Tribuna, octombrie 1888 (Anul 5, nr. 222-247)

1888-10-28 / nr. 245

Anul V Sibiiu, Vineri 28 Octomvrie (9 Noemvrie) 1888 Nr. 245 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fi. 50 cr., 1/a an 5 fi., 1 an 10 fi. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: și lună 11 fi. 20 cr., 1/i an 3 fi. 50 cr., Va an 7 fi. 1 an 14 fi. Pentru România și străinătate:­ ­* an 10 franci, 1/a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr­, a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Noemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea farului „TRIBUNA“, Sibiiu, 27 Octomvrie st. v. Proiectul despre responsabilitatea judecătorilor şi funcţionarilor judecâto­­resci, precum şi despre regularea cestiu­­nilor ce stau în legătură cu aceasta, este al treilea proiect de lege impor­tant, pe care guvernul­­l-a presentat dietei în primele z zile ale actualei se­siuni. După acest proiect, judecătorul ori funcţionarul judecătoresc este responsa­bil pentru faptele şi neglijenţele ce pe cale disciplinară s’au decretat de poni­­bile şi e totodată responsabil şi cu ave­rea pentru toate acele daune, pe care le-a causat în împlinirea funcţiunii sale cu intenţie, din nebăgare de seamă ori din greşeală invederată. Prin acelaşi proiect se regulează mai departe cestiunea inspecţiunii asu­pra judecătorilor, se stabilesc delictele disciplinare, precum şi pedepsele, care până acum consistau numai din do­­jană, admoniare, amendă în bani şi din perderea oficiului, dar­ acum ar avea să consiste din admoniare în scris, amendă în bani, punere în disponibilitate, trans­ferare şi perderea oficiului. Spre acest scop proiectul conţine disposiţiuni spe­ciale despre toate pedepsele şi şi o nor­mare a procedurei disciplinare, în sfîrşit e prevăzută apoi şi trans­ferarea judecătorilor, începend de la pre­şedinte de tribunal în jos, şi fără a fi declaraţi de vinovaţi de vre­un delict disciplinar. Preste tot, dacă comparăm acest proiect cu legea ce este astăzi încă în vigoare în privinţa responsabilităţii ju­decătorilor, afară de transferările amin­tite, prin care se stabilesce un princi­piu primejdios pentru desvoltarea justi­ţiei, toate celelalte disposiţiuni sunt mai mult ori mai puţin nisce întregiri ale legii celei vechi, dar’ întregiri de o na­tură, care e potrivită şi ea a reduce la nimica independenţa judecătorilor şi a-­i expune şi pe aceştia cu desăvîrşire la discreţiunea guvernului. Noi nu ne putem ocupa la acest loc în detail cu toate disposiţiunile ace­stei legi, pentru­ că aşa ceva nici nu încape în cadrul unui prim articol. Dar, nici nu putem trece cu vederea acele disposiţiuni, care sânt semnele ca­racteristice ale legii şi care taie foarte adânc în justiţia ţerii noastre. Şi aceste sunt mai ales transferările judecătorilor şi fără a fi declaraţi de vinovaţi de un delict disciplinar. Transferările acestea, după litera legii proiectate, nu posed nici pe de­parte caracterul unei pedepse, prin ur­mare nu se efectuează în virtutea unei sentenţe disciplinare şi nu au nici con­­secvenţe morale dăunâcioase, ba chiar şi cheltuelile lor le supoartă însuşi statul. Ele au să se aplice însă atunci,­­când rămânerea judecătorilor într’un loc ar fi incompatibilă cu referinţele justiţiei, în urma legăturilor familiare ale acelora ori în urma altor împre­­giurări ce stau în legătură cu raportu­rile locale. E adevărat, că în cestiunea ace­stor transferări h­otăresce Curia prin un senat special, prin urmare un alt for judecătoresc independent, dar, iniţiativa totuşi o are guvernul pe calea procu­rorului suprem şi acesta are să ceară transferarea, când lui ’i­ se impare ră­mânerea ju­dor Într’un loc incompati­bilă cu recerinţele justiţiei. Prin o asemenea disposiţie se răs­toarnă deci din fundament principiul inamovabilităţii judecătorilor, şi e preste putinţă, ca o asemenea schimbare să nu fie în detrimentul întregei justiţii. Fie ori­ şi­ care motivele, pe care le va aduce ori le va mai aduce gu­vernul pentru o asemenea disposiţiune, ori-cine trebue să vadă, că în realitate el numai de motive politice a putut şi poate să fie condus. D-lui Tisza nu-­i trebuesc judecă­tori independenţi şi conscienţioşi. Puţin îi pasă lui, dacă se face ori nu se face dreptate locuitorilor ţării; — el are trebuinţă de agenţi politici şi astfel îi trebue un drept, pe basa căruia poate să dispună şi de judecători, ca şi de ceialalţi funcţionari ai statului, pentru ajungerea scopurilor sale politice. Ne aducem foarte bine aminte, când tot dl Tisza stăruia cu ocasiunea desbaterii altui proiect de lege, ca ce­rnnţele suprem, organ politic al guver­nului, să aibă inspecţiunea asupra tri­bunalului şi a judecătoriilor din comi­tatul, în a cărui frunte stă, îi trebuia încă de pe atunci d-lui Tisza pe cineva, care să raporteze despre conduita poli­tică a cutărui ori cutărui judecător. După­ cum seim însă, atunci dl Tisza nu a isbutit cu planul seu. Nu seim, dacă va fi ori nu mai norocos de astădată. Omnipotența și-a mai crescut, ceata de mameluci îi stă la dis­poziţie, şi aşa nu avem cuvinte de a ne îndoi, că nu va pută să străbată cu întreg proiectul din cestiune. Noi nu avem nici o înrîurire asu­pra afacerilor publice, nici din legisla­tivă nu facem parte, căci o lege elec­torală masteră şi alte împregiurări cu­noscute ne-au impus resistenţa pasivă faţă cu dieta ţerii , dar, atâta putem spune, că un parlament, care e în stare să voteze şi o astfel de lege, nu este un parlament independent, ci unealta unui guvern arbitrar. Şi prin aceasta constituţionalismul ar deveni ilusoriu. FOIŢA „TRIBUNEI“. Un tâlhar de omenie. Narațiune de F. 91. Dostoie­vsky. Traducere de Sil. într’o dimineață, când m­ă pregătiam tocmai să mă duc în serviciu, îmi veni în odaie Agrafena — bucătăreasa, spălătoreasă și găzdărița mea — și spre mai marea mea mi­rare începu o conversație. Agrafena era o persoană tăcută, care în decursul celor şese ani abia va fi grăit, afară de puţinele cuvinte la prânz, vre-o vorbă; — eu cel puţin n’am au­jit-o. — „Am o rugare“, d-le. — fise ea­ — „Se dai în chirie camera!“ — „Care cameră?“ — „Cea de lânga culină, scii d-ta“. — „Pentru­ ce?“ — „Alţi oameni dau în chirie, se înțe­lege deci pentru­ ce“. — „Cine o va închiria?“ — „Cine s- o închirieze! Un chiriaș...“ — „Dar’, bătrână, acolo nu este loc pentru un pat, va fi prea strimt. Cine va pute șede acolo?“ — „Pentru­ ce se seacă acolo ? De dor­­mit este loc de ajuns; de locuit poate locui la fereastră“. — „La care fereastră?“ — „Ca­ şi-când n’ai soi­o d-ta! La fe­reastra din antisambră. El va şede acolo,—va coase ori va face în fine ceva — va avea un scaun şi o masă, are de toate“. — „Ce fel de om este?“ — „Un om cum se cade. Eu voiu ferbe pentru el. Pentru locuinţă şi masă iau trei ruble la lună“. După multe întrebări aflai în fine, că un om mai bătrân a înduplecat pe Agrafena să-’l primească în bucătărie ca chiriaș și să-’l iee în cost. Ce-’i întră odată Agrafenei prin cap trebuia să se împlinească. O sciam din experiență, că de altfel nu ’mi-ar da bună pace. Dacă nu ’i­ se întâmpla ceva după voea ei, ea devenia melancolică și rămânea in sta­rea aceasta câte două-trei septemâni. în vre­muri de acestea se strica mâncarea, lipsiau din albituri, podinele nu erau spălate, cu un cuvânt, aveam să îndur multe neplăceri. Fe­meia aceasta săracă de vorbă nu era în stare Să iee de sine vre-o hotărîre ori se-­și for­meze numai o singură idee proprie; dacă din întâmplare intra totuși în creerii ei slabi ceva ce semăna a idee ori întreprindere, nu era iertat să o împedeci în împlinirea ei, dacă nu voiai să o ucizi moralicesce pe un timp oare-care. Deoare­ce îmi place liniştea şi ticna preste toate, m’am învoit fără altele. — „Va fi având legitimaţie?“ — „Firesce, el este un om cumsecade şi a promis, că va plăti trei ruble“. Deja în ziua următoare apăru chiriaşul cel nou în locuinţa mea de bolteiu. Dar’ eu nu eram năcăjit, ba în taină mă bucuram chiar. Eu trăesc ca un eremit, n’am aproape nici un cunoscut şi umblu rar pe afară. Trăesc astfel deja de ziece ani şi mă dedasem, se înţe­lege, cu singurătatea. Dar’ dece‘cinc'sPre decej poate şi mai mulţi ani în aceeaşi singurătate, cu aceeaşi Agrafenă, în aceeaşi locuinţă de holteiu — asta-’i, se înţelege o perspectivă cât de palidă. într’o astfel de stare a lucrurilor îmi era un om aşezat, în vîrstă, o binefacere a cerului. După legitimaţia sa, chiriaşul meu era un fost soldat, ceea­ ce se şi vedea la prima vedere. Noi ne nărăvirăm bine. El săia să povestească întâmplări, întâmplări din viața sa proprie. Prelângă vecenica monotonie a vieții mele trebuia să-­mi treacă un astfel de unchiaș sfătos drept o achizițiune nouă. Rămasem odată singur în locuința mea. Deodată auzii pași în antisambră. Deschisei uşa și vezui pe un străin, nu mare de statură, îmbrăcat, în ciuda timpului rece de toamnă, în­tr’un surtuc simplu. — „Pe cine cauți?“ — „Pe oficiantul Alexandrov — şede aici?“ — „Un astfel de om nu şede aici, fră­­țioare. Adio!“ — „Cum se poate, sluga de casă a cris că aci“ — bolborosi străinul, retrăgându-se cu precauţiune spre uşă, în după-ameaza zilei următoare, când îmi cerea Asstafir Ivanovici, chiriaşul meu, jacheta ce­­mi-a fost întors, întră earăşi ci­neva în antisamblă. Eu deschisei uşa repede. Omul de ieri îmi luă liniştit dinaintea ochilor mei jacheta de pe cuier, o puse sub­suoară și eși repede din casă. Agrafena stă­tea cu gura căscată, alta n’a făcut pentru de a-’mi apera jacheta. Asstafir Ivanovici alergă în urma pișicherului și se întoarse după zece minute năbușit și cu mânile goale. „S’a șters, s'a cărat blastematul!“ — „Totuși e bine, Asstafij Ivanovici, că ne-a rămas paltonul, căci dacă nu, ne lăsa în baltă pișicherul! Asstafij Ivanovici era atât de zăpăcit în urma incidentului, încât vecjându-’l era pe aci să uit de furt. El nu-’și putea veni în fire. în fiecare moment își arunca lucrul la o parte în fiecare moment începea să povestească din nou, în care chip s’a petrecut nenorocirea, cum sta el aci, cum ’i-a pilit jacheta dinaintea ochilor și cum s’a întâmplat, că nu ’l-a putut prinde pe tâlharul. Apoi se puse ear’ la lucru, dar’ aruncă în curând earăși toate la o parte și fugi la sluga de casă, pentru de a-’i po­vesti întâmplarea şi de a-’l îngrămădi cu mu­strări, pentru­ că permite aşa ceva în curtea sa. Când se reîntoarse, se prinse de Agra­fena şi o ocărî. Când ajunse car’ la lucrul seu bolborosi încă multă vreme în sine, îşi repetă totul încă odată... cum a stat ei aci, ear’ eu acolo, cum a luat străinul jacheta din cuiu înaintea ochilor noştri, numai la doi paşi de noi, şi așa mai departe. Așa era felul lui, ei trebuia să moriâe. — „Ne-a purtat de nas pe amândoi, Asstafii Ioanovici,“ — îi via ei eu seara dân­­du-’i un pahar de ceaiu, de vreme lungă do­riam să-’și înceapă car’ povestea despre ja­cheta perdută, care, predată cu acea profundă sinceritate, în urma deselor repețiri începu să-’mi devină foarte comică. — „Ne-a purtat de nas, d-le, mie îmi e necaz pentru d-ta, mă mâncă pe mine, deși nu jacheta mea a perit. După părerea mea, nu există o bidiganie mai ticăloasă pe lume decât tâlharul.“ — „Așa e, Asstafii Ivanovici, mai bine să-’ți ardă scula — dar’ a o lăsa unui tâl­har te năcăjesce; aceasta nu o poate omul răbda“. — „Cum s- o poată! De altfel un tâl­har nu este ca altul. Eu, domnule, am dat odată de un tâlhar de omenie.“ — „De un tâlhar de omenie! Cum poate fi un tâlhar — de omenie, Asstafij Iva­novici ?“ — „Este adevărat, un tâlhar și de ome­nie — nici nu există. Voiam numai se­­fic, că era un om de omenie și a furat. Era foarte de compătimit“. — „Cum s’a petrecut, Asstafij Ivano­vici?“ — „Doi ani vor fi de atunci. S’a po­trivit, că am stat aproape un an întreg fără de lucru. Când îmi slugisem tocmai zilele din urmă dădui de un om de tot prăpădit. Am făcut cunoscință în cârcîma. Era un be­țiv mare, un perde-vară! Mai nainte slugise undeva, dar’ fusese scos deja de mult din pri­cina traiului seu desfrânat. îmbrăcat era Dum­­nezeu sc­e cum. Adese­ori nu sciai, dacă are barem şi cămaşe pe sub surtuc. Ce-’şi ago­­nisia bea. Dar’ nu făcea sfară, era de fire tăcut, bun şi cu alipire. Astfel am dat eu de dînsul, adecă se îmbulzi el la mine..., eu nu-’l luam în seamă. El fuge după om ca un cățăl. Dintâiu se-’l las se nopteze la mine. Ei, îl lăsai. Ve4ui că legitimația îi era în ordine. A doua zi se-’l las ear’ se nopteze, el veni și în luna a treia, își petrece 4‘ua sezând pe părcanul ferestrei și earăși rămase preste noapte. Acesta s’a acâțat odată de tine, cugetai: să-’i dai se bee şi se mănânce și încă se-’l mai ții și preste noapte — de gâ­tul unui calic s’a mai acățat încă un flămând, înainte de ce ar fi venit la mine, s’a fost acățat de un altul, ei beuserâ împreună, dar’ celalalt beii și beît până a murit- Pe acesta, de care vorbesce îl chema Emelet, căci numele lui era Emelian Iljici. Eu mă tot socotii şi mă socotii, ce să mă fac cu el? Să-’l alung îmi era ruşine şi milă de el, un om per­­dut şi de compătimit, încât Doamne feresce! El era sărac de vorbă, nu cerea, ’ţi­ se aşeza în faţă şi-’ţi privia în ochi ca un căţeluş. Aşa ruinează beţia pe om! Mă tot gândiam cum să ’i-o spun: vezi de te cară odată, Emelia REVISTĂ POLITICĂ, Sibiiu, 27 Octomvrie st. v. Generalii rusesci cară au de­venit grozav de răsboinici. piarului cracovian „Reforma“ ’i­ se împărtăşesce adecă din Varşovia, că generalii Gurko a rostit cu prilegiul banchetului ce i l-a dat în onoarea oaspelui seu, a ambasa­dorului berlinez conte de Şuvaloff, următorul toast: „Ca guvernor general al acestei ţeri, mă bucur de declaraţiunea contelui Şuvaloff, că disposiţia preste tot este pacinică; ca soldat însă eu nu-­mi voiu băga sabia în teacă, în statele învecinate disposiţia e răsboinică, acolo presa şi opinia publică sunt totdeauna în contra noastră. Soldaţii din aceste state se insuesc totdeauna a scoate la iveală de­fectele armatei noastre, ei 4­0, că Rusia nu are beliduci buni. Cu toate acestea în timp de 24 oare trecem amândouă graniţele, dacă Ţarul ne dă ordin. Austria are o artilerie excelentă, armata germană o tactică excelentă, noi Ruşii avem însă perseveranţa şi însufleţirea, care duc la biruinţă, în această pri­vinţă numai soldatul turcesc se poate asămăna cu soldatul rusesc. Dacă va cere trebuinţa, faptele noastre nu ne vor da de ruşine. Noi cunoascem foarte bine calea spre Viena şi Berlin“. O să raporteze contele Şuvaloff la Berlin tot despre disposiţiunile pacinice ce domnesc şi în Rusia ? Relativ la visita Ţarului în Berlin, „Börsenzeitung“ împărtășesce, că aceea s’a amânat pe primăvară, de­­oare­ce împăratul Wilhelm doresce o pompă foarte strălucită, pentru care iarna nu e tocmai potrivită. După o altă versiune amânarea ar fi urmat din causă, că Țarul a fost vulnerat cu pri­legiul accidentului de pe calea ferată. Se crede, că Ţarul va merge la Berlin împreună cu soţia sa şi poate deodată cu împăratul Austriei şi regele Italiei. „Politische Korrespondenz“ primeste din Bucuresci o scrisoare, care ac­centuează, că ar fi cu desăvîrşire nea­devărat, dacă număroasele succese ale vechilor conservativi la alegerile din urmă s’ar reduce la împregiurarea, că poporaţiunea României ar fi fost ne­mulţumită cu politica externă a d-lui Brătianu. Căderea acestuia a urmat din potrivă numai din causă, că, mai ales în timpul din urmă al guvernării sale, corupţiunea s’a încuibat pănă în cele mai înalte cercuri guvernamentale. Ca­racteristică pentru atitudinea popo­­raţiunii în cestiunile politicei externe şi pentru acordul ei cu po­litica externă a actualului guvern este alegerea d-lui Carp în Bucuresci, unde nu a fost nici acasă, dar’ nici pus în candidare. Din Belgrad se depeşează, că sub-comitetul comisiunii pentru revisuirea constituţiei ’şi-a ţi­nut la 6­­. c. a treia şedinţă. Pănă acum obiectele de discuţiune le for­mau cestiunile principiale. Acelea s’au terminat acum şi s’a trecut în detail la desbaterea cestiunilor. Se crede, că lu­crările sub-comitetului vor progresa deja pe la începutul jumătăţii a doua din Noemvrie, aşa că va fi cu putinţă şi ţi­nerea unei şedinţe plenare a comisiunii. Idea unei operaţiuni comune a Germaniei cu Anglia în contra ne­goţului de sclavi la ţărmul os­tic al Africei, nu e tocmai bine pri­mită în Anglia. Opinia publică a An­gliei se declară hotărît în contra ori­cărei acţiuni comune cu Germania, de­­oare­ce poliţia şi renumele Angliei ar suferi mult prin aceasta înaintea po­poarelor din Africa-de-Ost. Noi avem destul de lucru cu Suakim-ul nostru, se zice în presa engleză, şi nu avem trebuinţă să ne mai ardem la degete, scoţând în Zanzibar castanele din foc pentru Germania. Dar, se pare, că guvernul englez tot e mai ac­cesibil pentru iniţiările ger­mane, decum cred ziarele din Londra. Se împărtăşesc, anume, că misiunile engleze din Africa-de-Est au fost oficial încunosciinţate, că în faţa operaţiunilor active, care au să se des­chidă prin guvernul Maiestăţii Sale la ţărmurii din Zanzibar în contra nego­ţului de sclavi, toţi Europenii să se re­tragă numai­decât din localităţile de pe uscat. Dacă spirea aceasta e adevă­rată, nu mai încape îndoeală, că An­glia se pregăteşce în realitate pentru o acţiune la ţărmurul Africei-de-Ost. Această acţiune însă nu se va întreprinde împreună cu Ger­mania şi poate­ că nu va ave nici un caracter militar, între asemenea împre­­giurări Germania va trebui să-­şi caute singură de treabă, şi deoare­ce terenul din Africa-de-Est este un fel de terra incognita pentru politicii şi militarii ger­mani, va trebui să fie cu foarte multă precauţiune în acţiunile ei. De altmintrelea cestiunea aceasta va forma şi obiect de interpelaţiune în camera Angliei şi, după­ cum se depeşează din Londra, va forma obi­ectul unei resoluţiuni şi unei discuţiuni mai lungi.

Next