Tribuna, octombrie 1888 (Anul 5, nr. 222-247)

1888-10-27 / nr. 244

Sibiiu, Joi 27 Octomvrie (8 Noemvrie) 1888 Nr. 244 Anul V ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: * 1 lună 85 cr., 1/l an 2 fl. 50 cr., x/3 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: și lună 11 fl. 20 cr., 1/l an 3 fl. 50 cr., x/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1U an 10 franci, x/s an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr­, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Noemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea­­­iarului „TRIBUNA“, Sibiiu, 26 Octomvrie st. v. Clopotele conversiunii se trag de vre-o lună de z­ile şi se mai trag me­reu. Conversiunea a intrat în casa deputaţilor Ungariei, clopotele oficiale şi oficioase însă nu încetează a asurda­ ure­chile cetăţenilor unguresci. Conversiunea este o operaţiune financiară. Oamenii cugetători, şi dacă nu sunt financiari de specialitatea lor, după atâta sunet încep a se întreba şi ei, pentru­ ce sgomotul îndelung? Are să vestească vre-o solemnitate, care dis­pune la bucurie, sau este vorba de un fel de pompă funebră pentru puterea productivă a ţerilor unguresci. Răspunsul, înţelegem răspunsul, care în adevăr să mulţumească, cine să-’l dee? Să-’l dăm noi? Se vor afla oameni destui, care,­­­ dacă noi am obicei că, este funebră pompa, se anunţă prin clopotirea fără de sfîrşit asupra conversiunii, să z­ică, că suntem preocupaţi. în caşul acesta, ori­cât am scrie noi de corect, se vor afla oameni, care să susţină, că punctul nostru de vedere, de oposiţionali, aşa ne dictează să scriem. Ei bine, să nu vorbim, adecă să nu scriem noi părerile numai aşa cum ni le-am putut formula despre con­versiune. Să spunem ce auz­im sau cetim că aici ce scriu alţii, oameni ai ştiinţei financiare şi nepreocupaţi. Ne­preocupaţi, pentru­ că sunt afară de in­fluenţele, sub care noi ne aflăm şi se află chiar şi adversarii noştri politici. Cam pe la jumătatea lunei expi­rate, aşa auijim, aşa cetim chiar, la Budapesta a sosit un grup de notabi­lităţi de financiari înalţi, între care şi Al­bert Rothschild. Scopul sosirii gru­pului a fost negociarea cu guvernul un­guresc, care are în vedere mai multe operaţiuni financiare. Grupul şi guvernul au negociat. Pe baza negocierii s’a compus pro­iectul de lege despre conversiune. Din ceea­ ce am reprodus ieri după „Neues Pester Journalcetitorii noştri au putut redă, că conversiunea este un fel de unificare a datoriilor publice ale statului şi că unificarea pănă la care datorii publice ale statului şi în ce mă­sură se întinde. Dl Tisza, se Zice, că este autorul ideii de conversiune. De­sigur că vo­­esce, ca cu conversiunea să regenereze financele unguresci. Este frumoasă ambiţiunea, de a fi regenerator al financelor unui stat, însă bărbaţii adăpaţi in sciinţa financiară Zie, că dl Tisza n’a ales tocmai calea cea mai bună pentru scopul ce ’şi­’l-a pro­pus. Financele unui stat se regenerează mai bine şi mai sigur prin cruţare în­ţeleaptă şi nu prin conversiuni. Şi este raţiune în părerea celor adăpaţi în şciinţa financiară. Căci cu al cui ajutor are să se facă conversiunea proiectată ? Precum se vede, cu ajutorul gru­pului Rotschild. Este însă sciut, că băr­baţii financiari în operaţiunile, pe care le iau asupră-­şi, nu sunt conduşi de ma­xime morale-ideale. Firea lor este, că unde operează să câştige sigur şi, dacă se poate, nu puţin. Statul unguresc însă n’a fost no­rocos să aibă administratori după­ cum au cerut trebuinţele sale. De aceea şi este mai puţin dispus a risipi puţina avere pentru a spori pe cea a financie­­rilor înalţi, care, cum am sc­is, la nici o întâmplare nu se mulţumesc cu câş­tiguri modeste. Cetitorii noştri au putut vedèa din ceea­ ce am publicat ieri, dar’ au putut afla şi din alte părţi, că cu regenerarea financelor, după­ cum este pusă acum la cale în ţerile unguresci, Ungaria n’are să vad­ă deficitul dispărut. Exclamau or­ganele de publicitate ale guvernului un­guresc, că din anul acesta încolo defi­citul are să dispară. Sânt însă de­parte ţerile unguresci de fericirea a­­ceasta. Ce se face prin conversiune este, că datoriile de tot felul se adună în­­tr’una sau în două, după alţii în trei grămezi de datorii cu o rentă de 4 procente. Contribue unificarea datoriilor şi reducerea procentelor la 4 la uşu­rarea contribuabililor din regatul un­guresc ? La prima vedere s’ar pară, că aşa este, însă dacă cauţi, afli, că prin con­versiune capitalul nominal al datoriei publice de stat are să reprezente cifre mai mari decât datoriile de pănă aci. Dobânzile de plătit pentru stat nu vor fi mai favorabile. Conversiunea, după­ cum se afirmă de capacităţi financiare nepreocupate, nu se face pentru de a introduce vre­o uşurare în privinţa procentelor de plătit, ci pentru de a mai prelungi terminii de amortisaţiune şi de a mai reduce po­verile anuale de amortisaţiune. Prin aceasta datoria publică din present a statului unguresc se prăvăleşce pe umerii generaţiunilor viitoare, dela care dl Tisza speră o bună-seamă, că vor sol cruţa şi vor sol face economii. După­ ce însă proiectul de conversi­une a întrat în dietă, aceasta are să-’l exa­mineze şi să-’l îndrepte, dacă este ca­pabil de îndreptări, sau să-’l respingă, dacă îl crede pernicios pentru stat. Dar’ oare nu stim noi cum e al­cătuită dieta Ungariei? Nu va face ea una ca aceea, să lase pe jos pe dl Tisza, din a cărui în­credere există o maioritate prevalentă pe băncile ei. N’a făcut lucrul acesta de când conduce dl Tisza destinele re­gatului unguresc, nu-’l va face nici acum. Maioritatea va vota proiectul, ca să devină lege, car’ generaţiunile viitoare vadă ce vor face cu datoria convertită. Merită dar’ conversiunea să fie in­trodusă cu atâta sgomot şi pompă, în public şi în dietă. FOIŢA „TRIBUNEI“. Fapta omenească. Scrisori adresate unui om tiner. II. Iubite Amice! Sânt multe obiecţiunile, pe care ’mi­ le faci; eu stărui cu toate acestea în convingerea, că și gratitudinea e una dintre datoriile, pe care nu le împlinim decât atunci, când pu­tem să le împlinim cu toată mulțumirea. Dar’ îmi răstorni, — (nici tu, — toate principiile de moralitate, când mă faci să ad­mit, că îmi este iertat şi să nu împlinesc vre­una din datoriile, pe care le am, negi, că da­toria e datorie, când susţii, că nu în toate împregiurările am să o împlinesc, ci numai atunci, când împlinirea e o mulţumire pentru mine. Nu pot să-­ţi răspund la aceste obiec­­ţiuni decât prin generalizarea principiului, pe care îl combaţi. Nici o faptă nu poate să fie resonabilă şi prin urmare nici bună, dacă nu e săvîr­­şită cu toată mulţumirea. Şi nimenea nu poate să fie „dator“ a să­­vîrşi vre-o faptă, care nu e resonabilă şi prin urmare nici bună. Dacă vrei dar’, datoria, aşa cum o în­ţelegi tu, nu e datorie. Şi nu mă îndoesc, că o vei admite şi tu aceasta, dacă vei înţelege fapta omenească tot aşa cum o înţeleg eu. Fapta mea e resultatul voinţei mele şi numai al voinţei mele, pe care o manifestez prin fapta mea şi o execut pe cât mă iartă puterile. Am merge prea departe, dacă am voi să cercetăm ce este voinţa mea şi cum se produce ea în mine; vei admite însă şi tu, că poate cineva să mă silească a face ceea­ ce el voeşte. E indiferent pentru mine, dacă sila aceasta e fisică ori morală, resultatul e ace­laşi, anihilarea voinţei mele. Unul mai tare ca mine îmi pune cu­ţitul în pept, altul, tot mai tare, mă ameninţă, că-’mi va lua bucata de pâne ori îmi pro­mite, că-’mi va da o bucată mai mare, pen­­tru­ ca să nu fac ceea­ ce voesc eu însumi, ci ceea-ce voesce el. Tot mai tare ca mine e şi mişelat, care prin vorbe viclene mă momesce să fac ceea­ ce el voesce. Mai tare ca mine e deci şi acela, care,­­jicându-’mi: „dacă mă iubesci“, mă înduplecă să-m i fac voea. Ei bine! — ce este datoria? Este o siluire constantă, o anihilare „le­gitimă“ a voinţei mele, o mărginire a libertă­ţii mele de a voi. Ca cetăţean sunt dator să fac cuvenitele servicii în oastea ţerii mele şi să plătesc dă­rile ce ’mi­ se cer: dacă n’aş împlini datoriile acestea, statul mă silesce, mă execută, ba mă şi pedepsesce. Ca membru al societăţii omenesci sânt dator să respectez viaţa, sănătatea, avutul, drepturile, onoarea altor oameni: tot statul a primit şi sarcina, de a mă trage la răspun­dere şi de a mă pedepsi, dacă nu împlinesc datoria aceasta. M’am împrumutat cu o sumă de bani; am cumpărat ceva şi n’am plătit preţul; ’mi-a făcut cineva vre-un serviciu şi nu ’i-am dat răsplata cuvenită; dacă nu-’mi împlinesc da­toria, creditorul mă trage în judecată, jude­cătorul mă condamnă şi tot statul mă execută. N’aş fi deci om resonabil, dacă n’aş împlini datoriile de felul acesta, când stiu, că am să fiu silit a le împlini, dacă nu le voiu împlini din propriul meu indemn. Christos a fost cu toate acestea răstig­nit şi mulţi au fost răstigniţi, multe fapte mari şi bune au fost abateri dela asemenea datorii, ceea­ ce ear’ dovedesce, că nu tot­deauna are să fie împlinită datoria. Dar’ vei­­fice, că sânt datorii şi datorii, unele mai domoale, ear’ altele mai aspre, şi că atunci, când se ivesce vre-un conflict de datorii, cea mai „mare“ şi mai „sfântă“ are să fie împlinită. Care va să dică s­car’ datorii, care n’au să fie împlinite decât atunci, când . . . . Dacă ar fi aşa, iubite amice, firea ar fi trebuit să creeze în sufletul nostru un fel de scară pentru măsurarea datoriilor după sfin­ţenia lor; firea însă n’a făcut lucrul acesta. Pentru­ ca să poată trăi împreună, oa­menii trebue să se înfrâneze, renunţând fie­care la o parte din libertatea lui de a voi: acela, care nu renunţă, e silit ori pedepsit, fie de stat, fie de societate, fie de biserică. Căci dacă statul mă silesce să mă su­pun la legile lui şi mă pedepsesce, dacă întru în conflict cu ele, societatea mă despreţuesce şi mă persecută, dacă nu-­mi împlinesc dato­riile „morale“ aşa cum le înţelege ea, car’ biserica mă ameninţă cu chinurile iadului, dacă lipsesc dela împlinirea datoriilor mele „creştinesci“. Ori­ şi­ unde mă ivesc dar’, statul, so­cietatea, biserica, obştia omenească mă siluesc, pun hotare voirii mele, mă îngrădesc cu datorii, pe care le şi împlinesc fie pen­tru­ ca să mă simt uşurat, fie pentm­ ca să scap de consecvenţele neîmplinirii. Te întreb însă: ce fac atunci, când nici împlinirea nu-­mi dă uşurare, nici de conse­cvenţele neîmplinirii nu-­mi pară ? Mai împlinesc şi atunci ? Unde e acel „pentru­ ca“, fără de care voinţa nu se poate hotărî? Dacă pornirea din mine e mai puter­nică decât frica de cuţitul pus în peptul meu, mai puternică decât foamea, eu care privesc la bucata de pâne, mai puternică decât do­rinţa de a fi iubit de cel­ ce-­mi plice: „dacă mă iubesc!“, dacă eu sunt mai tare ca cei­ ce vor să pună voinţa lor în locul voinţei mele, sunt oare un nemernic, un mişel, un om vred­nic de despreţul obştesc? încă odată: Christos a fost răstignit şi mulţi au fost răstigniţi! Dacă statul are legile lui, dacă socie­tatea are obiceiurile, care sunt legile ei, dacă biserica are şi ea legile ei, eu, omul, trebue să am şi eu legile mele, puse chiar de fire, ea însăşi în mine. E legea firii omenesci, în care stă po­runca : faptele tale să fie mulţumirea vie­ţii tale. Ear’ firea e mai aspră şi decât statul, şi decât societatea, şi decât biserica, de acela, care e pretutindenea şi toate le seie, nu poţi scăpa nici­odată. E rău cetăţean acela, care-­şi împlinesce datoriile cătră ţeara sa pentru­ ca să nu fie silit a le împlini ori poate chiar pedepsit pen­tru neîmplinirea lor. Cetăţeanul bun e nu­mai acela, care le împlinesce cu mulţumire. N’ai decât să mergi într’o Duminecă la primărie şi să privesci în feţele oamenilor ce es din cancelarie cu „libelul“, în care li s’a­re fel de pompă poate fi în re­­sultatele ei ulterioare istoria cu conver­siunea, lăsăm să judece cetitorii, mai aducându-le numai atâta aminte, că și calul de lemn al Grecilor fu introdus cu pompă în cetatea Troiei. REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 26 Octomvrie st. r. Legea de apărare, pe care mi­nistrul de honvezi a presentat-o dietei, formează obiectul discuţiunii generale. Toate­­fiarele, nefăcând abstracţie nici ch­iar dela cele oficioase, sânt de părere, că acest proiect cere extremul dela ceea­ ce se poate aştepta dela patriotis­mul şi aplicarea spre jertfă a popora­­ţiunii. Presa maghiară oposiţională face apoi acestei legi o critică pe cât se poate de aspră. Z­iarele extreme ţin, că pentru grelele jertfe nu se ofere nici un echivalent cu privire la naţionaliza­­rea părţii maghiare a armatei, ba chiar şi un organ moderat atrage atenţiunea asupra împregiurării, că în noua ei or­­ganisare şi posiţie, conversiunea îşi perde caracterul unei miliţii naţionale. Cu pri­vire la pretenţiunea, că parlamentul în decurs de cince ani nu poate să acoarde un contingent de recruţi mai mic, dar’ guvernul e totdeauna îndreptăţit a cere un contingent mai mare, organul con­telui Apponyi declară, că la aşa ceva un parlament independent nu se poate învoi. Mare resens au produs în Un­garia mai ales nouele disposiţiuni des­pre voluntarii de un an, şi concetăţenii noştri maghiari cred, că baronul Fejér­­váry nu va pute străbate cu ele, fără de a le modificia esenţial. Protestul, pe care corpul di­dactic academic de la universitatea din Cernăuţi ,l-a adresat rectorului acelei universităţi şi de care am amintit şi noi la alt loc al numărului nostru de ieri, are următorul text : „în ultima sesiune a dietei din Bucovina Magnificenţa Voastră, ca pur­tătorul votului nostru viril, aţi depus jurământul în limba română. Sub­­scrişii membri ai corpului didactic o sciu prea bine, că această procedere, care, după a lor convingere, nu este compatibilă cu caracterul ger­man al universităţii Francisc Iosif, nu este ea singuratică. Dacă însă predecesorilor Magnificenţei Voa­stre în acest oficiu le-a fost cu putinţă, de a crea aici un cas de precedenţă, fără de a da numai­decât de contra­zicerea hotărîtă a corpului didactic, aceasta ni-o putem explica numai prin împregiurarea, că atunci — când ca­șul din cestiune preste tot a ajuns la cunoscința cercurilor academice — pu­tea să apară admisibil, ca preste ase­menea întâmplări să se treacă cu tă­cere din conivență colegială, deoare­ce atunci caracterul german al universi­tăţii noastre nu s’a pus din nici în­tr’o parte serios în discuţiune. As­­tă­ji însă, în faţa aspiraţiunilor şi simptoamelor, pe care Magnificenţa Voastră trebue să le cunoasceţi, ne ţi­nem de o datorinţă, de a protesta în contra fiecărui pas, care ar putea preju­­deca caracterul universităţii noastre ger­mane ce s’a garantat prin lege. Deose­bita stimă şi considerare, pe care o avem faţă cu cea mai înaltă dignitate academică, ne impune datorinţa, de a nu ascunde cele mai serioase îngrijiri, cele mai justificate neliniştiri, care s’au fost produs în corpul didactic academic prin aceea, că Magnificenţa Voastră, ca locoţiitorul universităţii noastre germane, V’aţi folosit la depunerea jurământului de un idiom negerman. Vă exprimăm bizuita noastră aşteptare, că în viitor fiecare rector, ca representant al univer­sităţii cu ori­ce ocasiune, nu se va fo­losi de altă limbă, decât de limba ger­mană ce singură este admisibilă“. Nu se tem cumva stimabilii profe­sori de la universitatea din Cernăuţi, că în curând o să se germaniseze întreaga monarchie? Aici se potrivesce de mi­nune fabula lupului cu mielul. Din Petersburg se depeşează, că, după­ ce părechia împărătească a întrat cu mare solemnitate în residenţă, împăratul a emis un manifest, în care se îecei că împăratul împarte cu poporul sentimentele de mulţumită cătră Dumnezeu pentru mântuirea lui miraculoasă, şi care se termină cu cu­vintele: „Prevedinţa, care ne-a scutit viaţa, ce o consacrăm spre binele iu­bitei noastre patrii, să ne dee şi pu­terea, de a împlini pănă în sfîrşit ma­rile datorinţe, la care prin voinţa ei sîntem chemaţi“. Un raportor din Belgrad al „Corespondenţei de l’Est“ a avut o în­­trevorbire despre revizuirea consti­tuţiei cu domnul Garaşanin, con­ducătorul partidului progresist, între achitat plata dărilor, pentru­ ca se vezi, care dintre plătitori sunt oameni buni şi care sunt rei. Cei buni sunt veseli şi rămân toată Ziua veseli, fiindcă se simt uşuraţi de o sarcină atât de grea pentru dînşii; cei rei sânt în­­dîrjiţi, fiindcă ei simt numai că li s’a smuls ceva. Aici e răsplata împlinirii. Şi dacă n’ar fi aşa, n’ar fi sângerat atâtea milioane de oameni în luptă pentru „patrie“ ori pentru nisce „idei“ plăsmuite adese­ori în minţi nebune. Au sângerat, fiindcă firea a pus în om pornirea spre avent, şi atunci, când este avân­tat, când voeşce el însuşi, omul dă cu mul­ţumire pănă chiar şi viaţa lui. Şi nu mă îndoesc, că tu vei pute să-’ţi închipuesti un rob, care-’şi poartă cu mulţu­mire lanţurile, ba vei admite dimpreună cu mine, că foarte mulţi din aceia, care ’şi-au petrecut viaţa în robie, erau oameni mai fe­riciţi ca stăpânii lor. Ce-’i făcea fericiţi ? Mulţumirea, cu care-’şi purtau lanţurile. Acela, care mă siluesce, poate se deter­mine voinţa mea, dar’ resultatul, anihilarea voinței mele, e numai aparent. Voesc ceea­ ce voesce el, dar’ tot eu însumi sânt cel­ ce voesc și nu execut decât după­ ce voesc și eu. Dacă pot să-’i smulg cuțitul din mână, ’i-’l smulg, și înlătur astfel motivul, care mă împingea să voesc ca dânsul. . Dacă nu mă înspăimânt de cuţit, nu-’mi e frică de moarte, îi z‘c „nu Ș* nu!“ şi-’l las să dee, dar’ nu voesc şi prin urmare nu fac ceea­ ce voesce el. înţelegi dar’, că fapta supunerii mele este resultatul unui întreg şir de fapte petre­cute mai nainte şi poate să fie o pregătire pentru alte fapte viitoare.

Next