică-sa de instrucţiune şi educaţiune românească. Ei bine, ştim cu toţii, că pe timpul, când se adunau fondurile, din care s’a întemeiat şcoala de fete, oamenii aceştia mai săraci, clasa mijlocie a noastră, fiiind cea mai număroasă, a contribuit aşa puţin câte puţin cu partea cea mai mare a banilor adunaţi. Prin urmare este un fel de nedreptate ce se întâmplă acestora, când ei văd, că din banii, care sânt şi ai lor, se folosesc astăzji numai aceia, care sunt mai avuţi decât dînşii. Este mai departe, după cum uşor înţelege ori şi cine, interesul nostru naţional, a face institutul românesc accesibil pentru cercurile cele mai largi, ca pretutindenea şi în măsură cât se poate de mare să străbată lumina revărsată din el în poporul nostru. O corporaţiune, cum este Asociaţiunea transilvană, numai cu acest program este îndreptăţită să fondeze institute de crescere, nici decum însă nu institute de elită pentru societatea superioară. Aceasta, dacă poftesce o îngrijire mai excursivă a copilelor sale, dacă îi dă mâna, să le îmbrace şi să le prevadă mai cu lux, mai cu îmbelşugare, n’are decât să-’şi facă ea institutul ei, pe care poate să ’şi-’l întocmească după puterile şi trebuinţele proprii. Un institut naţional este dator să se întocmească după puterile şi trebuinţele naţiunii, şi până când nu o face aceasta, nu este institut naţional. Cu taxele şi cheltuelile, care se pretind astăzji, nici nu e de mirare, că au fost relativ puţine eleve interne şi ne este teamă, că nici pe viitor nu vor fi mai multe. De aceea nu stă argumentul, că trebue să fie mari taxele, pentru că este mic numărul elevelor. Din contră ar trebui căutate mijloace de a se putea scări cheltuelile, şi atuncia putem fi siguri, că vor veni eleve destule. Nici împregiurarea, că sânt foarte bine provăcnite copilele, ceea ce în adevăr aşa este, nu ne pare de tot plausibilă. Sânt foarte mulţi oameni, bărbaţi serioşi şi pricepători, care sânt de părere, că mai bine ar fi să fie mai puţin bine provăijate. Aceştia z zic, că nu e tocmai necesar a se obicinui copilele sub autoritatea unui institut de crescere cu traiul prea bun, cu haine prea frumoase, cu serviciu prea exact şi altele de acestea. Ar putea să trăească mai simplu, să se îmbrace mai simplu, să fie mai puţin servite şi să se obicinuească a se servi şi ele. Toate acestea s’ar putea face şi ar fi bine poate să se facă chiar şi cu copilele din familii, cărora le dă mâna să cheltuească şi mai multişor pentru ele. în interesul crescerii copilelor ar fi poate bine aceasta şi la tot caşul ar fi bine în interesul institutului, care în acest mod ar putea să le ofere întreţinerea mai puţin costisitoare şi prin urmare accesibilă pentru mai multe. Iată aici încă o cestiune, la care comitetul Asociaţiunii transilvane trebue să se gândească în toată seriositatea, căci în mare parte depinde de la ea viitorul institutului nostru de fete. Să se gândească la ea toţi membrii Asociaţiunii şi în cele din urmă întreg publicul interesat, să se pronunţe fiecare în felul, care ni se cuvine, şi să ne spună, avem ori nu dreptate ? între altele mai mici, cărora nu le dăm deocamdată nici o importanţă, căci se ivesc pretutindenea în lucrurile omenesci, s’a mai ivit relativ la şcoala noastră de fete un defect, care a causat foarte multe din neînţelegerile anului trecut şi ne e teamă, că va causa şi altele pe viitor. Defectul acesta nu este propriu al institutului, nu îşi are nici causa, nici isvorul într’însul, ci ’l-a atins din afară şi este, ca să facem aşa, resultatul trist al raporturilor noastre sociale şi culturale. E vorba de o aparenţă urîtă, care s’a ivit în societatea noastră, care însă există şi prin urmare suntem datori a o sube va, pentru ca să se poată afla odată şi remediul de a o vindeca E vorba de scisiunile nenorocite, care s’au întâmplat în societatea românească mai cu seamă aici în Sibiiu. S’a accentuat din mai multe părţi şi în mai multe rânduri, că „Tribuna“ a produs acestea scisiuni şi le-a făcut preste măsură acute în anul trecut, când cu crisa dela şcoala de fete. Dacă s’ar fi zis, că scisiunile au produs pe „Tribuna“, atunci s’ar mai putea crede cel puţin în parte, contrarul însă nu este decât o invenţie de rea credinţă a oamenilor, care se seiu vinovaţi. Causa cea adevărată a împregiurării, că astât şi Sibiienii, şi după dînşii aproape toţi Românii din Transilvania, sânt împărţiţi aşa (jk'énd în două tabere, care, după cum se vede, nu se mai pot înţelege în nici un punct, este vanitatea unor oameni, cărora le place să stăpânească întreagă viaţa noastră publică şi sânt jeleşi de puterea şi auctoritatea, pe care împregiurări norocoase, de multe ori mai mult decât vrednicia lor proprie, le-au dat-o în mână.