Tribuna, iulie 1888 (Anul 5, nr. 147-173)
1888-07-31 / nr. 173
Anul Y B3 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., 1/2 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., 1/2 an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 10 an 10 franci, 1/3 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru Sibiiu. Duminecă 31 Iulie (12 August) 1888 Nr. 173 INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru August st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea chiarului „TRIBUNA“, Sibiiu, 30 Iulie st. v. Vre-o câtevazile încă, şi reuniunea de cultură maghiară sau mai bine Zis reuniunea de maghiarizare îşi va ţine a treia adunare generală în Braşov. Se scie, că acum sânt patru ani s’a născut o discuţiune lungă în Ziaristica maghiară asupra împregiurării, că maghiarismul nu a făcut propagandă suficientă în Ardeal nici după o stăpânire ungurească de douăzeci de ani, şi societatea maghiară făcea imputări guvernului, că nuşi-a dat destulă silinţă pentru propagarea limbii maghiare şi a ideii de stat maghiare în părţile poreclite ardelenesci, care guvernul imputa de altă parte societăţii maghiare desăvîrşita lipsă de iniţiativă în aceasta direcţiune. Pentru ca să se crunteze discuţiunile şi să înceteze imputările reciproce, primarul de atunci al Clujului, dl Dr. Carol Haller, a fost convocat pe fruntaşii maghiari din Cluj la o consultare, la care s’a fost primit in principiu idea înfiinţării unei reuniuni de maghiarizare, şi în iarna aceluiaşi an, la 27 Decemvrie, s’a ţinut în sala casei oraşului din Cluj adunarea de constituire a reuniunii din cestiune. Deja dela primii paşi ce s’au întreprins pentru urzirea acestei instituţiuni, naţionalităţile nemaghiare din Ardeal, Saşii şi Românii, priviau cu oarecare neîncredere la ea. Şi nu fără cuvinte. Pentru că atât preşedintele ad hoc Dr. Carol Haller, cât şi un membru al ei, dl Bartha Miklós, au spus-o lămurit încă cu prilegiul adunării de constituire a reuniunii, că scopul ei este maghiarizarea celorlalte naţionalităţi conlocuitoare. Cel puţin nu credem, că se va fi aflând cineva, care ar fi putut înţelege din cele ce le-au ais atunci aceşti doi domni altceva, decât ceea ce în adevăr au şi voit să zică. Unul a 78! „baremi în sentimente să fim cu toţii Maghiari şi să vorbim limba maghiară“, care celalalt a accentuat „necesitatea răspândirii culturii maghiare între naţionalităţile din patrie“. Par’că a desbrăca pe cineva de sentimentele sale naţionale şi a-’i impune o limbă şi o cultură străină nu este identic cu a-’l desnaţionaliza. Nu se sfiiau la început nici cercurile conducătoare ale acestei reuniuni şi nici organele lor de publicitate a trada adevăratul ei scop, care stetea ascuns sub masca culturii universale. Şi numai mai târziu, după ce s’au convins despre resentimentul ce ’l-a fost produs la naţionalităţile nemaghiare şi despre aversiunea ce o arătau acestea faţă cu reuniunea de abia înfiinţată, au început şi ele a nega scopul maghiarisării şi a asigura lumea, că acea reuniune serveste în prima linie pentru propria cultivare şi apoi pentru remaghiarisarea Maghiarilor romanisaţi de pe câmpie şi din comitatul Hunedorii şi pentru propagarea spiritului patriotic între locuitorii acestei ţeri. Las’ că, afară de cultivarea proprie, nici de una, nici de ceealaltă, nu era şi nu este aici azi lipsă. Antâiu, noi nu stim niciri în Ardeal Maghiari romanisaţi şi a doua, naţionalităţile nemaghiare din Ardeal au dat în atâtea rânduri dovezi de patriotismul lor, încât era cu totul de prisos reuniunea născocită de renegatul Haller, spre a le învăţa patriotism, dar însăşi activitatea acestei reuniuni şi a tuturor filialelor ei din ţeara în decurs de aproape patru ani, precum şi advertismentul Maiestăţii Sale a Monarchului, cu prilegiul petrecerii Sale în Cluj, au desminţit în mod destul de eclatant asigurările publicisticei maghiare. Naţionalităţile nemaghiare sânt astăzi în curaj şi cunosc toate scopurile vădite şi ascunse ale acestei reuniuni, şi aşa nu mai încape nici o discuţiune asupra acelora, întocmai cum în general nu mai încape nici o îndoeală asupra tendenţelor de maghiarisare ale concetăţenilor noştri maghiari. Toată cestia cu maghiarisarea nu e altceva decât o utopie; mai curând pot face Maghiari din bolovani, decât din Saşi şi din Români; — dar Caspi-Nisce versuri, scrise după începutul „Ghioagei lui Briar“, din legendele noue ale lui Alexandri. Alexandri adecă scrie, în mijlocul câmpiei întinse, ce se perde Sub zarea albăstrie cu-a ei comoară verde, Culcat pe spate şede voinicul bivolar... Şi Briar îşi pasce o turmă şi o îmblân- zesce cu ghioaga. Sciu bivolii de dînsa şi ’n laturi se feresc Şi cât stau la păşune cu ochiul o pândesc. Şi el Privesce pe deasupra-’i cum trec necontenit Nori lungi şi vulturi ageri în sbor neobosit. . . La Alexandri sânt Dan şi Ursan cei ce pleacă se se lupte cu Tătarii; în Crişanul, voinicul povestei întâlnesce pe drum, într’un codru, o „minune ideală“ ce-’i dispare şi-’i reapare, după ce el se roagă la DumneZeu: Să-’mi laşi tu ziua, care răpitu-m’a din fire. Unde-’i fantasie? Fulga din Alexandri? Dar’ DumneZeu îi readuce lui Crişan minunea. De unde venise, nu se soie. Din cer descins-a oare? Eşti-a din pământ? Ori a sburat din aer pe dulci aripi de vânt? A mea?! Crişan răspunde în dulce aiurire: A mea — de unde Doamne atâta fericire! . . Unde va merge, se scie, la luptă cu duşmanii ţerii. Pe drum îşi folosesce Crişan ocasia să-m i spună istoria şi să scoată din ea învăţătura. Mişel este Românul, ce fuge atunci de moarte Când sus în cer lucesce traiu nou şi nouă soarte raţiunile acestea şi activitatea ce se desvoartă în direcţiunea aceasta sânt potrivite a conturba buna înţelegere între naţionalităţi. Şi înţelegem retusările ce le-a primit „kultur-egylet“-ul de la deosebitele reuniuni săsesci şi românesci din Braşov, de a participa la adunarea lui generală, şi înţelegem şi pe corespondentul din Braşov al organului partidului naţional săsesc „Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt“. Noi nu voim să facem treabă comună cu „reuniunea de cultură maghiară.“ Noi cunoascem aceasta reuniune nu numai după programul ei, ci mai mult după faptele ei. Pretutindenea, undeşi-a desvoltat activitatea, a conturbat pacea. Ţeara nu-i va fi mulţumitoare pentru existenţa ei. Noi nu sântem acasă pentru cei ce ne conturbă liniştea. Braşovul va fi un oraş mort pe timpul, când va veni la noi reuniunea de cultură maghiară. Ei vor să vadă oameni, şi anume nu numai Maghiari. Nu o să aibă aici aceasta bucurie. Noi singuri ar trebui să ne despreţuim, dacă am avă altă atitudine. Sântem patrioţi, şi buna Înţelegere între naţionalităţi o privim de un mare elenocu. Cam aceasta e esenţa celor ce ni se scriu din Braşov Zidului „Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt“. Cine caută a provoca neînţelegeri între deosebitele naţionalităţi din ţeară nu este bun patriot, iar’ tendenţele de maghiarizare nu vor promova niciodată buna înţelegere ce o reclamă cu atâta insistenţă prosperarea unui stat poliglot. Reserva ceşi-o impun deci concetăţenii noştri saşi faţă cu festivităţile „kultur-egylet“-ului, este impusă de adevăratul patriotism. Dacă activitatea acelei reuniuni ar rămână In cadrul altor reuniuni de cultură, bună-oară în al celor săsesci şi roraânesci şi nu s’ar extinde decât asupra poporului maghiar, ar fi o lipsă de tact şi un lucru condamnabil din toate punctele de vedere, de a-’i denega ospitalitatea şi de a refuza participarea la adunările ei generale. Cu toate că în caşul acesta apoi nu trebuia să-şi aleagă drept loc pentru ţinerea adunărilor generale oraşe cum e şi Braşovul, ci oraşe cu majorităţi maghiare, cum este Clujul, Oşorheiul, Dejul etc. Mergerea lor e astfel descrisă: Ei sboară ca şi gândul, perdut în pribegie, Doi spectrii păreau ambii, fugind pe cea câmpie Şi când pe cer se vede o rază de lumină Din dulcea auroră, ei mersul îşi alină Şi stând pe o colină privesc în depărtare Cum ţeara-i prefăcută în cimitir de jale Ard satele frumoase şi fumul se rotesce Cu norii cei albaştri (!) încet se contopesce . . . Tocmai din Alexandri, din „Dan câtanul de plaiu“, unde se spune: Şi duce călăreţii pe ’ntinderea pustie Precum doi spectrii gemeni mânaţi de vijelie . Astfel însă în procederea Braşovenilor nu putem privi altceva, decât o demonstraţiune pacinică în contra unei instituţiuni, care reflectează la ospitalitatea Saşilor şi a Românilor de acolo, în scopul de a-şi validita nisce interese, care sânt diametral opuse intereselor de conservare naţională ale acelora. Poate apoi dl Francisc Kóós să-şi adune săcuimea întreagă, pentru ca să ne demonstre, că maghiarimea din Braşov nu consistă numai din vre-o câţiva servitori, birtaşi şi măiestri, şi festivităţile adunării pot să fie cât de splendide şi de impunătoare, — la noi pentru acelea nu există însufleţire. Şi noi şi Saşii sântem persecutaţi pe toate terenele, sântem aşa când excluşi cu desăvîrşire din viaţa publică a statului şi pare că chiar şi temniţele de stat numai şi numai pe seama noastră s’ar fi înfiinţat, — toate acestea le îndurăm aşa cum le îndurăm şi pănă când le vom mai îndura; dar’ de naţionalitatea noastră, de sentimentele şi de limba noastră naţională nu ne vom lăpăda nici odată. Aceasta să-’şi-o însemne Maghiarii pentru toate timpurile, şi domnul Koós încă ne va ierta, dacă nu vom zice „Amin!“ la toate câte se întemplă în contra intereselor noastre naţionale. FOIŢA „TRIBUNEI“. Revista literară. XVIII. E greu să spui în Ardeal adevărul, pănă când oamenii sunt deprinşi a pretinde necondiţionată cinste pentru scrierile lor, fie oricum ar fi acestea; dar’ e şi mai greu să nu’l spui, după ce ai băgat de seamă, pe ce poteci greşite au apucat scriitorii noştri. De fiecare producţie te apropii cu cugetul. Aici tot voiu găsi ceva propriu, ceva sentiment adevărat, ideă, limbă corectă şi dulce şi poetică, dar’ abia ai cetit câteva versuri şi vorba lui Eminescu îţi răsună în ureche: Eşti ridicol, înţelegi-o? Şi, căutând s- o înţeleg poesia, văd, că unul plagiază pe cutare, celalalt pe cutare, alţii nu au nimic în ei, „simţiri reci, harfe sdrobite“ şi aşa mai departe. Deci nimeni n’are drept să se supere, că facem alegere şi scoatem la lumină defecte, nu ca să le ridicolisăm, ci ca să nu prindă teren şi mai mult. . . Astfel o legendă a d-lui George Simu se începe cu versurile: Când luna se ascunde în nori şi ’n neagră ceaţă, Perdut în visuri d’aur şi pline de dulceaţă, Culcat pe spate şede Crişanul, brav Român, Român de viţă veche, al munţilor stâpân. El vede nori fantastici, purtaţi de vijelie, Cum grupe se aşează pe luna arginţie Şi-apoi cu drag cuprinde cu ochii turma ’n şes. — Să mergem . . . Se duc vîrtej ca gândul plecat în pribegie Se duc păn’ a lor umbră întinsă pe câmpie Le trece înainte, şi pănă se lovesc în ochi cu faptul :Z ii; atuncia se opresc Şi eatâ’i pe o culme nocturnii călători.. Şi stau privind în vale cum fac pârjol Tătarii.. Cinci sate ard în flăcări pe câmp, şi fumul lor Se ’ntinde ca o apă, plutesce ca un nor. Dan Zise: Măi Ursane, acolo e de noi!.. şi aşa repetează şi Crişan: Acolo’i locul nostru, acolo e de noi! Aici întrerup analisa. După ce am dat exemple şi din reminiscenţele din Alexandri, care, din ce e al d-lui Simu, scena întâlnirii din codru, socotesc, că e de ajuns caracterisat modul cum se împreună vederile dînsului cu creaţiile lui Alexandri, să dee nascere ţ fiarele oposiţionale din Croaţia înregistrează scriea Ziarului „Die Presse“, despre demisionarea banului Khuen- Héderváry şi despre numirea lui de ministru de interne ungar în fruntea numerilor lor de la 9. c., fără de a face nici o singură reflexiune. Pe când cercurile oposiţionale dau acestei sciri credement necondiţionat, cercurile guvernamentale se îndoesc hotărît de temeinicia acestei sciri. Dimpregiurul episcopului Strossmayer se depeşează, că acolo nu se scie nimic de o chemare a acestuia ad audiendum verbum. La cas, dacă ar urma însă o asemenea chemare, Strossmayer, cu privire la depeşa lui, ar îndruma la împregiurarea, că partea dintâi a felicitărilor sale a compus-o simplu din citate ale sfintei scripturi, car’ ceealaltă parte, unde e vorba de misiunea universală a bisericii ruseşci, nu conţine nimic ce episcopul n’ar fi unei legende nouă. Să înceteze odată acest fel de muncă! Şi ar trebui să mai înceteze şi alt soiu de muncă din genul liric, de astădată, este scrierea de versuri fără să fie pricinuite de împregiurările reale, în care poetul e adus de valurile vremilor. Adevărata poesie este viaţa, dar’ nu şi pentru autorul „Crişanului“. Nu sciu de va fi de lipsă să vorbesc şi de alte poesii ale dînsului, dar’ „La Fora“ nu o pot trece cu vederea, tocmai pentru că ilustrează felul, cum scriu o samă din poeţii noştri. Pe „Flora“ n’a văzut-o niciodată poetul. Toţi acei ce te-au cântat Şi cu-atâta măiestrie, te-au descris, încât şi eu Cei ce nu ’ţi-am văzut faţa, să te cânt acuma vreu. Dacă ochii tăi sunt negri ori albaştri, eu nu sciu. Părul tău, o, copiliţă, nici odată n’am privit. Şi tot o cântă! Dar’ în capul poesiei scrisese vorbele: Te-au cântat încă pe tine Mulţi poeţi ce în talente mă întrec cu mult pe mine. Tot aşa şi cu poesia „La Otilia,“ care se începe cu versurile: Eu nu te cunosc încă, dar’ mult aud de tine, îmi spun, că eşti un ânger din raiul de lumine, Şi să-’ţi spun în fericire, cât — ah! cât îmi eşti de dragă! Unde-’i realismul, adevărul simţirilor ? Gândul mă duce tocmai la Goethe, nu ca să pun lângă dl Simu figura poetului german şi să produc un contrast, ci să pot arăta cu un exemplu, cum lucră poetul adevărat. Abstracţia facă-’şi-o fiecare cetitor şi până-’şi apoi şi întrebarea, dacă e poet autorul român, de care e vorba, ori un fabricant de versuri? „Direcţia, dela care nu m’am putut abate nici odată, a fost se schimb bucuriile şi chinurile mele într’un tablou, într’o poesie, REVISTĂ POLITICĂ, Sibiiu, 30 Iulie st. v. propoveduit mereu prin scrisorile sale pastorale. Şi încheierea concordatului cu Montenegro s’a făcut în acelaşi scop şi chiar şi spre felicitarea festivităţilor din Kiev avea să apară o enciclică. Strossmayer, nu numai ca Croat, ci şi ca Slav, doresce Rusiei învingerea împreună cu monarchia noastră. Este convingerea lui, că cestiunea bulgară se poate resolva şi fără un răsboiu cu Austro-Ungaria, dacă monarchia noastră ar respecta ma mult aspiraţiunile popoarelor slave, mai ales în Croaţia şi în Bosnia. La banchetul ce s’a dat în onoarea ministerului englez, Salisbury a rostit un toast, prin care a declarat, în general domnesce linişte cu privire la afacerile externe. El poate să spună cu o bizuire mai mare ca orişicând altădată, că ţinta tuturor domnitorilor este asigurarea păcii neîntrerupte. în Egipt există încă pericole la graniţă; înlăuntru toate greutăţile sânt aplanate. Egiptul e solvent; politica Angliei în Egipt e neschimbată. Cât priveste Bulgaria, toate semnele sânt pentru pace şi linişte în viitor. Diplomaţii europeni sânt de convingere, că mai bine ar fi să se lase Bulgaria de capul ei; o asemenea politică convine fără îndoeală tuturor statelor europene. Anglia nu voesce decât libertatea şi independenţa Bulgariei. Germania totdeauna a declarat, că Bulgaria îi e indiferentă. Austro-Ungaria voesce menţinerea statului quo. Rusia aspirează, drept satisfacţie pentru vitejia soldaţilor ei, care au sângerat pentru libertatea Bulgariei, o Bulgarie înfloritoare şi mulţumită. Despre întrevederea împăraţilor încă a vorbit dl Salisbury foarte favorabil, aşa că după dinsul, de când există Europa, pace şi linişte ca în timpul de faţă n’a mai existat. Dee D-Zeu să-’i fie gura de aur, dar’ toate semnele arată tocmai contrarul dela optimismul d-lui Salisbury. Ziarul italian „Diritto“ împărtăşesce sub reservă, că împăratul Wilhelm ’şi-ar fi exprimat dorinţa, de a saluta pe regele Humbert la Berlin, imediat după reîntoarcerea sa dela Roma. Săptămâna viitoare, principele de Bismarck va sosi la Berlin, de unde se va duce la Kissingen. Se scrie cu toată siguritatea, că el va avă o întrevedere cu contele K á n o k y, eventual și cu C r i s p i. Dar’ încă nu e sigur unde are să se întâmple aceasta întrevedere. Printr’un articol, probabil inspirat, „Svoboda“ din Sofia se adresează Că ai ochi mari albaştri, de-a cerului coloare. Mâni mici, frunte senină ş. a. . . Resultă de aici, că poetul se inspiră de descrierile frumseţilor femeiesti ce le găsesce la alţi poeţi ori le aude, că poesia dînsului este un palid reflex al gândirilor şi simţirilor altor creeri „ce-l întrec în talente“. O consecvenţă din modul acesta de scriere ar fi, făcând trecutul present şi (fantasia poetului se poate face), să scrii versuri de dragoste Elenei din Homer, pulcherrimei Dida din Virgil, Alcinei din Ariosto, Lettei lui Goethe, Laurei lui Schiller, şi aşa mai departe — toate inspiraţii din alţi poeţi mai cu talente. Pănă aici ar trebui să ajungem după felul poesiei „La Flora“. Ciudat de tot e apoi şi sfîrşitul acesteia, unde poetul o chiamă pe Flora, să-i apară şi în realitate, nu în visurile lui numai, asigurăndu-o anticipative, că o va iubi!..