Tribuna, iulie 1888 (Anul 5, nr. 147-173)

1888-07-31 / nr. 173

Anul Y B3 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., 1/2 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., 1/2 an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 10 an 10 franci, 1/3 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru Sibiiu. Duminecă 31 Iulie (12 August) 1888 Nr. 173 INSERTIUNILE­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr­, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru August st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea chiarului „TRIBUNA“, Sibiiu, 30 Iulie st. v. Vre-o câteva­­zile încă, şi reuniu­nea de cultură maghiară sau mai bine Zis reuniunea de maghiarizare îşi va ţi­ne a treia adunare generală în Braşov. Se scie, că acum sânt patru ani s’a născut o discuţiune lungă în Ziaris­tica maghiară asupra împregiurării, că maghiarismul nu a făcut propagandă suficientă în Ardeal nici după o stăpâ­nire ungurească de douăzeci de ani, şi societatea maghiară făcea imputări gu­vernului, că nu­­şi-a dat destulă silinţă pentru propagarea limbii maghiare şi a ideii de stat maghiare în părţile pore­clite ardelenesci, care guvernul imputa de altă parte societăţii maghiare desă­­vîrşita lipsă de iniţiativă în aceasta di­recţiune. Pentru­ ca să se crunteze discuţiu­­nile şi să înceteze imputările reciproce, primarul de atunci al Clujului, dl Dr. Carol Haller, a fost convocat pe frun­taşii maghiari din Cluj la o consultare, la care s’a fost primit in principiu idea înfiinţării unei reuniuni de maghiari­zare, şi în iarna aceluiaşi an, la 27 Decemvrie, s’a ţinut în sala casei ora­şului din Cluj adunarea de constituire a reuniunii din cestiune. Deja dela primii paşi ce s’au în­treprins pentru urzirea acestei institu­­ţiuni, naţionalităţile nemaghiare din Ar­deal, Saşii şi Românii, priviau cu oare­care neîncredere la ea. Şi nu fără cu­vinte. Pentru­ că atât preşedintele ad hoc Dr. Carol Haller, cât şi un membru al ei, dl Bartha Miklós, au spus-o lămurit încă cu prilegiul adunării de consti­tuire a reuniunii, că scopul ei este ma­­ghiarizarea celorlalte naţionalităţi con­locuitoare. Cel puţin nu credem, că se va fi aflând cineva, care ar fi putut înţelege din cele­ ce le-au a­is atunci aceşti doi domni altceva, decât ceea­ ce în adevăr au şi voit să zică. Unul a 7­8! „baremi în sen­ti­mente să fim cu toţii Maghiari şi să vorbim limba maghiară“, care celalalt a accentuat „necesita­tea răspândirii culturii ma­ghiare între naţionalităţile din patrie“. Par’că a desbrăca pe cineva de sentimentele sale naţionale şi a-’i impune o limbă şi o cultură străină nu este identic cu a-’l desnaţionaliza. Nu se sfiiau la început nici cercu­rile conducătoare ale acestei reuniuni şi nici organele lor de publicitate a trada adevăratul ei scop, care stetea ascuns sub masca culturii universale. Şi numai mai târziu, după­ ce s’au con­vins despre resentimentul ce ’l-a fost produs la naţionalităţile nemaghiare şi despre aversiunea ce o arătau acestea faţă cu reuniunea de abia înfiinţată, au început şi ele a nega scopul maghiari­­sării şi a asigura lumea, că acea reuni­une serveste în prima linie pentru pro­pria cultivare şi apoi pentru remaghia­­risarea Maghiarilor romanisaţi de pe câmpie şi din comitatul Hunedorii şi pentru propagarea spiritului patriotic între locuitorii acestei ţeri. Las’ că, afară de cultivarea proprie, nici de una, nici de ceealaltă, nu era şi nu este aici azi lipsă. Antâiu, noi nu stim nic­iri în Ardeal Maghiari roma­nisaţi şi a doua, naţionalităţile nema­ghiare din Ardeal au dat în atâtea rân­duri dovezi de patriotismul lor, încât era cu totul de prisos reuniunea născo­cită de renegatul Haller, spre a le în­văţa patriotism, dar­ însăşi activitatea acestei reuniuni şi a tuturor filialelor ei din ţeara în decurs de aproape patru ani, precum şi advertismentul Maiestăţii Sale a Monarchului, cu prilegiul petrecerii Sale în Cluj, au desminţit în mod de­stul de eclatant asigurările publicisticei maghiare. Naţionalităţile nemaghiare sânt astăzi în curaj şi cunosc toate sco­purile vădite şi ascunse ale acestei reu­niuni, şi aşa nu mai încape nici o discu­ţiune asupra acelora, întocmai cum în general nu mai încape nici o îndoeală asupra tendenţelor de maghiarisare ale concetăţenilor noştri maghiari. Toată cestia cu maghiarisarea nu e altceva decât o utopie; mai cu­rând pot face Maghiari din bolovani, decât din Saşi şi din Români; — dar C­aspi-Nisce versuri, scrise după începutul „Ghioagei lui Briar“, din legendele noue ale lui Alexandri. Alexandri adecă scrie, în mijlocul câmpiei întinse, ce se perde Sub zarea albăstrie cu-a ei comoară verde, Culcat pe spate şede voinicul bivolar... Şi Briar îşi pasce o turmă şi o îmblân- zesce cu ghioaga. Sciu bivolii de dînsa şi ’n laturi se feresc Şi cât stau la păşune cu ochiul o pândesc. Şi el Privesce pe deasupra-’i cum trec necontenit Nori lungi şi vulturi ageri în sbor neobosit. . . La Alexandri sânt Dan şi Ursan cei­ ce pleacă se se lupte cu Tătarii; în Cri­şanul, voinicul povestei întâlnesce pe drum, într’un codru, o „minune ideală“ ce-’i dispare şi-’i reapare, după­ ce el se roagă la DumneZeu: Să-’mi laşi tu ziua, care răpitu-m’a din fire. Unde-’i fantasie? Fulga din Alexandri? Dar’ DumneZeu îi readuce lui Crişan mi­nunea. De unde venise, nu se soie. Din cer descins-a oare? Eşti-a din pământ? Ori a sburat din aer pe dulci aripi de vânt? A mea?! Crişan răspunde în dulce aiurire: A mea — de unde Doamne atâta fericire! . . Unde va merge, se scie, la luptă cu duşmanii ţerii. Pe drum îşi folosesce Crişan ocasia să-m i spună istoria şi să scoată din ea învăţătura. Mişel este Românul, ce fuge­ atunci de moarte Când sus în cer lucesce traiu nou şi nouă soarte raţiunile acestea şi activitatea ce se des­­voartă în direcţiunea aceasta sânt potri­vite a conturba buna înţelegere între na­ţionalităţi. Şi înţelegem retusările ce le-a primit „kultur-egylet“-ul de la deosebitele reuniuni săsesci şi românesci din Braşov, de a participa la adunarea lui generală, şi înţelegem şi pe corespondentul din Braşov al organului partidului naţional săsesc „Siebenbürgisch-Deutsches Tage­blatt“. Noi nu voim să facem treabă co­mună cu „reuniunea de cultură ma­ghiară.“ Noi cunoascem aceasta reuniune nu numai după programul ei, ci mai mult după faptele ei. Pretutindenea, unde­­şi-a desvoltat activitatea, a conturbat pacea. Ţeara nu-­i va fi mulţumitoare pentru existenţa ei. Noi nu sântem acasă pentru cei­ ce ne conturbă liniştea. Bra­şovul va fi un oraş mort pe timpul, când va veni la noi reuniunea de cul­tură maghiară. Ei vor să vadă oameni, şi anume nu numai Maghiari. Nu o să aibă aici aceasta bucurie. Noi singuri ar trebui să ne despreţuim, dacă am avă altă atitudine. Sântem patrioţi, şi buna Înţelegere între naţiona­lităţi o privim de un mare ele­no­c­­­u. Cam aceasta e esenţa celor­ ce ni­ se scriu din Braşov Zidului „Siebenbür­gisch-Deutsches Tageblatt“. Cine caută a provoca neînţelegeri între deosebitele naţionalităţi din ţeară nu este bun pa­triot, iar’ tendenţele de maghiarizare nu vor promova nici­odată buna înţelegere ce o reclamă cu atâta insistenţă pros­­perarea unui stat poliglot. Reserva ce­­şi-o impun deci concetăţenii noştri saşi faţă cu festivităţile „kultur-egylet“-ului, este impusă de adevăratul patriotism. Dacă activitatea acelei reuniuni ar rămână In cadrul altor reuniuni de cul­tură, bună-oară în al celor săsesci şi roraâ­­nesci şi nu s’ar extinde decât asupra popo­rului maghiar, ar fi o lipsă de tact şi un lucru condamnabil din toate punctele de vedere, de a-’i denega ospitalitatea şi de a refuza participarea la adunările ei gene­rale. Cu toate­ că în caşul acesta apoi nu trebuia să-­şi aleagă drept loc pen­tru ţinerea adunărilor generale oraşe cum e şi Braşovul, ci oraşe cu majo­­rităţi maghiare, cum este Clujul, Oşor­­heiul, Dejul etc. Mergerea lor e astfel descrisă: Ei sboară ca şi gândul, perdut în pri­begie, Doi spectrii păreau ambii, fugind pe cea câmpie Şi când pe cer se vede o rază de lumină Din dulcea auroră, ei mersul îşi alină Şi stând pe o colină privesc în depăr­tare Cum ţeara-­i prefăcută în cimitir de jale Ard satele frumoase şi fumul se rotesce Cu norii cei albaştri (!) încet se contopesce . . . Tocmai din Alexandri, din „Dan câ­ta­nul de plaiu“, unde se spune: Şi duce călăreţii pe ’ntinderea pustie Precum doi spectrii gemeni mânaţi de vi­jelie . Ast­fel însă în procederea Braşo­venilor nu putem privi altceva, decât o demonstraţiune pacinică în contra unei instituţiuni, care reflectează la ospi­talitatea Saşilor şi a Românilor de acolo, în scopul de a-­şi validita nisce interese, care sânt diametral opuse intereselor de conservare naţională ale acelora. Poate apoi dl Francisc Kóós să-­şi adune săcuimea întreagă, pentru­ ca să ne demonstre, că maghiarimea din Braşov nu consistă numai din vre-o câţiva servitori, birtaşi şi măiestri, şi festivităţile adunării pot să fie cât de splendide şi de impunătoare, — la noi pentru acelea nu există însufleţire. Şi noi şi Saşii sântem persecutaţi pe toate terenele, sântem aşa când excluşi cu desăvîrşire din viaţa publică a statului şi pare­ că chiar şi temniţele de stat numai şi numai pe seama noa­stră s’ar fi înfiinţat, — toate acestea le îndurăm aşa cum le îndurăm şi pănă când le vom mai îndura; dar’ de na­ţionalitatea noastră, de sentimentele şi de limba noastră naţională nu ne vom lă­­păda nici odată. Aceasta să-’şi-o în­semne Maghiarii pentru toate timpurile, şi domnul Koós încă ne va ierta, dacă nu vom zice „Amin!“ la toate câte se întemplă în contra intereselor noastre naţionale. FOIŢA „TRIBUNEI“. Revista literară. XVIII. E greu să spui în Ardeal adevărul, pănă când oamenii sunt deprinşi a pretinde necon­diţionată cinste pentru scrierile lor, fie ori­cum ar fi acestea; dar’ e şi mai greu să nu­’l spui, după­ ce ai băgat de seamă, pe ce poteci gre­şite au apucat scriitorii noştri. De fiecare pro­ducţie te apropii cu cugetul. Aici tot voiu găsi ceva propriu, ceva sentiment adevărat, ideă, limbă corectă şi dulce şi poetică, dar’ abia ai cetit câteva versuri şi vorba lui Emi­­nescu îţi răsună în ureche: Eşti ridicol, înţelegi-o? Şi, căutând s- o înţeleg poesia, văd, că unul plagiază pe cutare, celalalt pe cutare, alţii nu au nimic în ei, „simţiri reci, harfe sdrobite“ şi aşa mai departe. Deci nimeni n’are drept să se supere, că facem alegere şi scoa­tem la lumină defecte, nu ca să le ridicolisăm, ci ca să nu prindă teren şi mai mult. . . Astfel o legendă a d-lui George Simu se începe cu versurile: Când luna se ascunde în nori şi ’n neagră ceaţă, Perdut în visuri d’aur şi pline de dulceaţă, Culcat pe spate şede Crişanul, brav Român, Român de viţă veche, al munţilor stâpân. El vede nori fantastici, purtaţi de vijelie, Cum grupe se aşează pe luna arginţie Şi-apoi cu drag cuprinde cu ochii turma ’n şes. — Să mergem . . . Se duc vîrtej ca gândul plecat în pri­begie Se duc păn’ a lor umbră întinsă pe câmpie Le trece înainte, şi pănă se lovesc în ochi cu faptul :Z­­­­ i­i; atuncia se opresc Şi eatâ­’i pe o culme nocturnii călători.. Şi stau privind în vale cum fac pâr­jol Tătarii.. Cinci sate ard în flăcări pe câmp, şi fu­mul lor Se ’ntinde ca o apă, plutesce ca un nor. Dan Zise: Măi Ursane, acolo e de noi!.. şi aşa repetează şi Crişan: Acolo­’i locul nostru, acolo e de noi! Aici întrerup analisa. După­ ce am dat exemple şi din reminiscenţele din Alexandri, care, din ce e al d-lui Simu, scena întâlnirii din codru, socotesc, că e de ajuns caracteri­­sat modul cum se împreună vederile dîn­­sului cu creaţiile lui Alexandri, să dee nascere ţ fiarele oposiţionale din Croaţia înregistrează scriea Ziarului „Die Presse“, despre demisionarea banului Khuen- Héderváry şi despre numirea lui de ministru de interne ungar în fruntea numerilor lor de la 9­­. c., fără de a face nici o singură reflexiune. Pe când cercurile oposiţionale dau acestei sciri credement necondiţionat, cercurile gu­vernamentale se îndoesc hotărît de te­meinicia acestei sciri. Dimpregiurul episcopului Stross­­mayer se depeşează, că acolo nu se scie nimic de o chemare a acestuia ad audiendum verbum. La cas, dacă ar urma însă o asemenea chemare, Strossmayer, cu privire la depeşa lui, ar îndruma la împregiurarea, că partea dintâi a felicitărilor sale a compus-o simplu din citate ale sfintei scripturi, car’ ceealaltă parte, unde e vorba de misiunea universală a bisericii ruseşci, nu conţine nimic ce episcopul n’ar fi unei legende nouă. Să înceteze odată acest fel de muncă! Şi ar trebui să mai înceteze şi alt soiu de muncă din genul liric, de astădată, este scrierea de versuri fără să fie prici­nuite de împregiurările reale, în care poetul e adus de valurile vremilor. Adevă­rata poesie este viaţa, dar’ nu şi pentru au­torul „Cri­şan­ului“. Nu sciu de va fi de lipsă să vorbesc şi de alte poesii ale dînsului, dar’ „La Fora“ nu o pot trece cu vederea, tocmai pentru­ că ilustrează felul, cum scriu o samă din poeţii noştri. Pe „Flora“ n’a văzut-o nici­odată poetul. Toţi acei ce te-au cântat Şi cu-atâta măiestrie, te-au descris, încât şi eu Cei­ ce nu ’ţi-am văzut faţa, să te cânt acuma vreu. Dacă ochii tăi sunt negri ori alba­ştri, eu nu sciu. Părul tău, o, copil­iţă, nici odată n’am privit. Şi tot o cântă! Dar’ în capul poesiei scrisese vorbele: Te-au cântat încă pe tine Mulţi poeţi ce în talente mă întrec cu mult pe mine. Tot aşa şi cu poesia „La Otilia,“ care se începe cu versurile: Eu nu te cunosc încă, dar’ mult aud de tine, îmi spun, că eşti un ânger din raiul de l­um­ine, Şi să-’ţi spun în fericire, cât — ah! cât îmi eşti de dragă! Unde-’i realismul, adevărul simţirilor ? Gândul mă duce tocmai la Goethe, nu ca să pun lângă dl Simu figura poetului ger­man şi să produc un contrast, ci să pot arăta cu un exemplu, cum lucră poetul adevărat. Abstracţia facă-’şi-o fiecare cetitor şi până-’şi apoi şi întrebarea, dacă e poet autorul ro­mân, de care e vorba, ori un fabricant de versuri? „Direcţia, dela care nu m’am putut abate nici odată, a fost se schimb bucuriile şi chinurile mele într’un tablou, într’o poesie, REVISTĂ POLITICĂ, Sibiiu, 30 Iulie st. v. propoveduit mereu prin scrisorile sale pa­storale. Şi încheierea concordatului cu Montenegro s’a făcut în acelaşi scop şi chiar şi spre felicitarea festivităţilor din Kiev avea să apară o enciclică. Strossmayer, nu numai ca Croat, ci şi ca Slav, doresce Rusiei învingerea îm­preună cu monarchia noastră. Este convingerea lui, că cestiunea bulgară se poate resolva şi fără un răsboiu cu Austro-Ungaria, dacă monarchia noastră ar respecta ma mult aspiraţiunile po­poarelor slave, mai ales în Croaţia şi în Bosnia. La banchetul ce s’a dat în onoarea ministerului englez, Salisbury a rostit un toast, prin care a declarat, în ge­neral domnesce linişte cu privire la afa­cerile externe. El poate să spună cu o bizuire mai mare ca ori­şi­când altădată, că ţinta tuturor domnitorilor este asigurarea păcii neîntre­rupte. în Egipt există încă pericole la graniţă; înlăuntru toate greutăţile sânt aplanate. Egiptul e solvent; poli­tica Angliei în Egipt e neschimbată. Cât priveste Bulgaria, toate sem­nele sânt pentru pace şi linişte în viitor. Diplomaţii europeni sânt de convingere, că mai bine ar fi să se lase Bulgaria de capul ei; o asemenea politică convine fără îndoeală tuturor statelor europene. Anglia nu voesce decât liber­tate­a şi independenţa Bulgariei. Germania totdeauna a de­clarat, că Bulgaria îi e indiferentă. Au­stro-Ungaria voesce menţinerea statului quo. Rusia aspirează, drept satisfacţie pentru vitejia soldaţilor ei, care au sân­gerat pentru libertatea Bulgariei, o Bul­garie înfloritoare şi mulţumită. Despre întrevederea împăra­ţilor încă a vorbit dl Salisbury foarte favorabil, aşa că după dinsul, de când există Europa, pace şi linişte ca în timpul de faţă n’a mai existat. Dee D-Zeu să-’i fie gura de aur, dar’ toate semnele arată tocmai contrarul dela optimismul d-lui Salisbury. Z­iarul italian „Diritto“ împărtă­­şesce sub reservă, că împăratul Wilhelm ’şi-ar fi exprimat dorinţa, de a saluta pe regele Humbert la Berlin, imediat după reîntoarcerea sa dela Roma. Săptămâna viitoare, principele de Bismarck va sosi la Berlin, de unde se va duce la Kissingen. Se scrie cu toată siguritatea, că el va avă o întrevedere cu contele K á­­ n o k y, eventual și cu C r i s p i. Dar’ încă nu e sigur unde are să se întâmple aceasta întrevedere. Printr’un articol, probabil inspirat, „Svoboda“ din Sofia se adresează Că ai ochi mari albaştri, de-a cerului coloare. Mâni mici, frunte senină ş. a. . . Resultă de aici, că poetul se inspiră de descrierile frumseţilor femeiesti ce le găsesce la alţi poeţi ori le aude, că poe­sia dînsului este un palid reflex al gândirilor şi simţirilor altor creeri „ce-­l întrec în ta­lente“. O consecvenţă din modul acesta de scriere ar fi, făcând trecutul present şi (fan­tasia poetului se poate face), să scrii versuri de dragoste Elenei din Homer, pulcherrimei Dida din Virgil, Alcinei din Ariosto, Lettei lui Goethe, Laurei lui Schiller, şi aşa mai de­parte — toate inspiraţii din alţi poeţi mai cu talente. Pănă aici ar trebui să ajungem după felul poesiei „La Flora“. Ciudat de tot e apoi şi sfîrşitul acesteia, unde poetul o chiamă pe Flora, să-­i apară şi în realitate, nu în visurile lui numai, asigură­n­du-o anticipative, că o va iubi!..

Next