Tribuna, octombrie 1888 (Anul 5, nr. 222-247)
1888-10-27 / nr. 244
Sibiiu, Joi 27 Octomvrie (8 Noemvrie) 1888 Nr. 244 Anul V ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: * 1 lună 85 cr., 1/l an 2 fl. 50 cr., x/3 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: și lună 11 fl. 20 cr., 1/l an 3 fl. 50 cr., x/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1U an 10 franci, x/s an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Noemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiuneaiarului „TRIBUNA“, Sibiiu, 26 Octomvrie st. v. Clopotele conversiunii se trag de vre-o lună de zile şi se mai trag mereu. Conversiunea a intrat în casa deputaţilor Ungariei, clopotele oficiale şi oficioase însă nu încetează a asurda urechile cetăţenilor unguresci. Conversiunea este o operaţiune financiară. Oamenii cugetători, şi dacă nu sunt financiari de specialitatea lor, după atâta sunet încep a se întreba şi ei, pentru ce sgomotul îndelung? Are să vestească vre-o solemnitate, care dispune la bucurie, sau este vorba de un fel de pompă funebră pentru puterea productivă a ţerilor unguresci. Răspunsul, înţelegem răspunsul, care în adevăr să mulţumească, cine să-’l dee? Să-’l dăm noi? Se vor afla oameni destui, care, dacă noi am obicei că, este funebră pompa, se anunţă prin clopotirea fără de sfîrşit asupra conversiunii, să zică, că suntem preocupaţi. în caşul acesta, oricât am scrie noi de corect, se vor afla oameni, care să susţină, că punctul nostru de vedere, de oposiţionali, aşa ne dictează să scriem. Ei bine, să nu vorbim, adecă să nu scriem noi părerile numai aşa cum ni le-am putut formula despre conversiune. Să spunem ce auzim sau cetim că aici ce scriu alţii, oameni ai ştiinţei financiare şi nepreocupaţi. Nepreocupaţi, pentru că sunt afară de influenţele, sub care noi ne aflăm şi se află chiar şi adversarii noştri politici. Cam pe la jumătatea lunei expirate, aşa auijim, aşa cetim chiar, la Budapesta a sosit un grup de notabilităţi de financiari înalţi, între care şi Albert Rothschild. Scopul sosirii grupului a fost negociarea cu guvernul unguresc, care are în vedere mai multe operaţiuni financiare. Grupul şi guvernul au negociat. Pe baza negocierii s’a compus proiectul de lege despre conversiune. Din ceea ce am reprodus ieri după „Neues Pester Journalcetitorii noştri au putut redă, că conversiunea este un fel de unificare a datoriilor publice ale statului şi că unificarea pănă la care datorii publice ale statului şi în ce măsură se întinde. Dl Tisza, se Zice, că este autorul ideii de conversiune. Desigur că voesce, ca cu conversiunea să regenereze financele unguresci. Este frumoasă ambiţiunea, de a fi regenerator al financelor unui stat, însă bărbaţii adăpaţi in sciinţa financiară Zie, că dl Tisza n’a ales tocmai calea cea mai bună pentru scopul ce ’şi’l-a propus. Financele unui stat se regenerează mai bine şi mai sigur prin cruţare înţeleaptă şi nu prin conversiuni. Şi este raţiune în părerea celor adăpaţi în şciinţa financiară. Căci cu al cui ajutor are să se facă conversiunea proiectată ? Precum se vede, cu ajutorul grupului Rotschild. Este însă sciut, că bărbaţii financiari în operaţiunile, pe care le iau asupră-şi, nu sunt conduşi de maxime morale-ideale. Firea lor este, că unde operează să câştige sigur şi, dacă se poate, nu puţin. Statul unguresc însă n’a fost norocos să aibă administratori după cum au cerut trebuinţele sale. De aceea şi este mai puţin dispus a risipi puţina avere pentru a spori pe cea a financierilor înalţi, care, cum am scis, la nici o întâmplare nu se mulţumesc cu câştiguri modeste. Cetitorii noştri au putut vedèa din ceea ce am publicat ieri, dar’ au putut afla şi din alte părţi, că cu regenerarea financelor, după cum este pusă acum la cale în ţerile unguresci, Ungaria n’are să vadă deficitul dispărut. Exclamau organele de publicitate ale guvernului unguresc, că din anul acesta încolo deficitul are să dispară. Sânt însă departe ţerile unguresci de fericirea aceasta. Ce se face prin conversiune este, că datoriile de tot felul se adună într’una sau în două, după alţii în trei grămezi de datorii cu o rentă de 4 procente. Contribue unificarea datoriilor şi reducerea procentelor la 4 la uşurarea contribuabililor din regatul unguresc ? La prima vedere s’ar pară, că aşa este, însă dacă cauţi, afli, că prin conversiune capitalul nominal al datoriei publice de stat are să reprezente cifre mai mari decât datoriile de pănă aci. Dobânzile de plătit pentru stat nu vor fi mai favorabile. Conversiunea, după cum se afirmă de capacităţi financiare nepreocupate, nu se face pentru de a introduce vreo uşurare în privinţa procentelor de plătit, ci pentru de a mai prelungi terminii de amortisaţiune şi de a mai reduce poverile anuale de amortisaţiune. Prin aceasta datoria publică din present a statului unguresc se prăvăleşce pe umerii generaţiunilor viitoare, dela care dl Tisza speră o bună-seamă, că vor sol cruţa şi vor sol face economii. După ce însă proiectul de conversiune a întrat în dietă, aceasta are să-’l examineze şi să-’l îndrepte, dacă este capabil de îndreptări, sau să-’l respingă, dacă îl crede pernicios pentru stat. Dar’ oare nu stim noi cum e alcătuită dieta Ungariei? Nu va face ea una ca aceea, să lase pe jos pe dl Tisza, din a cărui încredere există o maioritate prevalentă pe băncile ei. N’a făcut lucrul acesta de când conduce dl Tisza destinele regatului unguresc, nu-’l va face nici acum. Maioritatea va vota proiectul, ca să devină lege, car’ generaţiunile viitoare vadă ce vor face cu datoria convertită. Merită dar’ conversiunea să fie introdusă cu atâta sgomot şi pompă, în public şi în dietă. FOIŢA „TRIBUNEI“. Fapta omenească. Scrisori adresate unui om tiner. II. Iubite Amice! Sânt multe obiecţiunile, pe care ’mi le faci; eu stărui cu toate acestea în convingerea, că și gratitudinea e una dintre datoriile, pe care nu le împlinim decât atunci, când putem să le împlinim cu toată mulțumirea. Dar’ îmi răstorni, — (nici tu, — toate principiile de moralitate, când mă faci să admit, că îmi este iertat şi să nu împlinesc vreuna din datoriile, pe care le am, negi, că datoria e datorie, când susţii, că nu în toate împregiurările am să o împlinesc, ci numai atunci, când împlinirea e o mulţumire pentru mine. Nu pot să-ţi răspund la aceste obiecţiuni decât prin generalizarea principiului, pe care îl combaţi. Nici o faptă nu poate să fie resonabilă şi prin urmare nici bună, dacă nu e săvîrşită cu toată mulţumirea. Şi nimenea nu poate să fie „dator“ a săvîrşi vre-o faptă, care nu e resonabilă şi prin urmare nici bună. Dacă vrei dar’, datoria, aşa cum o înţelegi tu, nu e datorie. Şi nu mă îndoesc, că o vei admite şi tu aceasta, dacă vei înţelege fapta omenească tot aşa cum o înţeleg eu. Fapta mea e resultatul voinţei mele şi numai al voinţei mele, pe care o manifestez prin fapta mea şi o execut pe cât mă iartă puterile. Am merge prea departe, dacă am voi să cercetăm ce este voinţa mea şi cum se produce ea în mine; vei admite însă şi tu, că poate cineva să mă silească a face ceea ce el voeşte. E indiferent pentru mine, dacă sila aceasta e fisică ori morală, resultatul e acelaşi, anihilarea voinţei mele. Unul mai tare ca mine îmi pune cuţitul în pept, altul, tot mai tare, mă ameninţă, că-’mi va lua bucata de pâne ori îmi promite, că-’mi va da o bucată mai mare, pentru ca să nu fac ceea ce voesc eu însumi, ci ceea-ce voesce el. Tot mai tare ca mine e şi mişelat, care prin vorbe viclene mă momesce să fac ceea ce el voesce. Mai tare ca mine e deci şi acela, care,jicându-’mi: „dacă mă iubesci“, mă înduplecă să-m i fac voea. Ei bine! — ce este datoria? Este o siluire constantă, o anihilare „legitimă“ a voinţei mele, o mărginire a libertăţii mele de a voi. Ca cetăţean sunt dator să fac cuvenitele servicii în oastea ţerii mele şi să plătesc dările ce ’mi se cer: dacă n’aş împlini datoriile acestea, statul mă silesce, mă execută, ba mă şi pedepsesce. Ca membru al societăţii omenesci sânt dator să respectez viaţa, sănătatea, avutul, drepturile, onoarea altor oameni: tot statul a primit şi sarcina, de a mă trage la răspundere şi de a mă pedepsi, dacă nu împlinesc datoria aceasta. M’am împrumutat cu o sumă de bani; am cumpărat ceva şi n’am plătit preţul; ’mi-a făcut cineva vre-un serviciu şi nu ’i-am dat răsplata cuvenită; dacă nu-’mi împlinesc datoria, creditorul mă trage în judecată, judecătorul mă condamnă şi tot statul mă execută. N’aş fi deci om resonabil, dacă n’aş împlini datoriile de felul acesta, când stiu, că am să fiu silit a le împlini, dacă nu le voiu împlini din propriul meu indemn. Christos a fost cu toate acestea răstignit şi mulţi au fost răstigniţi, multe fapte mari şi bune au fost abateri dela asemenea datorii, ceea ce ear’ dovedesce, că nu totdeauna are să fie împlinită datoria. Dar’ veifice, că sânt datorii şi datorii, unele mai domoale, ear’ altele mai aspre, şi că atunci, când se ivesce vre-un conflict de datorii, cea mai „mare“ şi mai „sfântă“ are să fie împlinită. Care va să dică scar’ datorii, care n’au să fie împlinite decât atunci, când . . . . Dacă ar fi aşa, iubite amice, firea ar fi trebuit să creeze în sufletul nostru un fel de scară pentru măsurarea datoriilor după sfinţenia lor; firea însă n’a făcut lucrul acesta. Pentru ca să poată trăi împreună, oamenii trebue să se înfrâneze, renunţând fiecare la o parte din libertatea lui de a voi: acela, care nu renunţă, e silit ori pedepsit, fie de stat, fie de societate, fie de biserică. Căci dacă statul mă silesce să mă supun la legile lui şi mă pedepsesce, dacă întru în conflict cu ele, societatea mă despreţuesce şi mă persecută, dacă nu-mi împlinesc datoriile „morale“ aşa cum le înţelege ea, car’ biserica mă ameninţă cu chinurile iadului, dacă lipsesc dela împlinirea datoriilor mele „creştinesci“. Ori şi unde mă ivesc dar’, statul, societatea, biserica, obştia omenească mă siluesc, pun hotare voirii mele, mă îngrădesc cu datorii, pe care le şi împlinesc fie pentru ca să mă simt uşurat, fie pentm ca să scap de consecvenţele neîmplinirii. Te întreb însă: ce fac atunci, când nici împlinirea nu-mi dă uşurare, nici de consecvenţele neîmplinirii nu-mi pară ? Mai împlinesc şi atunci ? Unde e acel „pentru ca“, fără de care voinţa nu se poate hotărî? Dacă pornirea din mine e mai puternică decât frica de cuţitul pus în peptul meu, mai puternică decât foamea, eu care privesc la bucata de pâne, mai puternică decât dorinţa de a fi iubit de cel ce-mi plice: „dacă mă iubesc!“, dacă eu sunt mai tare ca cei ce vor să pună voinţa lor în locul voinţei mele, sunt oare un nemernic, un mişel, un om vrednic de despreţul obştesc? încă odată: Christos a fost răstignit şi mulţi au fost răstigniţi! Dacă statul are legile lui, dacă societatea are obiceiurile, care sunt legile ei, dacă biserica are şi ea legile ei, eu, omul, trebue să am şi eu legile mele, puse chiar de fire, ea însăşi în mine. E legea firii omenesci, în care stă porunca : faptele tale să fie mulţumirea vieţii tale. Ear’ firea e mai aspră şi decât statul, şi decât societatea, şi decât biserica, de acela, care e pretutindenea şi toate le seie, nu poţi scăpa niciodată. E rău cetăţean acela, care-şi împlinesce datoriile cătră ţeara sa pentru ca să nu fie silit a le împlini ori poate chiar pedepsit pentru neîmplinirea lor. Cetăţeanul bun e numai acela, care le împlinesce cu mulţumire. N’ai decât să mergi într’o Duminecă la primărie şi să privesci în feţele oamenilor ce es din cancelarie cu „libelul“, în care li s’are fel de pompă poate fi în resultatele ei ulterioare istoria cu conversiunea, lăsăm să judece cetitorii, mai aducându-le numai atâta aminte, că și calul de lemn al Grecilor fu introdus cu pompă în cetatea Troiei. REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 26 Octomvrie st. r. Legea de apărare, pe care ministrul de honvezi a presentat-o dietei, formează obiectul discuţiunii generale. Toatefiarele, nefăcând abstracţie nici chiar dela cele oficioase, sânt de părere, că acest proiect cere extremul dela ceea ce se poate aştepta dela patriotismul şi aplicarea spre jertfă a poporaţiunii. Presa maghiară oposiţională face apoi acestei legi o critică pe cât se poate de aspră. Ziarele extreme ţin, că pentru grelele jertfe nu se ofere nici un echivalent cu privire la naţionalizarea părţii maghiare a armatei, ba chiar şi un organ moderat atrage atenţiunea asupra împregiurării, că în noua ei organisare şi posiţie, conversiunea îşi perde caracterul unei miliţii naţionale. Cu privire la pretenţiunea, că parlamentul în decurs de cince ani nu poate să acoarde un contingent de recruţi mai mic, dar’ guvernul e totdeauna îndreptăţit a cere un contingent mai mare, organul contelui Apponyi declară, că la aşa ceva un parlament independent nu se poate învoi. Mare resens au produs în Ungaria mai ales nouele disposiţiuni despre voluntarii de un an, şi concetăţenii noştri maghiari cred, că baronul Fejérváry nu va pute străbate cu ele, fără de a le modificia esenţial. Protestul, pe care corpul didactic academic de la universitatea din Cernăuţi ,l-a adresat rectorului acelei universităţi şi de care am amintit şi noi la alt loc al numărului nostru de ieri, are următorul text : „în ultima sesiune a dietei din Bucovina Magnificenţa Voastră, ca purtătorul votului nostru viril, aţi depus jurământul în limba română. Subscrişii membri ai corpului didactic o sciu prea bine, că această procedere, care, după a lor convingere, nu este compatibilă cu caracterul german al universităţii Francisc Iosif, nu este ea singuratică. Dacă însă predecesorilor Magnificenţei Voastre în acest oficiu le-a fost cu putinţă, de a crea aici un cas de precedenţă, fără de a da numaidecât de contrazicerea hotărîtă a corpului didactic, aceasta ni-o putem explica numai prin împregiurarea, că atunci — când cașul din cestiune preste tot a ajuns la cunoscința cercurilor academice — putea să apară admisibil, ca preste asemenea întâmplări să se treacă cu tăcere din conivență colegială, deoarece atunci caracterul german al universităţii noastre nu s’a pus din nici într’o parte serios în discuţiune. Astăji însă, în faţa aspiraţiunilor şi simptoamelor, pe care Magnificenţa Voastră trebue să le cunoasceţi, ne ţinem de o datorinţă, de a protesta în contra fiecărui pas, care ar putea prejudeca caracterul universităţii noastre germane ce s’a garantat prin lege. Deosebita stimă şi considerare, pe care o avem faţă cu cea mai înaltă dignitate academică, ne impune datorinţa, de a nu ascunde cele mai serioase îngrijiri, cele mai justificate neliniştiri, care s’au fost produs în corpul didactic academic prin aceea, că Magnificenţa Voastră, ca locoţiitorul universităţii noastre germane, V’aţi folosit la depunerea jurământului de un idiom negerman. Vă exprimăm bizuita noastră aşteptare, că în viitor fiecare rector, ca representant al universităţii cu orice ocasiune, nu se va folosi de altă limbă, decât de limba germană ce singură este admisibilă“. Nu se tem cumva stimabilii profesori de la universitatea din Cernăuţi, că în curând o să se germaniseze întreaga monarchie? Aici se potrivesce de minune fabula lupului cu mielul. Din Petersburg se depeşează, că, după ce părechia împărătească a întrat cu mare solemnitate în residenţă, împăratul a emis un manifest, în care se îecei că împăratul împarte cu poporul sentimentele de mulţumită cătră Dumnezeu pentru mântuirea lui miraculoasă, şi care se termină cu cuvintele: „Prevedinţa, care ne-a scutit viaţa, ce o consacrăm spre binele iubitei noastre patrii, să ne dee şi puterea, de a împlini pănă în sfîrşit marile datorinţe, la care prin voinţa ei sîntem chemaţi“. Un raportor din Belgrad al „Corespondenţei de l’Est“ a avut o întrevorbire despre revizuirea constituţiei cu domnul Garaşanin, conducătorul partidului progresist, între achitat plata dărilor, pentru ca se vezi, care dintre plătitori sunt oameni buni şi care sunt rei. Cei buni sunt veseli şi rămân toată Ziua veseli, fiindcă se simt uşuraţi de o sarcină atât de grea pentru dînşii; cei rei sânt îndîrjiţi, fiindcă ei simt numai că li s’a smuls ceva. Aici e răsplata împlinirii. Şi dacă n’ar fi aşa, n’ar fi sângerat atâtea milioane de oameni în luptă pentru „patrie“ ori pentru nisce „idei“ plăsmuite adeseori în minţi nebune. Au sângerat, fiindcă firea a pus în om pornirea spre avent, şi atunci, când este avântat, când voeşce el însuşi, omul dă cu mulţumire pănă chiar şi viaţa lui. Şi nu mă îndoesc, că tu vei pute să-’ţi închipuesti un rob, care-’şi poartă cu mulţumire lanţurile, ba vei admite dimpreună cu mine, că foarte mulţi din aceia, care ’şi-au petrecut viaţa în robie, erau oameni mai fericiţi ca stăpânii lor. Ce-’i făcea fericiţi ? Mulţumirea, cu care-’şi purtau lanţurile. Acela, care mă siluesce, poate se determine voinţa mea, dar’ resultatul, anihilarea voinței mele, e numai aparent. Voesc ceea ce voesce el, dar’ tot eu însumi sânt cel ce voesc și nu execut decât după ce voesc și eu. Dacă pot să-’i smulg cuțitul din mână, ’i-’l smulg, și înlătur astfel motivul, care mă împingea să voesc ca dânsul. . Dacă nu mă înspăimânt de cuţit, nu-’mi e frică de moarte, îi z‘c „nu Ș* nu!“ şi-’l las să dee, dar’ nu voesc şi prin urmare nu fac ceea ce voesce el. înţelegi dar’, că fapta supunerii mele este resultatul unui întreg şir de fapte petrecute mai nainte şi poate să fie o pregătire pentru alte fapte viitoare.